Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Dialog între debutanţi şi… rezistenţa junimistă

Dialog între debutanţi şi… rezistenţa junimistă

Martie 2017

În alte câteva rânduri, în ultimii ani, am mai comentat în aceste coloane reeditarea unor volume de debut, colectiv sau individual, aparţinând cred că exclusiv generaţiei optzeciste. Mi se pare fascinant ca, după mai bine de trei decenii, să mă aplec astăzi asupra unei cărţi ce face parte dintre debuturile de răsunet de mai an: Lucian Vasiliu, Mono-Monada, Editura Charmides, Bistriţa, 2014. Pe pagina de titlu se află următoarea notă, cât se poate de lămuritoare: „Ediţia a II-a, definitivă, cu â (cum scria tatăl meu, interbelic preot de ţară), cu adaos un selectiv dosar de presă. Prima ediţie a apărut în urmă cu 33 de ani (Iaşi, Junimea, 1981)”. Pentru o mai nimerită înţelegere a poeziei sale, s-ar cuveni să ştim şi câteva date ale CV-ului literar al autorului: a frecventat Cenaclul Junimea din Iaşi şi Cercul literar al revistei studenţeşti Dialog din acelaşi oraş, în anii `80, când la Bucureşti, Cluj sau Timişoara, în alte cenacluri şi la alte reviste studenţeşti, se consolida o nouă generaţie literară, care a schimbat profund mai ales felul de a ne raporta la literatura română. A fost bibliotecar al Bibliotecii tehnice a Universităţii Gh. Asachi, muzeograf şi director, mulţi ani, la Muzeul Literaturii Române din Iaşi, iniţiator şi coordonator al seriei noi a revistei Dacia literară, iar acum, director al Editurii Junimea şi al publicaţiei Scriptor. Am cules toate aceste detalii numai pentru că nici un autor, mai ales în timpul călătoriei de ucenic, nu se află în afara situaţiei spirituale a vremii sale. Fiind vorba despre o reeditare a unei cărţi de acum şapte luştri, volens nolens, faci şi puţină istorie literară, căci referindu-te la fenomenul literar al acelor ani, te referi şi la fenomenul moral. Trebuie să recunoaştem creşterea organică a unei poezii pe trunchiul celei existente şi aflate în mişcare, dar şi pe cea aşezată în cărţi şi antologii de lirică universală şi, evident, să nu ne scape aliajul dintre suprarealism şi oniric, aşternut zid în faţa deşănţatei ideologii comuniste. Aşadar, lecturând o reeditare, am prilejul de-a intra în dialog, eu, cel de azi, cu mine însumi, cel care am fost acum treizeci şi cinci de ani. Ori, în cartea pe care o ţin în mână s-a fixat istorie, aromă de epocă, substanţa acelui moment, dar şi devenire.
Comentând o carte atât de veche, adusă în actualitate, ne vedem siliţi să răsfoim, cu atenţie sporită, dosarul de presă (selectiv şi cronologic) anexat volumului, dar şi alte surse biobibliografice. Cele nouăsprezece crâmpeie, excerptate din presa anilor 1981-1983, conţin, neapărat, observaţii critice şi sugestii, dintre care unele s-au validat. Nu poţi fi altfel decât în consens cu Laurenţiu Ulici, când identifică o „atitudine pe jumătate teribilistă, pe jumătate gravă”, ori cu Eugen Simion consemnând „o libertate remarcabilă a imaginaţiei”. La fel, mi se pare pregnantă fraza critică imprimată de Al. Andriescu în revista Cronica: „Cu inventivitate, frăgezime şi naivitate, iar când e cazul cu incisivitate, Lucian Vasiliu redactează în Mona-Monada un rechizitoriu derizoriului”. Valentin F. Mihăiescu ne vorbeşte nu fără îndreptăţire, „de o gravitate pe care ironia o potenţează şi nu o dinamizează”. Un apropiat al autorului, crescut în aceleaşi cenacluri şi frecventând cam aceleaşi periodice, George Bădărău, ne sugerează mai mult decât spune despre geneza interioară a cărţii: „Îndelunga experienţă i-a permis poetului să-şi structureze ireproşabil volumul, o adevărată antologie cu texte din tinereţea sa lirică”. Spicuim şi dintr-o carte ce ni se pare definitorie pentru valul optzecist, Gheorghe Perian, Scriitori români postmoderni, Editura Didactică şi Pedagogică, București, 1996, câteva formulări ce surprind unele constante ale poeziei lui Lucian Vasiliu, identificabile încă de la debut: „implicarea limbajului uzual cotidian în creaţia poetică” (p. 149); „autorul pune preţ pe stilul oralităţii” (id.); „accentuarea funcţiei conative a limbajului” (ibid.). Vizând şi alte nivele ale textului, criticul invocă: „Vorbirea îmbelşugată, chiar pletorică, din volumul de debut” (op. cit., p. 150), iar în privinţa semnificatului: „Autorul nu este un poet fără biografie, ci unul care exploatează experienţa individuală, ceea ce inspiră poemelor un plus de concreteţe şi lasă impresia de realitate trăită” (id.). Un alt congener, de data aceasta el însuşi poet, Dumitru Chioaru, în Developări în perspectivă, Editura Cartea Românească, București, 2004, îl proiectează pe Lucian Vasiliu în chiar toposul şi rânduielile moldave: „Ataşamentul faţă de glorioasa tradiţie, culturală, mai ales literară, a dulcelui târg al Ieşilor a făcut din poetul Lucian Vasiliu şi un exemplar administrator. La Casa Pogor unde se află centrul administrativ al Muzeului Literaturii Române din Iaşi, îţi iese în întâmpinare un om cu chică de plăieş şi barbă de junimist care, clipind afabil şi ospitalier, te introduce în atmosfera de taină a locului. Cu Lucian Vasiliu, Iaşul redevine legendă vie, în care nu te-ar surprinde prezenţa aievea a lui Dosoftei sau Eminescu. Poetul este, mai degrabă, adept al unei mode retro, în care sensibilitatea postmodernă se articulează pe tradiţionala gândire esoterică” (p. 178).
