Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Identitatea și unitatea românilor – conținut, vechime, forme de manifestare

Identitatea și unitatea românilor – conținut, vechime, forme de manifestare

Februarie 2017

Unirea politică a românilor, înfăptuită relativ târziu, a fost precedată de o unire culturală și intelectuală, prezentă – cum a spus poetul – „în cuget și simțiri”, iar această unire spirituală timpurie s-a datorat vechii identități etnice făurite încă din Evul Mediu în mințile românilor, ale unora dintre români. Acest fapt este o simplă constatare și nu are în el nimic spectacular, dar unii contemporani continuă cu obstinație să nu-l accepte. Un motiv al acestei respingeri se bazează pe o prejudecată răspândită: dacă statul român unitar este relativ tânăr, acesta născându-se abia între 1859-1918, atunci și identitatea etnică/națională trebuie să fie de dată recentă. Or, identitatea se manifestă independent de statul național unitar și cu mult înainte, chiar de la finalul etnogenezei, de când străinii îi remarcă pe români că există și de când românii se numesc pe sine români. 
1. Conținut 
Identitatea românilor se manifestă prin limbă, origine, credință, spațiul de locuire, tradiții, obiceiuri și alte forme și formule de viață specifice. 
Cea mai izbitoare formă de diferențiere a oamenilor este limba vorbită de ei. Cel care nu-mi înțelege limba devine prin excelență străinul, celălalt, poate chiar inamicul; dacă vorbește altă limbă înseamnă că este altfel, că este altceva, că aparține altui grup, numit cel mai adesea „altă națiune”.
Originea este și ea foarte importantă, fiindcă orice om – de când are conștiința de om – se întreabă de unde vine, din ce strămoși, din ce neamuri; la fel fac și comunitățile care au caracteristici comune: se întreabă din ce alte comunități se trag, din ce amestecuri s-au format, ce grupuri le-au conferit identitate. Membrii acestor comunități dau, de milenii întregi, și răspunsuri, științifice sau mitice, reale sau imaginare, unele aflate la limita dintre adevăr și legendă. Nici nu contează, până la un punct, dacă originea unei națiuni este reală sau imaginară, ci contează rolul originii în coagularea grupului respectiv. 
Credința religioasă este și ea decisivă pentru identitatea națională. Deși marile credințe sunt universale și nu fac distincții etnice între oameni, practic lucrurile se derulează altfel, încât credința ajunge să fie o puternică marcă identitară. Felul de a crede în Dumnezeu este diferit la italieni față de polonezi sau la ruși față de români, cu toate că primele două popoare aparțin împreună catolicismului, iar ultimele două aparțin ortodoxiei. Fondul este comun, dar formele de manifestare sunt specifice.
Pământul locuit de o națiune capătă caracteristicile acesteia, dar și creează particularități. Muntele, colina, câmpia, valea, codrul, vălurirea spațiului, oscilația dintre spațiul teluric și cel cosmic, susurul apei, marea, „râul, ramul” – cum ar zice Eminescu – ajung prieteni cu oamenii locului, le dau vigoare și siguranță.
Tradițiile și obiceiurile cuprind o paletă largă, de la felul de a ne îmbrăca până la cântatul doinei, de la felul de a colinda si umbla cu steaua până la exprimarea dorului, de la mânarea mioarelor și miorițelor „pe-un picior de plai” până la resemnarea înaintea morții sau la convingerea că nimic trainic nu se poate face pe lumea asta fără sacrificii. 
2. Vechimea
Identitatea românilor există de când există și românii, pentru că un popor nu poate fi fără coeziune, fără legături, fără conținut. În clipa în care primul străin a folosit termenul de „valahi”, spre a denumi grupul vorbitorilor de limbă neolatină de la Dunărea de Jos, înseamnă că românii existau, adică aveau identitate. Identitatea românească sau felul de a fi român a rămas timp îndelungat în forme pasive și latente. Cu alte cuvinte, ea a fost remarcată sau constatată deopotrivă de unii români și de unii străini, dar nu a fost urmată de acțiuni în numele său, nu a condus neapărat la fapte. Atunci când conștiința acestei identități, adică acea convingere de a fi român, ajunge la maturitate, ea dă naștere unor atitudini, unor evenimente, unor întâmplări. Cele mai spectaculoase astfel de acțiuni se referă la solidaritățile românilor, adică la felul românilor de a fi și de a se simți împreună, prin uniri parțiale sau, la un moment dat, chiar generale. Acest gen de manifestări ale identității românilor se întâlnesc încă din secolele medievale timpurii, dar ajung la maturitate abia la finele Evului Mediu românesc, în secolul al XVI-lea.
