Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Herina – refuz la memoria vechiului imperiu

Herina – refuz la memoria vechiului imperiu

Martie 2017

Titlul exotic al ultimei cărți a lui Marian Ilea, apărută la Editura Cartea Românească, 2016, pare a te transporta în universul fascinant al unei ființe feminine care ți-ar aminti, paronimic, de miticele erinii. Dar, așa cum ne-o va demonstra narațiunea, Herina e doar un topos similireal care concentrează în el parfumul de altădată al Imperiului Austro-Ungar, dar și ceva din Cacania utopică a lui Robert Musil. Originar din Maramureșul istoric, mai exact din Ieud, autorul a cunoscut încă din copilărie ecourile dominației imperiale în acest spațiu al întâlnirii și simbiozei dintre etnii și civilizații.
O altă sursă biografică a cărții o constituie și relațiile profesionale stabilite cu televiziunea națională din Ucraina, sediul regional din Ujgorod, în cadrul unui proiect de colaborare inițiat în 2006, în calitate de director general al postului de televiziune AXA TV. Din mărturisirile autorului, reiese faptul că timp de opt ani a avut ocazia să cunoască direct lumea ucraineană din zona Ujgorod – Solotivno, transpusă apoi ficțional în paginile romanului Herina: „Lumea pe care am cunoscut-o, cu metehnele, realitățile și mitologia ei, se regăsește în Herina, care e ținutul prozaic imaginar situat între: Iasinia (capitala hutiților) și Iaremcea (una dintre celebrele stațiuni turistice ale imperiului polonez)”1. Toponimul e regăsit în geografia reală românească, aparținând unui sat din județul Bistrița-Năsăud, iar etimologia lui pare a fi celtică, de la cuvântul halina, care înseamnă sare.
 Ținutul este situat geografic în Carpații Păduroși (Carpatia), spațiu legendar de unde izvorăsc două mari râuri, Tisa și Prutul, și unde oamenii se conduc încă după legi nescrise, trăind într-o relație strânsă cu forțele naturii, pe care știu intuitiv să le stăpânească și să le canalizeze prin ritualuri străvechi și, aparent, halucinante și magice, care mai sunt cunoscute de unele personaje controversate, inițiate în acest sens de o ființă bizară, ce poartă pe cap o sită roșie. Herina e însă un ținut fabulos, însumând atât date ale realului cât și ale utopiei, evocând o epocă imperială care a marcat prin dinamica ei crucial viața oamenilor din această zonă de confluență etnică, trăind în mit, până târziu în zorii modernității și, subteran, până astăzi.
În această formă, cartea a fost precedată de două volume congenere: Cronicile de la Herina (Editura Tracus Arte, 2015), respectiv Berăria Luther (Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2015), regăsibile în structura volumului, alcătuit din două părți marcate prin cifre romane. Prima parte conține două narațiuni: Osima și Berăria Luther, care conturează mozaicul uman al Herinei, cu tipuri dintre cele mai diverse, surprinse în diferite momente ale vieții, care se desfășoară aici în cadrul unei acolade, care conține atât problemele cele mai prozaice, cât și o realitate magică, fabuloasă. Deși narațiunea debutează cu o perspectivă omniscientă asupra personajelor, ea va fi acaparată pe parcurs de acestea, punctele de vedere diversificându-se, reflectându-se unele pe altele în cadrul unui discurs polifonic, eterogen.