Că volumul are unitate, atât în plan tematic, cât şi stilistic, se poate deduce de la primul contact, pornind de la detaliul cel mai evident: cele treizeci şi şase de titluri care compun sumarul formează un singur bloc omogen, pe când majoritatea plachetelor de debut se compuneau din două-trei secţiuni, indicând neastâmpărul căutării. Poemul din deschidere impune ideea de sublimare printr-un simbol ornitologic ce-şi va perpetua prezenţa în toată opera poetului: Mierla de la Casa Pogor. Aparţinând şi bestiarului traklian, mierla aruncă o punte între tradiţiile scrisului junimist şi modernismul poetic de secol douăzeci. Mierla de la Casa Pogor e un alter ego al poetului, delegat să-i trăiască ori să-i traducă experienţele de natură spirituală, uneori irizate de ocultism. Reprezentant alegoric al poetului, ori însuşi eul poetizant, ea e suportul vocii care vorbeşte în oglindă: „Tu, în afara mea/ prudentă străbaţi hăţişurile,/ hectare virgine:/ îndoială şi răzvrătire/ vanitate şi umilinţă// Îmi amintesc/ de zilele şi de nopţile prenatale:/ magi cu şerpi morţi în palmă./ Sufletul Mamei în nemişcare/ veghează cu şopârla/ căderea soarelui în eleşteu// îmi amintesc/ întunecimea unui loc uscat/ extazul ochiului deschis în întuneric/ întrezărind/ dincolo de carne altă carne/ dincolo de disperare altă disperare// Secvenţele obscure/ în care mi-am surprins părinţii/ m-au ajutat să înţeleg/ noaptea/ de 8 ianuarie 1954/ şi trupul Mierlei, fraged/ în gura şobolanului// şi, mai ales/ cântecul care însoţeşte disperarea/ de a nu şti, de a mă teme,/ de a trăda consemnul:/ luminaţi-vă faţa! Luminaţi-vă faţa!” (Mierla de la Casa Pogor, pp. 6-7). Având structură de palimpsest, scrisul lui Lucian Vasiliu, peste semantica polivalentă a metaforei aeriene a mierlei, absoarbe şi semne telurice ale grotescului existenţial, emise de şobolanul Bosch, celălalt reprezentant alegoric al poetului, care îi exprimă jumătatea infernală. Discursul liric se metamorfozează în redarea alegorică sau fantastic-satirică a unor evenimente, într-un chip aglomerat, ce trimite la viziuni din repertoriul reprezentantului picturii medievale târzii olandeze: „Convieţuiesc cu şobolanul Bosch -/ viaţa mea de acum e proiecţia unui film mut// nesfârşită incertă iluzie peliculă/ peste care lunecă ambarcaţiunile/ pregătite pentru o nouă cruciadă)// Trupul înnoptează pe masa de operaţie/ celulă cu celulă înnoptează pe masa de operaţie/ celulă cu celulă graţie cu graţie/ şi nu întâmplător/ mă gândesc la prietenul din Sibiu,/ la ochii obsedaţi/ de anatomia corpului actriţei Miriam// martor al existenţei dinţilor săi albi/ renunţ la disertaţia/ «Cântecul degetelor sfărâmate sub roată»:/ mă las tăiat de cuvinte/ marile evenimente ale planetei” (Ricoris, pp. 8-9).
