Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Morfologia stărilor

Morfologia stărilor

Martie 2017

Sedativ este volumul semnat de Adi Filimon, apărut la Editura Paralela 45, în Colecţia Qpoem, Piteşti, 2016. Autoarea s-a născut la 20 mai 1965, în Ghelari, judeţul Hunedoara şi este absolventă a Academiei de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” din Bucureşti. Debutează în 2013 cu volumul de poeme Spaimele, iar în 2015 îi apare volumul Ştefia la Editura Vinea. Într-un interviu acordat Hristinei Doroftei în care autoarea este provocată să se confeseze, Adi Filimon îşi încadrează poemele în direcţia neomodernistă, mizând pe o revenire a lirismului în propria matcă, pe sinceritatea şi naturaleţea mărturisirii: „La mine expresivitatea poetică e culoare şi esenţă, e extaz şi resemnare, sugestie, rafinament, jocuri de limbaj, duioşie şi ironie”. Însăşi recunoaşte că scrie aşa cum trăieşte, la limita imposibilului. Poemele lui Adi Filimon trebuie decantate şi degustate calm, citite în această notă se poate pătrunde în universul interior al unei autoare roasă de nelinişti, de suferinţe, de spaime pe care încearcă să le exorcizeze liric. 
Sedativ este un volum care contrastează la nivel formal; pe de o parte poemele sunt lungi, narative, asemenea unei pelicule în care putem urmări secvenţe din universul familiar, casnic, iar pe de alta poeme scurte, esenţializare a stărilor pe care le redă cu sinceritate, în fundal întrezărindu-se sfâşietorul sentiment al pierderii celor dragi. Nucleul tonal în jurul căruia se concentrează discursul liric devine pretext al reflecţiei, al meditaţiei, al regândirii sinelui. Literatura capătă atribute homeopate, este un sedativ pentru existenţa stearpă, o alternativă pentru evadare dintr-un decor sumbru, mohorât. Poezia, asemenea literaturii, devine o insulă în care se refugiază eul însingurat: „te iau cu mine pe insula mea şi-n lumea de cuvinte fluide/ ce se topesc pe buze când le bei în cafea/ (...)/ descoperi că se nasc mii de fluturi ce trec/ din insula mea în tine şi bat nebuneşte-n stomac” (dimineţile noastre sunt calde şi moi când). Poezia şi iubirea sunt cele două zeităţi care împlinesc fiinţa şi se află într-un raport de interdependenţă. Universul liric marşează pe elemente autobiografice, deopotrivă pe intensitatea legăturilor interumane. Amintirile coagulate în jurul celor dragi, cadrele existenţiale imprimă textului un caracter evocator: „mi-e dor de tata nu dorul acela ce sfâşie/ ci mai mult am/ un fel de regret că nu-l pot înţelege deloc/ iar mama a plecat de mult cu abecedarul în braţe/ buzele i s-au resorbit/ ochii au secat/ mintea a uitat unde s-a îngropat” (mi-e dor de tata dar nu dorul acela). 
Adi Filimon ne propune o călătorie în universul interior al fiinţei copleşite de nelinişti, o poetică autoreferenţială, analitică. Elementele nonverbale se contopesc cu cele paraverbale compunând un scenariu liric ce valorifică dimensiunea dramatică şi revigorează inedit poemul: „tata bate cuie în toacă,/ iar lumea se-adună la slujbă ca la sărbătoare,/ calcă-n picioare trandafirii pitici/ şi cumpără cuie de argint./ unde mergem, tată? îi zic tatei,/ dar el are privirea aceea de câine bătut,/ îmi întinde un pumn de cuie şi zice: ţine! bate/ şi tu să nu mai fugă oasele din trecut!” Poezia este o continuă căutare şi încercare de exteriorizare: „liniştea nopţii/ e ca un pahar de cristal/ dac-aş striga s-ar sparge-n bucăţi tăioase/ dar nu pot striga” (uneori liniştea nopţii e un monstru). Tonul este sacramental, liturgic, poemul, un monolog adresat, iar suferinţa este concentrată într-o mantie lingvistică atent selectată pentru a defini stări poetice: „tata bate cuie în toacă şi cuiele ies prin carnea lui,/ dar nu-l doare, cheamă lumea la slujbă,/ nu mai ştie de mama, de mine, nu mai ştie de toate./ hai, tată, îi zic, dar el nu vrea, îi place/ în livada cu oseminte – bate cuie în toacă/ şi cântă şi se pregăteşte încet de plecare”. 
