Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Amintiri solitare

Amintiri solitare

Februarie 2017

Într-o lume ce îşi pulverizează, constant, valorile, există tot mai puţini scriitori a căror viaţă tumultuoasă se contopeşte, armonios, cu propria lor creaţie, iar complexitatea trăirilor profunde se conjugă, firesc, cu diversitatea genurilor literare abordate. 
Absolvent al Liceului de Muzică şi al Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, secţia vioară (1968-1972), Radu Ţuculescu a preferat să lucreze în calitate de redactor la Radio Cluj (1972-1985) şi a devenit violonist, la Filarmonica de Stat din oraşul de pe malurile Someşului (1985-1989), abia după ce respectivul post de radio a fost desfiinţat prin grija părintească a celebrului PCR (1985). După 1990, şi-a reluat activitatea în mass-media, fiind redactor şi realizator la TVR Cluj. 
Toate acestea nu par să aibă nimic în comun cu palmaresul literar al prozatorului născut, la Târgu Mureş, în noaptea Noului An 1949. Şi totuşi, în vasta lui operă, sunt multe reverberaţii ale unei asemenea biografii. Radu Ţuculescu a cochetat, mai întâi, cu poezia, publicându-şi primele versuri în revista Steaua (1966). Oarecum surprinzător, a debutat editorial cu volumul de proză scurtă Portocale şi cascadori (1978), urmat de alte volume precum Grădina suspendată, Portrete în mişcare, Cuptorul cu microunde, Uscătoria de partid, Scorpionul galben. Nu sunt de neglijat piesele de teatru, cronicile dramatice, traducerile din literatura elveţiană de expresie germană şi, mai ales, excelentele sale romane: Vînzătorul de aripi, 1982; Ora păianjenului, 1984; Degetele lui Marsias, 1985; Umbra penei de gîscă, 1991; Povestirile mameibătrîne, 2006 (o carte tradusă în limbile franceză, sârbă, cehă şi maghiară); Stalin, cu sapa-nainte, 2009; Femeile insomniacului (2012).
Învăluit de aura prozaicelor vremuri roşii şi străjuit, ulterior, de postdecembrista modernizare şi europenizare cu orice preţ, romanul Mierla neagră (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2015) are un pronunţat caracter autobiografic, creionând, prin intermediul celor trei părţi (Internatul, Despina, La picioarele desculţe), adolescenţa, tinereţea şi maturitatea protagonistului Radu Anghel care este, până la un anumit punct, un alter ego al scriitorului. 
Incipitul romanului stă sub semnul olfactivului care declanşează fluxul rememorării subiective: „Nimic mai aromat şi mai gustos decît un borcănel cu dulceaţă de frăguţe printre care se zăresc feliuţe de lămîie. Dulceaţă făcută de mama pentru odorul ei aflat într-un internat al Marelui Oraş, departe de casă”. Elev la Liceul de Muzică, unde studiază clarinetul, Anghel cunoaşte toate privaţiunile vieţii de „internist” şi implicit ale regimului totalitar: dormitorul cu 40 de paturi suprapuse şi cu pereţii plini de igrasie, toaletele turceşti şi chiuvetele din tablă, duşurile unde apa caldă curge doar vinerea (preţ de trei ore), „marmelada cleioasă” servită la micul dejun, învăţarea limbii ruse, lectura obligatorie a primei pagini din ziarul Scînteia (pagină care „este cea mai importantă”), interzicerea jazzului pentru că „e o muzică decadentă, capitalistă” etc. Într-un fel, Internatul este universul concentraţionar în miniatură; e închisoarea micilor muzicieni (a „greieraşilor,” cum li se spune, peiorativ) care trebuie neapărat (re)educaţi. Stăpânul originalei închisori este tovarăşul pedagog şi, totodată, secretarul de partid Prada, un neom „cu ochii bulbucaţi, de broască (...) şi ceafa groasă şi scurtă”; „un sadic care ar fi făcut carieră în lagărele de concentrare.” Prezent, pretutindeni, în sala de studiu, în spălătorul ori în dormitorul băieţilor, Prada ştie totul, aude totul, ţine să fie respectate, cu stricteţe, „ordinele venite de sus”, dar şi propriile sale ordine transformate în reguli menite să suprime atât libertatea, cât şi personalitatea „greieraşilor”. El beneficiază de serviciile obedientului Mirel, colegul şi „turnătorul interniştilor”, un individ şters, născut „cu darul delaţiunii în sînge” şi botezat (de narator) Mirositorul de picioare, pentru că adulmeca picioarele nespălate, de sub pătură, şi hotăra cine va fi trimis la duş: „Pînă în acest punct, totul poate părea o toană, o joacă bună de provocat zîmbete. Te duci şi-ţi speli picioarele, apoi te întorci şi dormi liniştit. Dar... În primul rînd, la ora aceea, indiferent de zi, nu mai curgea apa caldă. Nu doar în internat, ci în tot oraşul. În al doilea rând, trebuia să te vîri sub duş! În pielea goală, normal. Să te speli vîrtos, rapid, cu apă rece, timp de trei minute. După ceas!”