În poemul Yoga, un prim autoportret, dintr-o serie, se nimereşte a fi şi prima artă poetică a cărţii. Detaliu esenţial, acest text programatic are în vedere ipostaza de viziune a poeziei: „eu sunt/ tot ce vei vedea vreodată” (p. 10). O Stampă are în centru tema nebuniei universale, lumea ca spectacol şi explozie ludică, desfăşurate sub ameninţarea pândei şi pustiirii obşteşti, întruchipate de păianjen, care, alături de vierme, va întregi bestiarul cu conotaţii negative al poetului. Mona-Monada (III) deschide seria unor foarte frumoase poeme de dragoste, care, adunate de pe întregul periplu al creaţiei sale, ar da un capitol durabil din această operă. Multe simboluri sportive, dar şi mai mult lexic militar datează poezia lui Lucian Vasiliu, iar prin recursul său la inserţie şi montaj avem o hologramă a teribilului timp când s-a scris cartea: „a trăda consemnul”, „Luminaţi-vă faţa!” (p. 7); „aceeaşi gamelă de campanie”, „apăs trăgaciul”, „gladiatori mă sfâşie” (pp. 18-19); „trag pătura de campanie”, „visez ALARMA” (p. 21); „încă o goarnă sună Apelul de seară”, „când în primele rânduri” (p. 27); „pe linia de tragere”, „grenadele, lopata de infanterie” (p. 33); „Încolonez străzile şi le ordon să tragă” (p. 40); „blestem tranşeele, reţelele de sârmă ghimpată” (p. 42); „Port în spate raniţa”, „voluntar pe fronturi”, „marşuri forţate” (p. 45). Un poem cu titlul Şapte, din mai multe fapte de viaţă, din puzderia de fapte ale realului, extrage esenţa fatidică a simbolicei cifre. Proprii ipostaze ale propriei geneze e o construcţie de-o mare îndrăzneală, mai ales a limbajului politic şi social, care arată astăzi că însăşi cenzura comunistă avea scăpările ori îngăduinţele ei: „În ziua aceea/ DICTATORUL însuşi veni/ şi-mi puse din nou întrebarea fatală/ VREI ALTĂ LIBERTATE? ÎMPOTRIVA TA?” (p. 28). Pentru o oarecare încifrare a mesajului, aici poetul se lansează în creaţie verbală, asemenea unui cunoscut exemplu din preajma revoluţiei ruse, Velimir Hlebnikov. Poate că nu e lipsită de importanţă, pentru nota uşor livrescă a cărţii şi pentru substratul ei subversiv, comun mai tuturor debutanţilor din epocă, prezenţa tutelară a lui Dostoievski şi E.A. Poe.
Dintre cele şapte Mona-Monade ale cărţii, pentru că e un original portret al iubitei, construit în jurul ochilor care plâng, o alegem pe cea numerotată (IX): „Nimeni nu ştie, nimeni nu va şti/ cum se plânge cu ochii tăi” (p. 33). Şirul descrierilor de tip portretistic, folosind cu ingeniozitate procedeul racursiului, atinge o izbândă în portretul de înger al lui Dimitri Karamazov: „Îngerul despre care vă vorbesc se numeşte/ Dimitri Karamazov. Noapte de noapte/ degetele lui firave îmi mângâie fruntea” (p. 51). Întrucât elementul autoreferenţial, deseori pigmentat de irizaţii parabolice, va deveni o constantă a generaţiei, ne vom opri şi în dreptul altui autoportret, unde limbajul funcţionează cu semantică dublă, cu îndrăzneli subversive: „M-am născut la -240, în cea mai friguroasă/ cea mai frumoasă iarnă după 1944./ Lupii urlau în rănile Europei./ Eram chel: tata îmi spunea LENIN -/ semănam cu un cătun/ înzăpezit în Siberia// La naştere/ vesteam un an bogat în recolte,/ (timp de export masiv)// Sufletul îmi era un biet suflet -/ ţin minte orologiul/ în care vieţuiam/ gândind timpul probabil// Mama era singura femeie din lume// Habar nu aveam de metafizică/ habar nu aveam de cenuşă radioactivă/ habar nu aveam de/ funie alcool magie sinucidere./ La -240, în cea mai friguroasă/ cea mai frumoasă iarnă după 1944” (8 ianuarie 1954, p. 35).
În aceeaşi ordine a căutărilor generaţioniste, prin poemul intitulat Mesaj IV, putem oferi o probă de poezie atropică, exploatând doar latura denotativă a limbajului, care va deveni una dintre direcţiile cele mai fertile de evoluţie în genul liric: „Mă bărbieresc/ îngânând un cântec patriotic/ de demult// Plăcut îmi gâdilă gâtlejul/ lama/ briciului suedez// Îmi vorbeşte despre/ studente care fac politică şi nu/ practică amorul -/ în timp ce rememorez/ barba sălbatică a lui Fidel Castro// Fratele pictează icoane/ pentru cei ce vor veni/ celebrând/ Insomnia şi preoţii ei” (p. 39). Cu Mona-Monada, Lucian Vasiliu era încă de la debut „in spe poeta clarus” sau, în graiul aborigen, un poet celebru în devenire.

Autor: Viorel Mureşan