3. Forme de manifestare a identității
În luna septembrie a anului 1547, o comisie regală habsburgică făcea o cercetare asupra cămării de sare din Maramureș și elabora în final un document în latinește, în care apărea următoarea constatare: 
„De fapt, fiindcă cea mai mare parte dintre locuitorii comitatului Maramureș sunt români, și deoarece se potrivesc cu moldovenii la limbă, la religie și la obiceiuri, există pericolul să se întâmple ca acest comitat, încetul cu încetul, intrând pe furiș în Moldova, să se înstrăineze cu timpul, cu vreo ocazie, de regat [Ungaria habsburgică]. Așadar, deoarece nu vor fi puține astfel de ocazii, este în interesul majestății regești ca, la o nouă cercetare și discutare, să se îngrijească să fie trimiși și chemați oameni credincioși și zeloși”1.
Cu alte cuvinte, înalte oficialități aflate în slujba Habsburgilor au convingerea – după o detaliată și serioasă cercetare – că Maramureșul s-ar putea uni cu Moldova, fiindcă locuitorii celor două ținuturi sunt cu toții români și se potrivesc ca limbă, religie și obiceiuri. În acest fragment, nu mai este vorba doar de observația unui străin privind identitatea românilor din interiorul arcului Carpaților cu cei din afara acestui perimetru, ci chiar de posibilitatea unirii Maramureșului cu Moldova, pe baza unității de limbă, confesiune și tradiții. Iar acest fapt s-ar fi putut întâmpla pe la jumătatea secolului al XVI-lea. 
Sunt zeci de mărturii din secolul al XVI-lea, din care reiese că străinii știau de identitatea românilor, de latinitatea lor. Mai mult, unii dintre acești martori străini spun că au aflat despre originea romană a românilor de la românii înșiși, care se chemau pe sine romani, mândrindu-se cu acest fapt. 
Astfel, solul-diplomat Tranquillo Andronico (1490-1571) – susținătorul aventurierului venețian Aloisio Gritti – spune despre români că „și acum se numesc pe sine romani” (…Et nunc se Romanos vocant)2. Firește, ei se numeau români, dar pentru italian aceasta suna ca romani. 
Un alt italian, secretar al lui Aloisio Gritti, anume padovanul Francesco della Valle (mort după 1545), după ce a stat de vorbă cu românii, spune că aceștia „se cheamă în limba lor romani, pentru că zic a fi venit din vechime de la Roma” (si dimandano in lingua loro Romei, perche dicono esser venuti anticamente da Roma); padovanul spune același lucru și despre limbă, pe care românii nu o numesc valahă (valacca), ci romană (Sai tu Romano?)3, ea semănând cu italiana. De altfel, Francesco della Valle vorbește și despre conștiința romanității românilor, constatată direct, pe când era găzduit la Mănăstirea Dealu, ai cărei călugări le-au povestit italienilor „toată istoria așezării locuitorilor din această țară” și cum „împăratul Traian, învingând și cucerind această țară, a împărțit-o între soldații săi și a prefăcut-o în colonie romană, încât aceștia, trăgându-se, după cum se spune, din vechi <coloniști>, păstrează numele de romani”4. 
Și mai elocvent este transilvăneanul Johannes Lebel (circa 1490-1566), părintele istoriografiei săsești, care spune că numele de Valachus este dat de străini românilor, că aceștia sunt de fapt „italieni romani” (Romanenses Italiani), că sunt numiți în chip popular ca atare (Romuini), că limba lor este romană, că ei înșiși au păstrat numele de roman, care li se cuvine (Solo Romanos nomine, sine re, representantes)5. 