Partea a doua, intitulată Cronicile de la Herina, este subdivizată în patru narațiuni: 1. Bătălia, 2. Contesa, 3. Cofetarii și 4. Caietul, surprinzând o realitate socială și politică dinamică, geneza, mărirea, dar și declinul acestui oraș fabulos, în care ocupația fundamentală a locuitorilor este cofetăria. Funcția de cronicar al epocii îi revine parohului Boschetty Andor, care relatează istoria invaziei Herinei de către francezi și modul în care aceștia pun stăpânire pe oraș, făcându-i pe locuitori să ia calea exilului. Discursul diaristic, marcat grafic în text prin cursive, este în contrapunct cu viziunea omniscientă auctorială. Se nasc astfel două lumi distincte al căror epicentru este Herina. Parohul se erijează într-un nou Moise care își păstorește turma în vremuri de restriște, reușind până la urmă să vadă momentul izbăvirii ei. Vocile narative se multiplică prin epistola Isabelei Monthomas adresată contelui Maximilian Monthomas, prin epistola anonimă, trimisă comandantului Poliției Centrale, precum și prin dialogurile dramatice dintre personaje: Leopold Biner, Szilard Alfons, Emil Lacsi, Bercu Bernard.
Ultimul subcapitol al cărții, Caietul, devine o punte între realitate și ficțiunea prezentată anterior. Preluând mai vechiul motiv al manuscrisului găsit, naratorul Grigore, alter-ego al autorului, elucidează geneza cărții, traducere a unui text dedicat lui Robert Maxwell. El este un celebru descendent al Herinei, emigrant, un magnat al presei engleze, ucis misterios în 1991, anul perestroikăi. Sub regimul comunist a reușit să-și mai viziteze o dată locurile natale în 1978, împrietenindu-se cu Brejnev, căruia îi publică două cărți la Londra. Senzaționalul unor evenimente, dublul registru magic și realist proiectat asupra întâmplărilor din Herina se transferă asupra lui Grigore, care trăiește la granița dintre realitate și fabulație, demonstrând cititorului cum se naște ficțiunea.
 Tehnica punerii în abis este evidentă la final: naratorul însuși pendulează, la fel ca abatele cronicar al Herinei, între realitate și fantezie. Mijloacele tehnologice, care ar trebui să reconstituie obiectiv realitatea, îi joacă feste crunte. Mesajul primit pe facebook în decembrie 2011, după vizita la Solotivno, conferă narațiunii un final deschis și ambiguu, o adevărată cheie de interpretare. Un nepot, aflat în căutarea bunicului dispărut, cere o copie după materialul filmat la frizeria din Solotivno, pretinzând că frizerul era chiar bunicul lui. Grigore însă află de la cameraman că nu s-a filmat acel moment. Punctele de suspensie din final sunt chiar semnul graniței fragile dintre realitate și iluzie, tărâmuri între care autorul se mișcă fără bariere.
Plimbarea nocturnă cu irealul paroh Chirilov Andreiuca pare o inițiere mistică în ritualurile de transgresare a timpului, acesta transportându-l într-o lume interbelică, mitico-magică, a cărei veridicitate istorică e dată de menționarea regimului stalinist, precum și de un hobby la modă în epocă, fotografia, prin figura unui fotograf celebru din oraș, Mozes, cunoscut în toate părțile, până la Cracovia, Budapesta sau Viena. Crezul său călăuzitor de artist fotograf devine, prin extindere, emblematic pentru semnificația întregului roman: „Eu [...] glorific umbra deși totul depinde de lumină, până și umbra. Contează doar lucrurile care nu se văd, cele de dincolo de ceață și de umbră”2.
Romanul te transpune pe furiș într-o realitate numai a lui, care însă se înscrie în tiparele recognoscibile ale unei lumi reale, înțesată de personaje cu nume bizare, germanice sau ungurești, românești uneori, cu alterații slavizante, o lume care se construiește sub ochii cititorului martor al multiplelor relatări, provenind din timpuri diferite, din amintirile sau fabulațiile personajelor. Oamenii sunt preocupați de prosperitatea vieții citadine, fiind meșteșugari pricepuți, devotați bunului mers al comunității, dar trăiesc și aspirații de ordin estetic, având un adevărat cult al muzicii. Arta cofetăriei, vestită până și în cele mai mari orașe ale imperiului, nu poate să nu ne transporte cu gândul la biblica țară a făgăduinței, unde curge lapte și miere, sau, de ce nu, la parodicul rai țigănesc al lui Ion Budai-Deleanu.
