Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



A trăi la firul ierbii

A trăi la firul ierbii

Februarie 2017

Cexina Catapuxina, Matei Florian

Cu un text escortă care poate dezarma prin cunoscutul pre-text, aproape demonetizat, al manuscrisului găsit/primit de autor, romanul publicat de Matei Florian, la Editura Polirom, în 2016, e deopotrivă contrariant și de magnetizant, asemenea titlului. Încărcat de valențe mistice, rostit de personaj ca o formulă magică, titlul e, la origini, așa cum mărturisea autorul la o lansare de carte în Sibiu, o sintagmă-imprecație, o sudalmă rostită, în copilăria lui, de bunică, în momentele de tensiune. Intervenția autorului nu a evidențiat însă doar mecanismele interioare ale cărții, obsesii tematice, legătura dintre literatură și muzică sau între autor și entomologie, ci a trădat un aspect important: că Matei Florian scrie precum vorbește. Așezat, fluid, plasându-și poveștile ba în actualitate, ba în illo tempore, uneori chiar șoptit, semn al înțelegerii superioare a cuvântului, a puterii magice a acestuia, în cel mai autentic, firesc sens.
O scriitură autentică, o naturalețe a confesiunii, un firesc al exprimării ar fi, așadar, câteva dintre etichetele care confirmă calitatea de „marcă înregistrată”. Cele nouă capitole, încadrate de nouă prologuri și un pseudoepilog – care conturează un final deschis – surprind prin varietatea tipurilor de expunere. Unele par poeme în proză, fiind puternic liricizate; altele capătă forma unui expozeu de tip confesiune lirică, monolog interior sau solilocviu, ba chiar invocații, rugăciuni, epistole sau fragmente dintr-o contemporană, inedită „Cântare a cântărilor”.
Cu dialoguri îngropate, încapsulate în narațiuni și descrieri, romanul lui Matei Florian nu e o carte în care substanța să fie dată, ca într-o clasică operă epică, de evenimențial, ci, mai degrabă, un pseudotratat despre stări și senzații, scris de pe poziția unui înzestrat cu o sensibilitate pantagruelică, cu o hiperacuitate senzorială. În fapt, ilustrativă este o perspectivă dezvăluită într-un interviu, cu privire la modul în care percepe și inserează orașul, spațiul citadin în romanul său: „Cum fentăm orașul? Îl fentăm apropiindu-ne de el”. Extrapolând, cred că am fi în fața strategiei narative care singularizează discursul epic: Matei Florian fentează trecutul, prezentul, iubirea, nostalgia, visul, spaimele apropiindu-se de ele. Desigur, cu recuzita și cu aptitudinile, cutumele unui precoce entomolog, asemenea personajului masculin central.
Încapsulat nu e doar dialogul, ci și timpul, căci romanul intrigă prin vaga evidențiere a cronologiei. Uneori zilele se succed și sunt consemnate ca într-un fidel jurnal afectiv, alteori timpul e comprimat, dilatat sau sunt inserate pasaje retrospective care, spre final, se suprapun „realității” romanești. Interesantă e modalitatea de sugerare a scurgerii timpului prin inserarea unor activități, enunțuri sau simboluri recurente, ce capătă valoarea unor ancore ritualice ale existenței: cafeaua matinală care, invariabil, ajunge pe aragaz, nevoile fiziologice, obsesia petei galbene, imaginea lui Harumi (fetița care suflă în păpădii, de pe tricoul iubitei), fundaluri sonore celebre. Ritmul existenței cotidiene devine, astfel, infernal nu prin conglomeratul activităților, acțiunilor, ci prin previzibilitatea lor.