Între zidurile întunecate şi reci ale clădirii liceului-internat (o fostă mănăstire franciscană, descrisă cu minuţiozitatea lui Balzac!), numai prietenia se poate constitui într-un antidot al claustrării, o prietenie sinceră şi matură ca între camarazii de arme (muzicale): Radu Anghel (clarinet), Ponco (flaut), Brînză (trombon), Fangli (percuţie), Radu Orbul (pian). Singurul prieten al tuturor interniştilor este corbul Dodo („mascota internatului”) care „imită glasul altor păsări, dar şi al vocii omeneşti”. Învăţând câteva cuvinte rostite, întâmplător, de Anghel şi împrumutând chiar vocea acestuia, spre amuzamentul băieţilor, Dodo îl întâmpină pe tovarăşul pedagog cu invariabilul calificativ: „Prada este un ticălos”. Corbul Dodo e şi un meloman, căci el imită până şi unele pasaje muzicale din Mierla neagră, piesa lui Olivier Messiaen (compozitorul francez îndrăgostit de trilul păsărilor); o piesă pe care flautistul Ponco o cânta, uneori, pentru Radu Anghel. Dar Ponco moare de o pneumonie severă, în urma duşului rece, aplicat de Prada, la sugestia turnătorului de serviciu. Când mai erau doar câteva luni până la absolvirea liceului, Anghel găseşte, în spălător, cadavrul lui Mirel. Fiind surprins de maleficul Prada, este acuzat, pe nedrept, de crimă şi condamnat la doisprezece ani de închisoare. Eliberat după patru ani şi jumătate, drept urmare a amnistiei din 1990, Radu Anghel încearcă să-şi refacă viaţa. Eşuează în scurta lui căsnicie cu Despina şi se întoarce în Marele Oraş unde îşi regăseşte prietenii din adolescenţă. Aici, împreună cu Mario Bucătarul (fostul coleg de celulă) va deschide un lanţ de bistrorante La Ponco, precum şi originalul restaurant La picioarele desculţe. Pe Dealul Cetăţuii, alături de frumoasa Maria Candelato, Anghel mai crede în mirajul iubirii de mai...
Copleşitor prin bogăţia rafinată a evenimentelor relatate sau, altfel spus, prin fulguranta multitudine a secvenţelor epice, romanul lui Radu Ţuculescu e scris într-un ritm alert, captivează prin senzaţia de autenticitate, impresionează prin frusta dezvăluire a neliniştilor existenţiale şi dezarmează prin naturaleţea rostirii unor adevăruri care ne dor precum o veche rană deschisă: „Ce a furat comunismul vinde acum democraţia. Chiar şi sentimente”. De altfel, incitanta naraţiune traversează comunismul depersonalizant şi capitalismul sălbatic, ironizând fie demagogia politică, fie parvenitismul dintr-o societate propice negustoriei, în care „totul se vinde, totul e marfă” (Bacovia).
Fiecare oraş are, însă, „nebunii lui frumoşi”, probabil, „inofensivi” şi chiar inutili (în opinia multora), dar înzestraţi cu o conştiinţă mereu trează şi o luciditate infailibilă. Unul dintre aceştia este Lulu, surâzătorul ochi de veghe, personajul-martor al lumii de ieri şi al lumii de azi (o lume pe care ipocrizia şi răutatea au întors-o pe dos): „ Lulu are nasul mereu înfundat, ca şi cum la naştere s-a procopsit cu o răceală definitivă. Ori cu o pereche de polipi consistenţi. E un om al străzilor, dar şi al localurilor. Acceptat de către oficialităţi aşa cum este. Un soi de clovn al cetăţii. Nebunul inofensiv care... nu-i chiar atât de nebun pe cât pare. Nici prost. Ochii săi de viezure sînt constant năpădiţi de lumini jucăuşe. Ironice. Nimeni nu l-a văzut vreodată beat. Nici violent. În schimb, vorbeşte mult şi sonor, parcă ar avea un microfon montat lîngă buze. Pe stradă, în localuri, în mijloacele de transport”.
Dincolo de iscusitele portrete morale, de sfaturile pentru îndrăgostiţi („Să te îndrăgosteşti abia după ce ai cunoscut femeia”) ori de senzualele descrieri fierbinţi ce l-ar face invidios chiar şi pe Emil Brumaru (v. prima scenă din capitolul Despina), pot fi remarcate frecvenţa şi fineţea comparaţiilor plasticizante: „Îmi strîngea mîinile ca un copil lanţurile leagănului din pat”. Sau: „Uşa se închise încet ca o pleoapă uriaşă atinsă de somn”. 
Fascinant prin linia lui melodică în care bluesul şi jazzul glisează, abia perceptibil, Mierla neagră e un roman complex, fiindcă reuneşte, ingenios, mai multe tipuri de roman: bildungsroman, roman al adolescenţei, roman de dragoste, roman fantastic, roman social etc. Modernitatea construcţiei narative constă în măiastra valorificare a contrapunctului, în perspectiva cinematografică şi, nu în ultimul rînd, în viziunea proustiană: „Amintirile din cei patru ani de internat, petrecuţi între pereţii groşi din piatră jilavă ai fostei mănăstiri franciscane, nu se derulează într-o ordine cronologică. Ele nu se înşiră ordonat, precum mărgelele de sticlă pe-o aţă. Unele strălucesc, explodează ca un foc de artificii. Altele sînt mai palide, mai firave, atinse de ambiguitate. Împreună reuşesc să alcătuiască un mozaic edificator. Amintirile pot fi provocate ori se nasc independent de voinţa ta (...). Amintirile muşcă, uneori, din partea cea mai intimă a fiinţei tale, ca un animal hulpav. Te rod, precum cîinele osul”.
Inspirat de amintiri solitare şi compunând, febril, o simfonie a tuturor simţurilor pe care le transpune, apoi, în cuvinte şi imagini, Radu Ţuculescu se dovedeşte a fi deopotrivă un romancier veritabil şi un stilist desăvârşit. 

Autor: Marcel Lucaciu