Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Inocenții, Ioana Pârvulescu

Inocenții,  Ioana Pârvulescu

Martie 2017

Cât de mult reușește o copertă să reproducă „desenul din covor” al unei cărți e greu de cuantificat. O excepție ar fi însă volumul „Inocenții”, semnat de Ioana Pârvulescu, în cazul căruia simbolurile cromatice sau geometrice ne poartă spre vremea în care învățam „Să țesem frumos” sau ne exersam abilitățile de constructori, cu uzatele piese de lego, creând, imaginând lumi. Nici alternarea literelor de tipar (ale oamenilor „mari”) cu cele stângace, căutat caligrafice, de mână, n-aș crede că e întâmplătoare. Și dacă în urmă cu doi ani autoarea, cunoscut și titrat cadru universitar bucureștean, își exersa discursul liric, „cuvintele inocente” în volumul „Cum continuă povestea”, exercițiul pe care îl propune în acest volum, impregnat cu aceeași notă autobiografică, e unul aparent invers, căci despre „cum a început povestea” scrie cu emoție, nostalgie, melancolie și regret autoarea. 
Că se luminează, progresiv, semne și semnificații, că se conturează, cu fiecare întâmplare banală sau dramatică, o morală sau chiar un inedit „Cod de maniere” sau de „supraviețuire” e previzibil pentru o carte în care amintirile, memoriile compun materia epică. Meritul autoarei e însă acela de a fi eliberat, distilat discursul de tonul adultului care devine un propagator ostentativ al principiilor morale, de cele mai multe ori prin atitudinea autoironică. Chiar dacă menține un dialog constant cu cititorul, căruia i se adresează periodic, „lecțiile” de viață pe care le-a trăit și le prezintă sunt raportate strict la propria evoluție; astfel, deși sintagme precum „mi-am dat seama”, „am descoperit”, „am înțeles mai târziu” devin linii directoare ale cărții, nimic nu pare a fi impus ca model, ca traiect de urmat. În fond, un demers care tocmai pe libertatea pe care o lasă cititorului mizează, ca într-un inedit manual de pedagogie literară.
După „Viața începe vineri” (2009) și „Viitorul începe luni” (2012), Ioana Pârvulescu propune un al treilea roman despre vârste, oameni și anotimpuri, care confirmă că viața nu e altceva decât o corolă de lumi vizibile sau invizibile, o țesătură densă, care declanșează deopotrivă uimirea, curiozitatea cititorului tânăr, căruia îi dezvăluie „zăpezile de odinioară” și nostalgia „trăitorului”, „viețuitorului” acelor vremuri. Fără a fi preocupată de o elucidare precisă a reperelor temporale, autoarea alege ca prim reper, extrem de sugestiv, nu un an, un eveniment istoric sau social, ci un obiect: clasicul telefonul fix. Descrierea amplă, cu detalii care trimit, simbolic, la ideea de stabilitate, la tipologia relațiilor interumane, la mentalități și context social și politic, transformă un banal „accesoriu” al existenței umane într-un reper antropologic sau ontologic. Vremea „televizorului alb-negru”, în care „noțiunea de internet nu exista, așadar nici cea de Google sau e-mail”, iar „copiii știau să-și inventeze jocuri nemaipomenite din computerul pe care fiecare dintre noi îl are în creier” pare, copilului sau adolescentului de astăzi, pură ficțiune, dar, atentă, autoarea dezvăluie constanta: „Deși toate aceste lucruri nu existau, deși istoria nu menaja pe nimeni, exista totuși omul, același dintotdeauna, cu dorințele și spaimele lui foarte asemănătoare cu ale noastre, ale celor care avem internet”.
Capitolele, construite asemenea unor episoade dintr-un film-foileton, care păstrează personajele, decorurile și atmosfera, dar luminează diferite segmente ale existenței, au titluri incitante, enigmatice sau cu o doză de ambiguitate, dublate de subtitluri-replici, interogative sau exclamative, ale căror sensuri se dezvăluie treptat. 
Aceleași duble niveluri de semnificație se conturează și când avem în vedere perspectiva narativă: evocării perspectivei copilului care rămâne, de multe ori, la nivelul percepției, denominativ, autoarea îi alătură, contrapunctic, perspectiva adultului, cea retrospectivă, conotativă. În fond, cele două perspective corespund cunoscutei paradigme propuse de semioticianul Ferdinand de Saussure; semnificantul – „învelișul” vieții – ar fi echivalentul unui prim nivel de percepere a existenței, accesibil copilului, iar semnificatul – conceptul, ideea pe care o reflectă – ar corespunde nivelului superior, conclusiv, specific maturității.