Un alt umanist, transilvănean prin adopție, dalmatul (croatul maghiarizat) Anton Verancsics sau Verantio (1504-1573), episcop de Alba Iulia (devenit apoi cardinal și vicerege al Ungariei habsburgice, sub urmașul lui Ferdinand I), spune și el că „valahii se numesc pe sine romani” (Valacchi, qui se Romanos nominant) și exemplifică: „Întrebând ei pe cineva dacă știe valaha: oare știi, spun, romana? și <când întreabă> dacă este valah îl întreabă: dacă este roman?” (Interrogantes quempiam an sciret Valacchice: scisne, inquunt, Romane? et an Valachus esset: num Romanus sit? quaerunt)6. 
În același mod scriu polonezul Stanisław Orzechowski, comentând evenimentele anului 1552 (el spune că românii sunt născuți din italici romani, că în limba lor se cheamă Romini, din Romanis, iar în polonă Wloszy, ceea ce înseamnă Italici)7; francezul Pierre Lescalopier, care a străbătut Transilvania în august 1574 (spune că românii se consideră adevărați succesori ai romanilor și că își numesc graiul lor romanechte, adică romain=roman)8. La fel, autorul anonim al descrierii Moldovei din 1587, venit cu rol misionar, constată că acești oameni, „amici ai numelui Romano”, au părerea că descind din Romani și se cheamă între ei Romani9. Alte două mărturii, de data aceasta interne (ca și a sasului Lebel), sunt semnificative. Una aparține umanistului sas maghiarizat Gaspar Helth (Heltai) (mort în jurul anului 1579). Acesta spune că, în Transilvania, din romani au rămas valahii (az Oláhok), care se numesc pe sine romani (Románusok)10. Cea de-a doua, chiar din ambianța princiară transilvană, vine de la Wolfgang Kowachoczy, cancelarul umanist al lui Ștefan Báthory (pomenitul prinț al Transilvaniei și rege al Poloniei), care susține într-o lucrare (sub formă de dialog) tipărită la Cluj, în 1584, prin gura lui Philodacus (=iubitorul de daci), personaj fictiv, că romanii au locuit în Transilvania cândva și că „valahii noștri, care chiar și acum se dau în mod obișnuit drept romani” (Valachi nostri, qui se nunc etiam vulgo Romanos venditant), ar fi rămășițele lor (eorum reliquiae), ale romanilor11. 
Un contemporan și un omolog al lui Kowachoczy, din ambianța polonă de data aceasta, cancelarul Ioan Zamoyski (1542-1605), se adresa, la 27 august 1595, boierilor moldoveni, cu ocazia instalării lui Petru Movilă ca domn la Iași, numindu-i – după obiceiul polon – pe moldoveni valahi, iar pe munteni de-a dreptul români (firește, în formă latină, adică Romani): … Et non fictum quendam stirpis palatinorum Valachiae … nec aliquem Romanorum, sed gentis Valachiae nobilem, virum probum, qui est sanguis de sanguine, illustrem et magnificum d. Heremiam Mozilam, vobis praeficeremus; cu alte cuvinte, Ieremia Movilă era un domn autentic „valah”, din dinastia locală și nu unul precum fuseseră alții, străini (Iancu Sasul și Ștefan Răzvan) sau „romani” (munteanul Petru Șchiopul)12. Deși procedează – din motive politice – la o separație artificială între munteni și moldoveni, cancelarul polon îi numește aici pe locuitorii Țării Românești după numele lor intern, acela de români (Romani). 
Ceva mai târziu decât Kowachoczy și Zamoyski, dar tot la finele secolului al XVI-lea, un tânăr maghiar întors de la studii (făcute la Heidelberg și Padova, chiar cu ajutorul pomenitului cancelar Kowachoczy), avea să ajungă, după câteva tribulații amare, custode al Capitlului din Alba Iulia, arhivist la curtea princiară și chiar cronicar oficial al curții transilvane. Este vorba despre Ștefan Szamosközy (1570-1612) – pe latinește Zamosius – care publica în 1593, la Padova, o carte (Analecta lapidum vetustorum et nonnullarum in Dacia antiquitatum) cu referiri și la latinitatea românilor, a limbii lor și la faptul că românii înșiși de numesc pe sine romani: Nec eos quisquam colonas Romanas unquam fuisse censeret nisi lingua originem proderet, quae licet tot seculorum spacio in catalectum quendam degeneraverit, non obscure tamen Latinis sermo in ea agnosci potest. Quin etiam sese adhuc Romanos appellant…13. Toate aceste texte – interne, din ambianța principilor transilvani sau externe, provenite de la umaniștii străini – arată faptul că se știa și se scria în cercuri largi, elitare și oficiale, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea mai ales, că „valahii” se numesc pe limba lor „români”, ceea ce nu se putea reda în limba latină decât sub forma Romanus (și derivate din ea). Și mai tulburător este faptul că străinii aflau toate acestea de la unii dintre români, care se mândreau cu numele și cu originea lor. 
