Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



„Pietre din potop” – terapie intensivă pentru poezia contemporană

„Pietre din potop” – terapie intensivă pentru poezia contemporană

Martie 2017

Deşi, de peste o jumătate de veac, scrie şi-n somn, Nicolae Scheianu este unul dintre marii poeţi români care publică extrem de rar între coperte. Şi ştie cu exactitate ce face. Nu din timiditatea care-l caracterizează refuză el să intre în sângeroasele, azi, arene literare, ci – ca bătrân prieten şi discipol al său, cunosc asta! – dintr-o responsabilitate enormă, deopotrivă aristocratică şi înnăscută, faţă de textul poetic, pe care eu nu am întâlnit-o până acum la niciun autor! Şi nu neapărat spre a-i bijuteri îndelung sonurile şi sintaxele, spre a-l„unge” şi şlefui, ci pentru a-l lăsa să galopeze liber, să crească în pustele sociale, să se matureze/maturizeze natural, să dea singur cu creştetul de pragurile de sus ale percepţiei/priceperii publice, să-şi dezvolte propriile tehnici de supravieţuire şi să se schimbe de la sine până la vortexul invers, din care prinde să iradieze semantic, unicornic, cu cea mai curată intensitate. Abia apoi, când enunţul nu doar că stă singur pe picioare, dar e în stare să poarte războaie de cucerire şi să îndure asedii, Nicolae Scheianu merge la starea civilă şi-l recunoaşte pe numele său. 
Fiecare vers al lui Nicu Scheianu are cam aceeaşi vârstă cu poetul. Eu însumi pot cita cel puţin o duzină care, nu de mult, au împlinit 30 de ani. Şi, iată că, după mai mult de două decenii de când a publicat excelentul volum „Haine groase şi cărţi de citit”, la Editura „Cybela”, din Baia Mare, Scheianu revine cu „Pietre din Potop”, la Editura „Vinea”. Într-un peisaj literar confuz-agresiv, traversat de spasme axiologice, când goana după „aur” şi după praful de pe tobe a căpătat dimensiuni groteşti, precum John Wayne pe vremuri, intră în „local”, ţinteşte scurt, trage, pune lucrurile la punct, se întoarce şi pleacă. Mă voi strădui să expun sumar cum anume şi de ce.
Prima secţiune a cărţii, care livrează şi titlul volumului, face atlasul sepia al unei lumi surprinzătoare, simultan ante, post şi contemporan diluviene. Aici Potopul nu este un cataclism meteo-mitic, ci dimensiunea ontologică, situată „între singurătăţi/ ocrotitoare şi bune de leac”, a unei Shambala, cu misiuni recuperatoare şi regeneratoare. În acest spaţiu se întâmplă, arhetipal, totul. Iubirea, ca un ritual eteric, de o frumuseţe ireală: „să-ncercăm să amăgim ziua/ să aprindem focul – ţi-am zis/ ia din cuib puii de mierlă/ şi-adu-mi-i în palme/ laolaltă cu mierea din sfârcuri/ şi cu cimbrişorul sălbatic/ de la răspântii// tu îţi spălai sânii şi cântai/ un cireş în pârgă plutea parcă-n zări/ eu culegeam pietre din Potop”. După nouă ani de secetă, nebunii se botează cu nisip, dar poetul are încă „luntrea ascunsă-n răchiţi/ la poalele dealului numit de bătrâni Ararat”, „azimi şi mied/ şi un ochean aurit”, „căutând ceva în adâncuri/ ceva din înalturi chemând”. Acolo, pe malul Potopului, s-au strâns cu toţii: „mama şi tata, fraţii, bunicii, vecinii, nepoţii/ ca într-o fotografie pe sticlă:/ morţii lângă vii, viii cu morţii”, „lângă izvorul care cobora de pe coastă/ din care toţi au băut apă şi în care toţi şi-au spălat frunţile”. Pietrele însele sunt purtătoare de informaţii identitare fundamentale: „Pe malul Potopului pietrele cresc precum copiii/ seminţiilor toate/ şi când te-apropii de ele şi le atingi/ din vina mea/ prin crusta lor se vede nisipul/ toată măreţia lumilor de demult/ pulberea lor şi nimicul”, dar „în urmă paşii nu se mai aud/ şi totul se sfârşeşte-n poveste”. Tot Potopul este reperul unor grave interogări etice şi pretextul unei aşezări ferme la masa verde a parteneriatului cu Divinitatea: „Nu mai ştiu care este/ malul cel bun al potopului/ locul unde poţi să pui tâmpla pe prundiş/ şi să plângi până cineva te strigă-n corabie/ nu ştiu dacă e bine sau nu/ să mă aşez pe malul Potopului şi/ să mă aştept pe mine să vin”; „numai sufletul meu te pricepe/ numai adâncul meu care/ te-a cuprins la începuturi/ când mă aflam atât de departe/ de apa Potopului/ şi-atât de aproape de Tine...”. Luarea unei atitudini costă însă enorm, chiar dacă la capăt aşteaptă răsplata unei eroizări serafice: „Dar abia atunci ştiam că noi suntem/ norocoşii, aleşii/ cei care am tras la galere/ şi am trecut potopul cu puterea noastră/ pe lacrimile noastre...”