 Interesantă devine, din acest punct de vedere, pendularea între reprezentări puerile, rezolvări donquijotești ale unor situații de criză și deducții, concluzii infantile sau mature, toate asigurând umorul extraordinar care dă nota distinctă volumului. Astfel, informația „o să ne dărâme: ne aruncă în aer”, care viza demolarea casei părintești, capătă, în imaginația copilului de odinioară, proporții și efecte ilare prin tragism: „Eu luam lucrurile astea la propriu, nu înțelegeam metaforele, așa că mă vedeam înșfăcată de cineva și azvârlită în aer ca o minge, odată cu casa și cu ceilalți, care zburau pe lângă mine”. Soluțiile sunt de-a dreptul curajoase: să le administreze dușmanilor somnifere, să îi ia prizonieri și „După ce ei adorm (…), le furăm mașinăriile și (…) le aruncăm în Spurcata”. 
Savuroase, dar și pline de sens sunt deducțiile cu „substrat etic”, care conturează o interesantă perspectivă asupra existenței umane, chiar dacă punctul de pornire, factorul declanșator e unul inedit: gestul de tandrețe al vulcanizatorului bărbos, care își freca mustața țepoasă de obrazul ei, e revelator pentru sentimentul de iubire: „Încă de pe vremea aia, am început să-mi dau seama că iubirea ia forme care nu te entuziasmează întotdeauna”. Identic e percepută schimbarea resimțită în relația cu verișoara ei, proaspăt îndrăgostita Dina: „Ne simțeam trădați: nimic din ce contase înainte pentru toți nu mai conta pentru ea. Dragostea e o calamitate pentru orice grup, mi-am dat seama încă de pe atunci” sau „Așa am aflat foarte devreme că fidelitatea pentru o dragoste veche încheiată și noua dragoste nu se exclud”.
Concluzii emoționante brăzdează, de altfel, întregul roman-foileton: „așa mi-am dat seama că doi oameni pot face sau zice strict același lucru din motive opuse”, „ Totdeauna mi s-a părut că pomii sunt în multe privințe superiori oamenilor”, „Secretele astea nu-i bine să fie dezvăluite decât oamenilor încăpători pe dinăuntru. Când îți pierzi un secret sau îl află cine nu trebuie e ca și cum te-ai împuțina, ca și cum ai scădea în înălțime în loc să crești. Dar dacă-l spui unui om cu suflet mare, asta te întărește”, „Cei mai mulți oameni rămân prizonieri, indiferent de închisoarea în care se află, iar pentru a evada ai nevoie de mult talent și măcar puțin noroc”, „Am înțeles mai târziu de ce: viața personală își permite, în anumite, momente, să se lupte și chiar să învingă istoria, s-o ia în rând și în răspăr”, „Tații n-ar trebui să le moară niciodată copiilor mici. (…) Copiii n-ar trebui să le moară niciodată mamelor”, „(…) trecutul trebuie să rămână, în viețile noastre, la fel de plin de posibilități ca viitorul. Depinde de fiecare pe ce cale a viitorului e în stare să-și plaseze viața și în ce variantă a trecutului, din o mie, e în stare să-și găsească urma”.
„Asta am învățat eu toată viața: că nimic nu-i deloc așa”, afirmă naratorul-personaj chiar în primele pagini ale cărții, în care începe să clădească imaginea celor trei toposuri fundamentale ale existenței sale, toate cu atributele infailibile ale Cetății: Brașovul natal, casa părintească și familia. 
Vie și puternică e imaginea burgului martor la schimbările care i-au afectat, structural sau nesemnificativ, provizoriu sau definitiv, întregul. „Oraș de negustori”, în care meșterii și meseriile s-au succedat de-a lungul secolelor, cu un reper geografic cu rol de „axis mundi”, Tâmpa, și cu repere arhitecturale moderne sau modernizate (hotelurile Aro vechi și Aro nou, Piața Sfatului, ștrandul Codlea, Honterus Schule, biserica Sf. Ioan), Brașovul a reprezentat constanta necesară, fundalul pe care s-au proiectat schimbările, transformările impuse de epoci sau de evoluția tehnologiei. Dispariția unor meserii, demolările și naționalizările, repatrierea sașilor, apariția televiziunii, apariția turnătorilor și turnătoriilor, lagărele sovietice și cele aproape invizibile ale țării (ale cărei „sertare” sau „ușă” era „închise cu cheia”), haiducii moderni-partizanii, Lenin devenit, prin tehnica exersată, în vreme, în revistele „Rebus”, Ninel se ivesc, în și dincolo de granița Brașovului copilăriei, construind deopotrivă o istorie de manual și o istorie vie. Dar, ca în cazul modificării denumirii străzii, concluzia ar fi că istoria e mereu ciclică și că o stradă a cărei denumire a fost schimbată din Sf. Ioan în Maiakovski, are toate șansele să se numească, din nou, Sf. Ioan.