Din surse catolice tot din secolul al XVI-lea, aflăm că unii dintre domnii Moldovei și Țării Românești își stimulau oștenii la luptă amintindu-le de gloria de odinioară a strămoșilor lor romani14. 
Asemenea idei – comune aproape tuturor popoarelor Europei din acea vreme – nu puteau să nu dea roade, să nu predispună la acțiune, să nu conducă la anumite înfăptuiri, mai trainice ori mai labile. În Franța finalului de secol al XVI-lea, regele Henric al IV-lea de Bourbon considera că toate provinciile în care se vorbea franțuzește trebuiau să fie ale sale, ale Franței, iar în Italia, Niccolo Machiavelli, în faimosul tratat politic „Principele”, făcea o pledoarie credibilă pentru unitatea Italiei, pe baza istoriei comune, a originii comune, a aspirațiilor similare. În Țările Române, după secole întregi de acumulări, prima acțiune de unitate panromânească s-a petrecut sub Mihai Viteazul (1593-1601). Principele român nu a unit cele trei țări ca să creeze România, ci ca să dispună de un puternic front centralizat antiotoman, dar a făcut-o cu românii și nu cu polonezii ori cu balcanicii, generând în epocă interpretări și atitudini etnice. 
De exemplu, pomenitul cronicar umanist Szamosközy Ștefan sau Zamosius – care-i lăuda odinioară pe români pentru romanitatea lor și-l proslăvea pe Mihai, luptătorul antiotoman – nu poate înțelege și nici accepta domnia în Transilvania a unui principe român. Motivul este clar și este expus de autor în mod direct: ungurii nu pot răbda un principe de aceeași etnie cu disprețuiții valahi ardeleni, cu iobagii, cu truditorii, cu locuitorii de mâna a doua. O spune clar și un alt cronicar contemporan, Mikó Ferenc: un comandant maghiar (Székely Mozes), tratând cu căpitanii oștilor maghiare din Țara Bârsei, „i-a îndemnat pe aceia, ca unguri, să fie doritori de bine față de patria și națiunea lor și să nu rabde astfel de tiran <Mihai Viteazul>, să nu rabde ca valahi ticăloși să fie stăpâni asupra acestei națiuni nobile”15.
După octombrie 1599, Mihai este numit de Zamosius numai „Valahul” și „Tiranul”, iar populația românească în întregul său este apreciată ca „leneșă”, „murdară” și înclinată spre „tâlhării” și „prădăciuni”. Același cronicar observă alăturarea românilor transilvani la politica lui Mihai Viteazul și răscoala țăranilor români contra nobililor odată cu intrarea oștilor „Valahului” în zona intracarpatică. El pune toate acestea pe seama solidarității de tip etnic: „Într-adevăr, la vestea luptei nefericite <de la Șelimbăr, din 28 octombrie 1599>, care s-a răspândit foarte rapid în întreaga țară, națiunea românilor, care locuiește în fiecare din satele și cătunele Transilvaniei, complotând peste tot, s-a unit cu poporul venit <din Țara Românească> și, atât împreună cât și separat, au prădat în lungul și în latul țării. Căci încurajați de încrederea că aveau un domn din neamul lor [...], au ocupat drumurile și au ucis pretutindeni [...]. Acum, fiind încurajată nebunia lor de principele român și sporindu-le îndrăzneala din pricina războiului [...], cu atât mai multă cruzime au atacat cu acest prilej, cu cât anterior, când țara era liniștită, dovediți prin decizii judecătorești cu vreo faptă rea, erau pedepsiți cu cele mai grele pedepse. Peste tot, spânzurătoarele, butucii, securile, cârligele, funiile și toate locurile de osândă erau pline mai mult de români”16. Opinii asemănătoare au exprimat și cronicarii Somogyi Ambrus (Ambrosius Simigianus) și Georg Krauss, cronicarul anonim de la Prejmer și alții. Somogyi subliniază că s-au răsculat românii, care-i prindeau și-i jefuiau pe unguri, iar Krauss vorbește despre „românii murdari, hoți, ucigași, răsculați în acel timp, deoarece Tiranul era de națiunea lor, adică un român”. Mikó Ferenc spune că nobilii maghiari erau „îngroziți de stăpânirea românească” a lui Mihai Viteazul17. 
