Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Caleidoscop liric*

Caleidoscop liric*

Februarie 2017

Volumul Jocul de-a anotimpurile a fost desemnat câştigătorul celei de-a doua ediţii a Concursului de Debut, secţiunea poezie, desfăşurat în cadrul Zilelor Caiete Silvane, martie, 2016, eveniment organizat de Centrul de Cultură şi Artă al Judeţului Sălaj.
Autoarea, Voichiţa Lung, s-a născut la Bădăcin, judeţul Sălaj, în iunie, 1960 şi a studiat la Liceul Pedagogic Zalău, iar în anul 1984 a absolvit cursurile Universităţii Babeş-Bolyai (Cluj-Napoca), Facultatea de Filologie, fiind licenţiată la specializarea română-franceză. Profesoară la Colegiul Naţional „Silvania” – Zalău, este o prezenţă discretă în spaţiul literar contemporan.
Voichiţa Lung se distinge prin rafinament, sensibilitate, profunzime şi o trăire efervescentă, consumate în interioritatea-i fragilă. Prezentul op surprinde prin francheţea expresiei artistice, prin luciditate poetică şi prin maturitatea trăirilor. Autoarea ne propune un exerciţiu de sinceritate, topit într-o materie lingvistică melodică, de asemenea imagistică şi ludică. Dimensiunea ludică a artistei se camuflează ingenuu în elementele de compoziţie.
Placheta de versuri se deschide cu grupajul intitulat Al V-lea anotimp, un anotimp pe care l-am putea apropia de un timp al creaţiei, al maturităţii depline. Jocul consonantic din primul poem, intitulat nu întâmplător V, scoate la iveală componenta jovială a unei artiste, care-şi Visează Liniştea şi transcenderea. Natura compactă a volumului este transmisă de tonul fiecărui poem şi al fiecărei părţi, iar versurile trimit direct la tema clasică fugit irreparabile tempus (Virgiliu).
Compoziţional, grupajul este alcătuit unitar, din cinci anotimpuri, care redau povestea unui destin: Al V-lea anotimp, Anotimp uitat, Anotimp regăsit, Anotimp tăcut şi Anotimp etern. Componenta metatextuală a volumului este reprezentată simbolic de vârstele omului, de problematica destinului şi de frământarea fiinţei. Versurile sunt animate de trăiri care se succed, redate în tonalităţi diferite: „Visător, numele meu/ Îşi înalţă viţele spre cer,/ Ca un arbore dornic să soarbă/ Lumina” (V). Poemele trădează tribulaţiile interioare ale poetei, cuprinse într-o structură ludică, reproducând într-o notă lirică jocul inocent al copilăriei prins în sonorităţi distincte şi repetiţii ce redau impresii fugitive, creând cele mai intime nuanţe personale. Poeta glisează între maturitatea asumată juxtapusă unui ludic estompat, discret: „Hai să ne prindem de mână!/ Numai aşa sună/ Arome din miezuri./ Castaniete solare./ Hai să fluierăm în mugurii uzi –/ După anii hai-hui” (Dor de pădure). Viziunea poetică este autoreferenţială, recuperatoare, deopotrivă nostalgică: „Mă-ntorc la copilul pierdut/ Rog frunza să stea, să nu moară”. Atitudinea interogativă traduce o combustie interioară a unui eu neliniştit, convulsiv, melancolic: „Când se vor coace miresme?/ Şi cine-anotimpu-a oprit?” (Dor de pădure), „Vrei să ne spunem versuri?/ Să povestim cu luna?” (Monolog de septembre), „De ce-ai plecat?!/ Până peste durere/ Vreau să mă topesc, încă arzând,/ În bezna din tine, lumină albastră!” (Dialog straniu). Dorul atotprezent este simbolul suferinţei şi al intercesiunii între o poetică a dorului şi a durerii de dor: „Rău mă doare dorul,/ Înnoadă-mi o aripă!.../ Cad în zbor de noapte,/ Zorii mă despică” (Doină nefăcută), „Mi-e dor să pieptăn/ Cu degetele,/ Caierul ierbii de otravă” (Omăt), „Nu-mi răni pleoapele cu lumină!/ Dor violentele apusuri;/ Ci, lasă-mă să scutur poala cerului!/ M-am îmbolnăvit de toamnă târzie./ Până şi copacii au orbit./ De lumină? De lacrimi?/ De toamnă târzie... de iarnă...” (Boală). Tonul poemelor este unul grav, profund, reţinut uneori, ceea ce domină este componenta cognitivă, dar şi perceptivă, poetică. Sincretismul univers-poem-fiinţă traduce stări poetice, amplificând singurătatea individului, discursul fremătând de înţelesuri. Lumea este recompusă din interior, trăirile sunt tensionate, germinând o poetică a intensităţii, a toamnei târzii în care sentimentele se hrănesc din frenezia amintirii: „De ce îmi şopteşti abia acum,/ cu glas întomnat,/ că va veni şi anotimpul în care/ nu vor mai fi despărţiri?” (Confesiuni), „S-ar putea să mai trăiesc!” (Anotimp pierdut).
Întregul op este o curgere heraclitiană a stărilor poetice, stări ce traduc la unison, căutarea complexă de sine, un caleidoscop imagistic şi acustic penetrant, un joc al dimensiunilor. Laitmotivul cărţii îl reprezintă solitudinea şi izolarea, compensate de o reactualizare a unui cronotop apus. Privirea introspectivă surprinde, în spatele imaginii, camuflate în logos, un ins hipersensibil, o identitate feminină ce se confruntă cu propriile-i frământări. Versul e vibraţie, e tremol zguduitor: „Voi încerca să plâng cu ochii închişi,/ fiindcă îmi culeg plânsul/ de undeva dinlăuntru...” (Cu ochii închişi), „Mi-am rănit zborul de tine” (Confesiuni). Poeta surprinde prin simplitatea crochiului liric, prin fervoarea căutării, prin sonoritatea calmă. Scrisul devine un dicteu al stărilor, este recuperator, iar nevoia eliberării prin actul creaţiei imperioasă: „mi-au zvâcnit/ crucificate braţele,/ cu degetele/ care scriau/ ultima literă,/ deasupra umbrei cuvântului” (Umbra cuvântului).
Autoarea valorifică un romantism maturat, decantat într-o dialectică a suferinţei asumate. Voichiţa Lung ne propune o poetică a confesiunii depline, a subiectivităţii, a neliniştii, care eclozează permanent la suprafaţa discursului liric. Poezia este, în general, viscerală, traducând o autenticitate a stărilor pe care poeta şi le asumă, nu ca slăbiciuni inerente, ci atuuri pentru a crea emoţii puternice. Poemul se caracterizează, de asemenea, printr-o capacitate sugestivă extraordinară de a capta vibraţia trăirii într-un sens poetic, deloc banal ori decorativ.
Jocul de-a anotimpurile este o juxtapunere de stări şi trăiri distilate poetic într-un material sensibil, un volum ce defineşte feminismul românesc în ascensiune, gândit ca un album ce cuprinde între coperţile sale fotografii din perioade distincte, un mozaic elevat într-o simfonie a simţirii, a intimismului feminin, cu tot ceea ce însumează el mai sobru, mai esenţializat, mai definitoriu în înţelegerea şi decriptarea substanţelor.

*Prefață la volumul „Jocul de-a anotimpurile”, autoare Voichița Lung, în curs de apariție la Editura Caiete Silvane.

Autor: Imelda Chinţa