Topos-matrice, umanizat prin desenul infantului de odinioară, casa care a găzduit și ocrotit atâtea generații, e, în mod evident, un suprapersonaj. Nouă e, de această dată, modificarea raportului posesor-obiect posedat, căci sentimentul care răzbate e că oamenii sunt ai casei, nu invers. „Casa noastră se născuse în același oraș cu mine”, dar n-avea nas și asta dădea „un aer cât se poate de cuviincios”, iar „Cu ochii nu stătea tocmai grozav, avea unul în plus sau în minus (…) acoperișul cu țigle avea și el doi ochișori bulbucați (…) Gura îi era subțire și dreaptă, exact cât să poată înghiți, la nevoie, în burta ei, o mașină”. Luând „forma generației pe care o adăpostea”, casa e ba o „țară numai de ei (bătrâni, n.n.) știută”, ba „un motiv de spaimă!”, ba „loc de explorat, fără cusur, fără margini și fără moarte”. Casa ascultă cu plăcere cântecele familiei, vede cu ochi ei parcul, după demolări, transpiră asemenea unui om, e membru al familiei, „rudă de sânge”, își pierde bărbații. Capitolul „Casa noastră. Să te însoțească paza bună…” e un emoționant omagiu adus unui spațiu care a fost parte indisolubilă a ființei autoarei. 
Cu toate acestea, cea mai pregnantă imagine e cea a familiei, a universului casnic, a paradisului vârstei copilăriei. Prezentată numeric și pe categorii de vârstă, generații, grade de rudenie sau afinități, după preocupări, tipologii comportamentale sau atitudini reprezentative, familia e portretizată în tablouri statice sau dinamice, realizate cu penelul copilului sau al adultului. Dincolo de activitățile obișnuite, comune ale membrilor, precum jocul de cărți, gătitul, lecturile copilăriei, origami, exerciții de gimnastică, vacanțele la munte sau la mare, ceea ce se evidențiază e pronunțatul caracter educativ ale acestora. Noțiuni specifice geografiei sau istoriei, limbilor străine sau lingvisticii, tehnici inedite de memorare sau elemente de mitologie locală și folclor (descântece, superstiții, numerologie, credința în îngeri păzitori, plante medicinale cu efecte terapeutice), alături de inedita idee a bunicii de a coopta copiii casei în SIL – Societatea de Îndreptat Lumea subliniază unul dintre rolurile fundamentale ale familiei: educația. 
În ciuda activităților comune, distanța dintre lumea adulților și cea a copiilor e una variabilă. Ce le apropie e elementul misterios, inexplicabil, ambiguitatea sau similitudinile aproape inexplicabile. Relativitatea nou-vechi, dispariții sau salvări inexplicabile, gesturi excentrice – de bun augur sau dramatice – dezamăgiri sau succese majore sunt evidențiate în capitole care plasează în prim-plan membrii familiei sau cunoscuți misterioși: nenea Gheorghe, anticarul, Michel, Gyuri, Ștefi sau Seby. Analogii stranii se luminează între aceștia sau între ei și personajele din lecturile copilăriei, dar și între oameni și celelalte viețuitoare, salamandre sau licurici, față de care se dovedește, de fiecare dată, inferioritatea omului. 
Pline de farmec sunt pasajele în care rememorarea lumii copilăriei, cu omonimii derutante (cocoșeii din perete, marca de medicament „imaginol”), cu jurăminte simbolice, cu jocuri specifice vârstelor și vremurilor, cu bolile copilăriei și cu propria perspectivă asupra morții, cu dureroasa trezire a conștiinței, cu modalități inedite de rezolvare a situațiilor conflictuale, cu iubiri nevinovate și dezamăgiri mature, e o încercare a vedea ce a rămas din ce a fost. Iar autoarea, ascultând sfatul bunicii care spunea să începi schimbarea cu tine însuți, procedează în consecință. 
Întreaga carte, e, de fapt, o rezultantă a efectului Tyndall; lumina potrivită, poziția potrivită a privitorului, permit observarea unui fenomen care pare incredibil: dansul firișoarelor de praf. Efectul e similar cu cel pe care îl are cartea asupra cititorului care a găsit poziția potrivită și lumina potrivită: „o bucurie a văzului interior. Era frumusețea nouă a lumii vechi”.

Autor: Carmen Ardelean