Multe izvoare ale epocii consideră dezordinile din anii 1599-1601 drept un rezultat al războiului, al unor abuzuri ale oștilor străine, al urii țăranilor față de nobili sau chiar al unei aplecări spre violență a românilor. Mai puține astfel de surse notează faptul că românii erau sever discriminați, că erau „iobagi ai ungurilor”, disprețuiți și lipsiți de bunuri. Unele mărturii, precum cele evocate mai sus, pun tulburările din acei ani pe seama stăpânirii românești a lui Mihai și chiar pe seama unui „complot” urzit din timp de domn, de românii ardeleni împreună cu cei din Țara Românească. Ridicarea țăranilor este considerată o răscoală națională a tuturor românilor (natio Valachorum) contra ungurilor. Perechea de termeni sociali „țărani-nobili” este înlocuită cu denumirile etnice „români-unguri”.
Pentru prima oară, ideea de stat capătă în Transilvania sens românesc, nu numai pentru că principele era român, ca și unii dintre oamenii săi, promovați în funcții importante, nu numai pentru măsurile luate în favoarea românilor sau prin folosirea limbii române de către oficialități, ci și prin faptul că vechii stăpâni ai Transilvaniei conștientizează acest lucru, se tem de el și acționează contra lui. Stările văd o amenințare în „crăiia românească” pe cale de se face sub Mihai Viteazul. Pentru unii membri ei elitei ungare, cucerirea Transilvaniei de către Mihai a fost plănuită din timp, cu ajutorul românilor locali: „Mihai, încă înainte de intrarea sa, a instigat pe ascuns întreagă sărăcimea românilor din Transilvania, prin tainica lucrare a preoților săi care se numesc călugări”18. Aici se vede rolul bisericii și al credinței în unitatea românească. În mai multe locuri apare ideea colaborării strânse între românii de la sud de Carpați și cei din Transilvania, în vederea instaurării regimului românesc, a derulării complotului contra națiunilor recunoscute, iar această „colaborare”, pornește înainte de venirea lui Mihai cu trupele sale peste munți. Toți românii sunt socotiți potențiali colaboratori ai „Valahului”, iar cei reclamați au și fost pedepsiți. Încă din septembrie 1600, când Mihai părea pierdut, stările poruncesc omorârea românilor care ar fi răspuns îndemnurilor de colaborare cu voievodul. În urma morții acestuia (survenită în august 1601), autoritățile lansează știrea că „Tiranul” valah ar fi ordonat uciderea preoților maghiari și decid, pe această „bază” ca „popă românesc să nu mai poată intra vreodată din celelalte două Țări Românești, iar călugării <români> să fie cu toții proscriși din toată țara”. Dieta din ianuarie 1601 (când Mihai era pribeag în căutarea împăratului) pedepsește aspru pe preoții români din Transilvania, cu taxe suplimentare și cu alungarea din țară pentru aceia care s-au răzvrătit și au pus foc. Chiar și Approbatae Constitutiones din 1653, care au mai atenuat unele dintre măsurile luate contra românilor și Țărilor Române de dietele din 1600-1601, stipulează că „preoții valahi”, bănuiți de diverse rele, să poată fi prinși și închiși de oficiali19. Delegații aceleiași diete din ianuarie 1601 cer împăratului, cum mai făcuse și altădată (mai ales după episodul din anii 1551-1556), să guverneze țara numai cu consilieri unguri și cu dregători unguri, să admită ca armata țării se fie de neam unguresc și, mai presus de orice, principele să fie ales de dietă numai din neamul unguresc20. Mihai, Valahul, este acuzat că a ruinat țara, firește, țara legală, adică națiunile și confesiunile recepte. După moartea voievodului, condamnările la adresa lui și a românilor se întețesc, iar amintirea stăpânirii principelui român apare decenii în șir în documente și acte: este făcut vinovat că a distribuit moșii, cetăți, castele și curți românilor săi, că le-a dat demnități, că a clădit „biserică schismatică” la Alba-Iulia, care, negreșit, trebuie dărâmată (cum se va și întâmpla). Același Szamosközy se gândea chiar la stârpirea din rădăcină a tuturor românilor, așa cum ar fi voit să facă – spune el – și regele Sigismund de Luxemburg (1387-1437) în 1429.
