Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



poeme abandonate în cuvinte

poeme abandonate în cuvinte

Martie 2017

o rază pierdută printre crengile care-şi şoptesc autumnale reverii, 
cîteva frunze agăţate de un ultim suspin, de o ultimă adiere somnambulă. 
cîţiva paşi care îşi petrec spre nicăieri umbrele, foşnetul acela de pustiu 
pornit parcă din inimă. cîteva luciri răsărite sub pleoape de humă, 
cîteva riduri la marginea zilei. cîteva nopţi în care bate zadarnic de ziuă.

norii ne aşteptau cu linţoliile lor zdrenţuite, cu şerpuiri care se ascundeau 
după primele cearcăne ale serii. în zidurile nopţii izbeam cu pumnii strînşi, 
ne rugam într-o limbă necunoscută, într-o limbă în care nimeni nu a spus 
încă nimic. şi a fost iarăşi dimineaţă şi cuvintele au început să ne înveţe pe 
de rost. şi a fost iarăşi seară şi peste noi s-au lăsat norii altor depărtări, 
tăcerile silabisite. şi a fost iarăşi seară şi dimineaţă peste absenţele noastre, 
îmbătrînite într-o cateheză a uitării.

se făcea că, din cer, au început să cadă frunze mari, albe, pe care eu trebuia 
să scriu repede ceva, ca nu cumva ele să ajungă nescrise pe pămînt. căci la orice 
atingere a lui ar fi răsărit un mormînt. pentru a putea rezista acestei invazii, 
scriam pe fiecare frunză doar un cuvînt, după care mă repezeam la următoarea. 
ritmul căderii frunzelor creştea, iar eu nu mai ştiam alte cuvinte, aşa că am 
început să scriu pe fiecare cuvîntul tăcere. în mod ciudat, toate frunzele care 
aveau scris pe ele cuvîntul tăcere se opreau din cădere şi începeau să plutească 
în înalt. şi mai ciudat, din înalt au început să cadă frunze gata scrise…

ca o adiere care nu are unde să pună piciorul. căci apele s-au umflat 
peste marginile înserării. şi nici o corabie nu mai aşteaptă cuvintele uitate la mal. 
doar luna neagră brăzdează apa cu însinguratele ei raze. doar un ecou ne 
atrage înspre marginile altor tăceri. doar marea aşteaptă un semn să şteargă 
toate urmele. doar o adiere aşteaptă încremenită în zbor. doar noi ne aşteptăm 
în mai vechile aşteptări. cui să spui toate acestea, şi cu ce întîmplări, cu ce 
dovezi rupte din îndepărtatele orizonturi? cui să spui că totul a început cu un
cuvînt niciodată rostit?

cineva trecea şi lăsa dimineaţa în dreptul fiecărei ferestre. ca atunci cînd 
ochii vor privi afară să aibă cu cine se întîlni. să nu mai vadă doar scheletul 
nopţii, cu lumînările aprinse pe furiş. doar o fereastră a uitat să-şi deschidă 
la timp pleoapa, lumina a bătut de cîteva ori, după care a plecat. de atunci 
toţi ochii nopţii stau de veghe la ferestre. ca nu cumva dimineaţa să nu 
aibă la cine veni.

murmurul tăcerii urca în mine precum izvorul într-o fîntînă. noaptea, 
cînd nimeni nu ştie că şi mîine se vor zbate clipele. cînd insomniile caută 
alte vene ale singurătăţii. alte treceri dintr-o propoziţie nerostită în alta. 
vedeam totul cu orbirile acelea clarvăzătoare, auzeam cum sîngele 
galopează în gol, cum bate marşuri funebre printre suspine. 
copiam pe curat fiecare silabă a dimineţii. încercam zorile 
precum pleoapa unui defunct. încercam viaţa ca pe o haină de probă.

cum agăţam seara primele stele pe crengi. umbrele care alergau de 
la o fereastră la alta. foşnetul cu care noaptea îşi îmbrăca întunecimile. 
toţi paşii care se scurgeau în pămînt, ca nişte izvoare întoarse din drum. 
doar pleoapa mai cădea obosită peste lucruri, peste acele incertitudini 
care nu duc nicăieri. doar morţii se mai pregăteau pentru viaţă, pentru 
proba scrisă a trecerii în altă pronunţie. doar ecoul adîncului ne chema 
cu ultimele lui şoapte, cu acele atingeri care ne pun negurile pe umeri. 
cu acele aripi cu care vom zbura în adînc.