 Lumea e o mască în permanentă metamorfoză a unui principiu unic, pe care, dincolo de suprafețe, puțini indivizi sunt capabili să îl perceapă. De aceea, multe dintre personajele cărții au aspirații dintre cele mai comune sau dintre cele mai bizare, de a se transforma, de a deveni altcineva. Luther Schuller – proprietarul berăriei se visează a fi Johann Schuller, primarul și grădinarul Herinei, iar priceputul meșteșugar, Eugen Csaky, ajunge comandantul Poliției orașului, pe vremea regimului polițienesc. Femeile cele mai cunoscute ale Herinei: Clothilde Schuller, Dimka Brencis, Donika Akos, Margit Isac, contesa Isalel Monthomas, au în spate un trecut destul de dubios, care însă nu le împiedică să dobândească în urbea de adopție o poziție socială onorantă, asigurată de experiența lor colorată de viață. 
Cea mai enigmatică și mai frustă figură feminină este însă Osima, a cărei poveste de viață deschide cartea și devine un contrapunct pentru civilizația rațională a Herinei și pentru toate celelalte figuri feminine. Trăind în singurătate și sălbăticie, după moartea tatălui ei, Osima deprinde practici magice străvechi, care o ajută să supraviețuiască, dar și să își tempereze ura față de palavrele rostite de preotul Lală Marcu la căpătâiul tatălui defunct. Ajunsă la vârsta adultă, destinul ei se schimbă paradoxal, căci enigmaticul ei corespondent de ani de zile, Papa, un violonist celebru, Edvard Berhomet, o va duce din sălbăticie în lumea civilizată, la Chemnitz. Odată cu ea pleacă și enigmatica făptură cu sita roșie în cap, Milchiduță, cel de la care fata deprinsese practicile oculte.
Herina de odinioară devine o iluzie, cum o iluzie este preotul călăuzitor al lui Grigore, ce ne amintește de Vergiliu călăuzindu-l pe Dante, așa cum năvalnicul râu Rika e o metaforă a timpului istoric care năvălește asupra oamenilor și le spulberă destinele, dar și o aluzie la râurile mitologice care separă lumea de aici de lumea de dincolo. Vocile și figurile se amestecă oniric, rămânându-i lui Grigore, cel care descoperă manuscrisul Cronicilor de la Herina, dar și cititorului, să descopere firul călăuzitor prin labirint și să extragă sensul acestei istorisiri, proiectată stroboscopic, ca o felie de viață și timp.
Despre stilul narațiunii din Herina am putea afirma fără ezitare că este seducător prin simplitatea frazării, prin modul subtil în care te atrage în acest joc al împletirii coerente a destinelor individuale într-unul supraindividual, care se confundă cu locul. Critica de întâmpinare a sesizat deja în narațiunea lui Marian Ilea similitudini cu scriitori universali precum Gogol, Hašek ori Hrabal. Prin experimentalism și prin multiplele voci care recreează polifonic lumea, cartea lui Marian Ilea ne duce cu gândul spre romanul lui Faulkner, Zgomotul și furia, asociere probabil hazardată, dar care s-a insinuat spontan încă de la lectura primelor pagini. O altă marcă distinctă a discursului este dată de emergența bruscă, în anumite episoade, a dialogului dramatic propriu-zis, ca și cum naratorul nu ar mai fi avut răbdare să comenteze sau să introducă personajele și, exasperat de fierberea lor ideatică, le-a pus să se exprime direct. 
Lumea Herinei este o replică a unui regim politic, sau chiar a mai multor regimuri succesive, pe care autorul le reconstituie cu tot ce ține de arsenalul unui realism inovativ, dar încă tributar modelului clasic. Frumusețea cărții vine însă din faptul că ea este mai ales o replică a unui regim al imaginației care subminează realul și năvălește în cotidian. Din acest joc nu se știe cine va ieși învingător, dar fiecare (scriitor sau cititor) este dator să încerce să descifreze sensul, căci spiritul epocii contemporane e mai degrabă unul integrativ și transistoric, decât unul segregativ și cartezian.

1 Marian Ilea, Herina, Editura Cartea Românească, București, 2016, coperta III.
2 Ibidem, p. 151.

Autor: Monica D. Cândea