În concluzie, pentru stări, cu precădere pentru nobilimea maghiară, care se identifica tot mai frecvent cu „națiunea maghiară”, fapta lui Mihai și amintirea ei au rămas ca o amenințare gravă. După secole întregi de la cucerirea Transilvaniei de către Regatul Ungar, timp în care se clădise un edificiu al privilegiaților, inclusiv prin marginalizarea și discriminarea românilor, aceștia se ridicaseră brusc la putere sau fuseseră pe punctul s-o facă sub Mihai Viteazul. Nu mai conta că Mihai venise în numele „împăratului creștin”, că garantase vechile privilegii, că avea o armată eterogenă sub aspect etnic, că obținuse atâtea victorii în numele Creștinătății; conta doar caracterul lui românesc, aidoma cu al disprețuiților supuși valahi transilvani. Chiar și actele lui fără substrat etnic erau percepute ca românești, după cum „românească” era considerată, în bloc, armata sa, „români” erau declarați și acei colaboratori alogeni, din rândul popoarelor balcanice etc. Nobilimea a perceput brusc primejdia românească sau, mai clar, a înțeles – cum remarcase încă David Prodan – că Transilvania, țară majoritar românească sub aspect etnic, fusese pe punctul să devină românească și din punct de vedere politic. Nu atât uniunea celor trei țări vecine fusese periculoasă pentru stări, cât prezența românului în fruntea noii alcătuiri politice. Doar și Sigismund Báthory s-a visat „principe al Daciei” și și-a pus formal în titulatură numele Transilvaniei, Țării Românești și Moldovei, cum au făcut-o și alții vremelnici lideri de talia Mariei Christerna sau a lui Andrei Báthory. Numai că dintre toți, Mihai singur a transformat visul în realitate cu sabia, cu fapta, adică în mod concret; și tot singur el – lucru capital, înțeles de mulți contemporani – a inversat sensul actului, fiind de aceeași etnie cu majoritatea locuitorilor, cu cei ținuți în supunere. Iar stările sau „națiunile”, adică elitele care dominaseră de secole, care-i „răbdaseră” pe românii cuceriți, supuși și „schismatici”, care păstrau cu mândrie amintirea Ungariei de odinioară și a vasalității Țării Românești și Moldovei față de acea Ungarie, se vedeau dintr-odată amenințate. Și de cine? Tocmai de acești valahi disprețuiți! Totul era însă hiperbolizat de mentalitatea îmbibată de teamă și de ură a unora dintre membrii elitei conducătoare, fiindcă Mihai fusese departe de a-i transforma pe români în stăpânii Transilvaniei. Erau doar semne ale unor timide măsuri de eliminare a discriminărilor, în vederea egalizării statutului românilor cu cel al națiunilor recunoscute. Însă și egalitatea prevestită era foarte primejdioasă pentru stări, fiindcă românii veneau cu forța numărului lor. 
Prin urmare, cei care spun că Mihai Viteazul, prin actul de la 1599-1600, nu a făcut decât să imite ceea ce principii transilvani făcuseră anterior, nu înțeleg nimic din semnificația actului în sine: Mihai Viteazul a instituit pentru prima oară în Transilvania puterea românească, amenințând întreg edificiul politic vechi al țării, clădit cu greu, pe temelia sistemului celor trei națiuni politice și patru confesiuni recepte. De-acum, stările, cu precădere nobilimea maghiară, vor veghea cu mare grijă ca astfel de fapte să nu se mai repete. Puterea aceasta românească, ridicată în parte de jos, în urma venirii principelui român reformator, a rămas ca un memento pentru vechii stăpâni. De aceea, măsurile luate după moartea voievodului au vizat deopotrivă pedepsirea românilor transilvăneni și ruperea legăturilor cu Țările Române extracarpatice, fiindcă – se spunea – „ruina și primejdia” de acolo veniseră. 