În direcţie textualistă, prezentul op este o conjuncţie între logos şi redarea în manieră reflexivă a realităţii. Autoarea reeditează imaginea tatălui, devenită atotprezentă, destăinuind liric lumescul, mundanul. Cotidianul se va plia pe convenţia poetică alcătuind un univers în care eul se confesează: „eu eram fascinată de felul în care/ îşi juca rolul de tată şi pe cel de pescar/(...)/ luase un împrumut de la bancă iar tata/ girase pentru el cu propria-i casă/ acum se ducea o bătălie feroce/ între tata şi bătrânul pescar/ încrederea unuia se zdruncinase şi risca/ să rămână pe drumuri cu-n puhoi de oameni pe cap/ aşa-zisa familie adică/ eu/ mama/ frate-meu/ sora şi bunica”. Discursul este liniştit, aparent calm, ascunzând în spatele sintaxei o experienţă de viaţă convulsivă, tensionată şi precipitată. Autoarea îşi controlează artistic scenariul liric, redând când pe dimensiuni ample, când esenţializând trăiri poetice inedite: „nu-mi găsesc locul niciunde// ca un suflet ce trăieşte între două lumi/ aflate în palmele unui Dumnezeu muritor şi bătrân”. 
Ingeniozitatea autoarei constă în faptul că titlurile alese sunt în acord sintactic cu întregul, constituind un prim vers al poemului. Se creează astfel o armonie şi o coeziune la nivel textual. Adi Filimon ne propune aşadar, un amplu poem de familie, care se construieşte pe temelii dureroase, pe memorie afectivă, readucând în prim-plan propriile-i nelinişti: „nu´ş ce s-a-ntâmplat cu viaţa mea/ era călduroasă ca un şal de nurcă pe umeri/ era gustoasă ca un tiramisu de casă/ era când dulce când amară exact aşa/ cum voiam”. Ludicul experimental ascunde o suferinţă copleşitoare. Poemul reţine crepusculul existenţial, iar solitudinea fiinţei este estompată de amintirea mamei dragi: „după ce ne-am jucat cu piticii/ mama ne trimite la somn/ şi ne-acoperă cu o foaie de geam/ visăm frumos unul despre celălalt/ apoi ne încălţăm pe ascuns/ şi evadăm în visul mamei/ ea plânge mereu nu are linişte nici în somn/ dar când ne vede îşi şterge faţa cu umbra/ şi zâmbeşte/ nu râde pentru că dinţii stricaţi îi zgârie gura/ iar când o face mă apropii/ şi-i ling rănile ca un animal devotat/ întotdeauna în visul mamei există un munte aşa de înalt că atinge cerul cu umerii/ mama îl iubeşte nespus şi noi ne temem/ că o îmbrăţişează prea strâns/ într-o zi voi urca muntele trilu li trilu la/ ţinându-mă de izvoarele lui/ ca de pletele fetei Rapunzel/ vreau să văd ce e dincolo de visul mamei/ de negura gurii ei şi de mâna/ ce mă ţine de mână/ când alergăm împreună trilu li trilu la” (trilu li trilu la). 
Nota confesivă domină lirismul lui Adi Filimon, eul reflexiv se topeşte în morfologia stărilor pe care le percepe în note acute, grave: „după miezul nopţii/ nu mai pot să dorm/ încerc să închei armistiţiu/ cu lumile nevăzute din mine/ până obosesc şi cedez acestui perpetuum mobile” (lumile nevăzute din mine). Versul glisează perceptibil între cotidian şi transcendent. Autoarea dialoghează nemijlocit cu sine şi cu cei din jur şi realizează o radiografie atentă a propriilor sentimente: „câţiva fluturi ies în sfârşit din piept/ ca dintr-un cocon auriu/ deschid fereastra să plece/ şi ce dacă-i noapte adâncă/ lumea ta dă năvală/ şi se simte aşa de acasă în lumea mea”.
Sedativ este, în esenţă, un jurnal al stărilor, o confesiune lirică inteligent orchestrată în tonalităţi ample, deopotrivă minimaliste.

Autor: Imelda Chinţa