. Mântuirea acestui neam pare a veni însă din asumarea ne-resemnată a purificării printr-un nou exod: „când se va da semnalul/ cei tineri vor ciopli corabia/ vor încărca trecutul nostru/ şi toate oasele noastre sfinte/ şi vor trece potopul/ căci numai pe celălalt mal/ începe-ntruparea/ şi numai acolo şezum şi plânsem”. Mă opresc aici, fiindcă montajul de mai sus este deopotrivă entuziast, ingenuu, barbar şi nedrept reducţionist. Avem, aşadar, de-a face cu povestea unei epifanii: cea a lungului drum de la Cuvânt (Verbum) la Carne (Caro). „Cheia” ei ne-o oferă, cu discreţie, chiar poetul: Valea Potopului există aievea în Scheiul de Sus şi natal, la mărginimea Târgoviştei, iar întreaga alegorie dă chip, de fapt, propriei copilării care, purtând încă blazonul voievodal al placentei, refuză strâmbătăţile proximităţii şi decide să se întoarcă pe „malul cel bun” din lăuntrul său. Spun că a cita versuri din acest poem (fiindcă, în ciuda fragmentării cu titluri intermediare, este vorba de unul singur!) este aproape o blasfemie, rudă de sânge cu întrebarea tâmpit-pedagogică: „Ce a vrut să spună autorul?” Fiindcă textul are o concentraţie poetică uluitoare, care îi conferă o fluiditate exuperyană şi o cadenţă antică, după un algoritm unic: un vers îl cere pe cel care îl cere pe următorul. Nu mă pot abţine, risc din nou şi ofer un exemplu la întâmplare. Pot, de pildă, cita: „Cu timpul singurătatea/ devine tot mai cuprinzătoare/ şi tot mai întinse sunt ţinuturile sale/ din care toată lumea a plecat (...)”. Dar nu îţi pot permite să produc o ruptură aici!: ceea ce urmează sublimează, epuizează şi întregeşte fără cusur: „(...) ca după o boală lungă/ de care nimeni nu s-a vindecat/ până când în oglinda uitată pe ziduri/ nu mai vine nimeni/ şi oglinda însăşi se-nchide/ ca pleoapele trudite”. „Pietre din potop” a fost dotată din fabricaţie cu un metronom lăuntric care nu poate fi lesne înlocuit cu, să zicem, o busolă. Fiindcă rolul metronomului nu este să-ţi arate Nordul, ci să-ţi regleze bătăile inimii, după care să poţi cânta şi dansa în voie. 
Cea de-a doua parte a cărţii, „Sub tot felul de flamuri”, pare să atragă atenţia că ar putea ieşi oarecum din rigorile prozodice ori tematice ale poemului anterior. Da şi nu! Există tuşe uşor şugubeţe în versuri precum: „dar noi-de-pe-gard/ ne holbăm la bucile Moscovei/ şi ne regăsim în infamante fotografii de familie/ la promenadă pe uliţa Puşchina/ şi pe uliţa Marxa”, „să te văd cum te legeni şi adulmeci/ pe sub salcâmi/ (când buciumul sună cu jale)”, „ah, neiertătorii noştri ani de domnie/ cum au luat-o încet-încet spre chindie/ şi s-au dus şi niciodată iar/ n-or să mai fie”, „sânii tăi au fost/ doi iezi gemeni ai unei gazele/ în singurătate-mi...”, ori în titluri ca „Şi uite, cucuta-i cât gardul”, „Anul când am băut cât Stalin”, „Pupăza din tei” sau „Pe poeţii tineri îi papă chelneriţele”, care ne aduc aminte de che guevarismul simpatic al optzeciştilor din timpurile lor bune. Însă aceasta este o pistă morganatică: tonul, coerenţa, duioşia, consistenţa poetică abisală, abundenţa metaforelor elevate (chiar şi a „metaforelor-epice”!) dar, mai ales, graţia de egretă a textelor poartă cu toate pecetea – o afirm fără să clipesc! – inconfundabilului „stil Scheianu”. Este greu, aproape imposibil în acest context, să le analizez pe fiecare în parte. Visez doar să mai trăiesc şi s-o facem între noi doi, ca odinioară, cu înaintea populată de licori tari, într-o noapte de iarnă. 
În concluzie, am blânda nesăbuinţă să cred că „Pietre din potop”, a lui Nicolae Scheianu este una dintre cele mai strălucite cărţi de poezie publicate după 1989, prin care Editura „Vinea” ridică un alt fanion ce semnalizează o altă apariţie de calitate extremă. 
În sprijinul acestei opinii, adaug încă trei motive:
1. Este o carte-manual a poeziei româneşti actuale, pe care se poate face, la modul propriu, şcoală;
2. Propune un model aproape anahoretic de trăire poetică, ce aminteşte de aerul rarefiat şi înalt din Pateric ori din Filocalii;
3. Cândva, Nicolae Scheianu era convins că poezia lui va salva lumea; nu cred că a reuşit, dar sigur, cu „Pietre din potop”, îi dăruieşte poeziei contemporane a ultimului sfert de secol o paradigmă în stare să o scoată din tentaculele exceselor şi deviaţiilor de tot felul, care au prins să o gâtuiască, şi îi oferă şansa unei surprinzătoare şi lămuritoare terapii intensive. Eu tot sper să nu fie prea târziu... 

Autor: Ciprian Chirvasiu