Pentru români, dimpotrivă, fapta lui Mihai – cu un grad de conștientizare mai mic în epocă – a rămas ca o binecuvântare. Ea a fost receptată încă de-atunci, de către mulți, ca având conotații etnice, din moment ce martorii spun că țăranii s-au ridicat la luptă contra nobililor unguri, împinși de încrederea că aveau un principe din națiunea lor. Mai târziu, pe bună dreptate, actul de la 1599-1601 s-a transformat în simbol al unității naționale românești. În 1599-1601, au fost anumite momente în istoria Transilvaniei în care lunga perioadă de asuprire, discriminările, timide inițial, dar accentuate mereu, prin șerbirea în masă, prin confiscări, prin actele din 1366 (ale lui Ludovic de Anjou), prin fraterna unio după 1437, prin Tripartitul lui Werböczy din 1517, prin statuarea regimului celor trei națiuni și patru religii etc., păreau uitate și trecute. În locul acuzelor și disprețului, al aparatelor de tortură, al etichetărilor de hoți, jefuitori, răufăcători, al traiului umil, la marginea societății, păreau că se vor așeza demnitatea, colaborarea și înțelegerea. Totul a fost însă o iluzie, datorită momentului neprielnic, gravelor deosebiri de mentalitate, urilor acumulate în timp, exceselor și violențelor, venite din ambele tabere. Armata lui Mihai a fost percepută de stări, de vechii stăpâni, ca o oaste de ocupație, inamică, care trebuia sabotată, pe de o parte, iar pe de alta, această forță militară a făcut rechiziții forțate, a jefuit, a atacat, a luat măsuri silnice, într-un mediu ostil, al unor autorități ostile. 
Toate acestea, dar mai ales stăpânirea românească sau ideea că s-ar fi putut impune o asemenea stăpânire, nu au fost niciodată uitate, și nici iertate de unii. De aici violențele de limbaj și de acțiune îndreptate de stări contra românilor și invers. Stările erau înspăimântate de perspectiva Transilvaniei organizate ca stat românesc, încins la sud și est de alte două state românești. Totuși, unii cunoscători unguri și sași ai istoriei trăgeau semnale de alarmă: dinspre Valahia și chiar Moldova, agregate politic prin impulsuri venite din Transilvania, dinspre aceste două state românești vasale odinioară Ungariei veneau semne rău prevestitoare la 1600; Mihai dăduse destule exemple despre intenția sa de a-și fixa centrul stăpânirii sale în Transilvania, de a schimba în folosul său sensul ideii de restitutor Daciae, de a se chema „crai”, de a conduce din Alba-Iulia blocul politic creat, de a fi principe ereditar, de a obține acordul împăratului pentru acest plan al său etc. Mihai a vrut să impună o dublă cârmuire, cu un domn la București (fiul său, Nicolae) și altul, ca instanță superioară, la Alba-Iulia (el însuși). La fel era planul și în Moldova: un domn deplin la Iași (tot Nicolae și apoi nepotul domnului, Marcu) și altul la Alba-Iulia (el însuși). Fiul său urma să moștenească domnia în fiecare din cele trei țări. Era o concepție dinastică unificatoare și ereditară, cu Mihai Viteazul domn suprem („crai”) la Alba-Iulia și cu alți doi domni (rude de sânge) la sud și est de Carpați. Organizarea acestui centru de stat românesc în Transilvania nu venea atât din trecut, cât privea spre viitor. Un popor mare, dar divizat se organiza unitar sub aspect politic, după cum observa în secolul al XVII-lea Gheorghe Brancovici: „Domnul Mihaiu [...] au lățit puterea neamului românesc, cu fericire stăpânind Măriia Sa câte trei țări, adecă Ardealul, Moldova și Țara Muntenească”21.
Mihai Viteazul a fost o personalitate europeană, un luptător pentru Creștinătate, membru al Ligii Sfinte, un vasal al împăratului creștin, al principelui transilvan sau al sultanului otoman, dar și un general vestit, un posibil eliberator al Balcanilor și al Constantinopolului, dar și un principe român, conducător al Țării Românești, al Transilvaniei și al Moldovei, conștient de rolul Țărilor Române de „Poartă a Creștinătății”, de originea romană a poporului său, de unitatea românească. Prin toate acestea, el a intrat în istorie, legendă și în folclor. Mihai nu a unit cele trei țări din rațiuni naționale, dar stăpânirea sa asupra celor trei țări a creat interpretări și reacții naționale, deopotrivă la 1600 și ulterior. Nu a scăpat nici străinilor și nici românilor faptul că sub Mihai Viteazul unitatea politică și militară a vechii Dacii – cum numeau umaniștii Țările Române – se realizase pe un fond etnic prioritar românesc și chiar, în anumite cazuri, de solidaritate românească. Confruntările cu substrat național care au urmat intrării principelui român în Transilvania, precum și politica desfășurată atunci de Mihai și de stări arată că, pe la 1600, se trecea și în zona central-sud-est-europeană de la solidaritatea instinctivă la solidaritatea efectivă, de la identitatea pasivă la cea activă și de la națiunea medievală la națiunea modernă.
(Conferință susținută la Centrul de Cultură și Artă al Județului Sălaj în 26 ianuarie 2017, în seria de conferințe „Glasul Bisericii în cetate”, organizată împreună cu Episcopia Sălajului.)

Note:
1 Nam/ cum incolę comitatus Maromarusiensis maxima ex parte/ Walachi sunt, et cum Moldavis lingua et religione ac mori/bus conveniant, periculum est ne iste comitatus Moldavis/ ut fit paulatim subintrantibus, cum tempore aliquo casu a/ Regno alienatur. Cum itaque non parvi momenti res sit,/ intererit Maiestatis Regiæ, ut ad eius revisionem et discusionem/ homines fideles atque industrios transmittendos et adhibendos curet. Österreichische Staatsarchiv, Allgemeines Verwaltungsarchiv, Finanz- und Hofkammerarchiv Wien, Hoffinanz Ungarn, Rote nr. 2 (1545-1549), Jahr 1547, fol. 93. 
2 A. Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, ediția a II-a, revizuită și adăugită, București, 1993, p. 90.
3 Ibidem, p. 90.
4 Călători străini despre Țările Române, volum îngrijit de Maria Holban, vol. I, București, 1968, p. 323.
5 A. Armbruster, op. cit., pp. 95-96.
6 Ibidem, pp. 100-101, inclusiv nota nr. 67. Volum îngrijit de Maria Holban, op. cit., p. 403.
7 A. Armbruster, op. cit., p. 115.
8 Ibidem, p. 127.
9 Ibidem, p. 131.
10 Ibidem, p. 133.
11 Ibidem, pp. 134-135.
12 Ibidem, p. 145.
13 Ibidem, pp. 153-154 (textul latin la p. 154, nota 40). Pentru date ample despre Zamosius și români, vezi Ioachim Crăciun, Cronicarul Szamosközy și însemnările lui privitoare la români (1566-1608), Cluj, 1928, passim.
14 Ioan-Aurel Pop, Națiunea română medievală. Solidarități etnice românești în secolele XIII-XVI, București, 1998, pp. 114-115.
15 Ibidem.
16 Ștefan Pascu, Mișcări țărănești prilejuite de intrarea lui Mihai Viteazul în Transilvania, în „Studii și materiale de istorie medie”, I, 1956, p. 132.
17 Ioan-Aurel Pop, Identity and Alterity in Transylvania during the Confrontations of 1599-1601, în „Transylvanian Review”, IV, 1995, nr. 4, p. 173.
18 Szamosközy István, Történeti maradványai. 1542-1608. Eredeti és egykoru példányokból, editor Szilágyi Sándor, vol. IV, Budapesta, 1880 (Monumenta Hungariae Historica, XXX), p. 344.
19 Constituțiile aprobate ale Transilvaniei (1653), ediție de Liviu Marcu, Cluj-Napoca, 1997, p. 232. 
20 David Prodan, Supplex Libellus Valachorum. Din istoria formării națiunii române, București, 1984, p. 113.
21 Ioan-A. Pop, Solidaritatea românească medievală..., pp. 113-114.

Autor: Ioan-Aurel Pop