Două sunt însă constantele care brăzdează, de la un capăt la altul, romanul: pasiunea pentru entomologie și iubirea. Dacă prima, dincolo de aparenta componentă științifică, e, de fapt, o metaforă pentru modalitatea de a percepe lumea, „lucrurile mici, aproape invizibile”, cea de-a doua dă substanță cărții. Pasionat de insecte încă din copilărie, purtând cu el, în permanență, o lupă, privind lumea miniaturală cu un ochi închis, personajul-narator evocă și/sau trăiește trei experiențe erotice, interesant asociate insectelor care-l fascinează. Maria, Lavinia sau I. nu sunt doar trei personaje feminine cu o biografie firav schițată, ci par construcții, prelungiri entomologice; universul interior, relația propriu-zisă sau toposul în care se consumă idila sunt simbolic invadate, stăpânite de diverse insecte. Perioada I. e dominată de lăcuste (de altfel, prezența acestui personaj e aproape o supratemă, prin intervențiile polifonice: sms, telefon, vis), cea în care locuiește cu Lavinia e dominată de fluturii de noapte (care dispar când relația se estompează, devine fadă, fiind găsiți morți în candelabru sau în ceară), iar ultima, cu Maria, de licurici. Pe aceeași linie, atenția acordată în copilărie furnicilor, se perpetuează în diverse momente, etape ale existenței.
Fără consistența unor personaje clasice, figurile feminine care populează romanul lui Matei Florian par grefate pe biografia personajului central, lăsând, de multe ori, impresia că sunt mai puțin consistente decât suprapersonaje precum trenul, bancheta, vântul, pata galbenă, câinele galben sau simboluri narcotice (țigara, alcoolul). 
Ceea ce dă nota distinctă a scriiturii lui Matei Florian e modul în care trecutul transgresează prezentul, realitatea transgresează visul și, mai ales, visul transgresează întreaga existență, într-o manieră suprarealistă, oniristă: „E noapte, e vânt, sunt animale, părul Mariei fâlfâie, sunt cuvintele alea într-o limbă necunoscută, sunt plin de ele, luminează. E o lună mare, ca un caș afumat, tăiem din el, îl mâncăm cu pâine, cu ceapă, în iarbă, intrăm în casă, vin fluturi-de-noapte, intră și ei. Am luat înserarea cu mine, albastrul, roșul ei, ochii, le-a luat și Maria, i le văd, i le simt în piele, îi foșnesc, e plină de insecte Maria, se dezbracă, e goală, ne lungim pe podea, are burta fragedă, facem un copil cosmonaut”.
Vagi ecouri de acest tip se întâlnesc, în proza actuală, la Cosmin Perța (în Teofil și câinele de lemn) și Nora Iuga (Harald și luna verde), dar aici libertatea de baleiere între vis și realitate e absolută, granița între interiorul și exteriorul ființei e mai estompată, insolitul e acceptat, în mod natural, ca realitate: „Orașul explodează ca un carton nesuferit, au rămas doar buzele noastre care zvâcnesc, se mușcă, se înghit”; „Dimineața a intrat pe sub ușă, mă zgândăre, mă zgârie. Sunt singur, plin de păpuși, păpușile se uită urât la mine. Strivesc pești cu prosopul, trag niște blugi noi peste ei, peștii zvâcnesc, se usucă”. 
Câinele galben mort, care agresează cuplul, somnul pe tavan, pescuitul în casă, lângă bibliotecă, violența cuvintelor care devin vii, care se mușcă sau a degetelor care au autonomie, viață, intrigă, construind admirabile tablouri suprarealiste: „Degetele îmi pleacă tiptil pe scaun, trec de firimituri, de cute, de un sendviș învelit într-un șervețel, sar peste prăpastia dintre scaune, trec dincolo, pe celălalt scaun, acolo sunt degetele ei, se odihnesc, degetele mele se opresc, le adulmecă pe celelalte, le ating, le zgârie ușor cu unghiile, degetele ei se trezesc, se miră, se lungesc, se lasă atinse, intră între degetele mele, încet, tăcut, pe furiș, se amestecă împreună, un ghem de degete laolaltă, o singură mână, a ei și a mea, acolo, pe un scaun dintr-un microbuz care merge înainte pe o șosea pustie. Rămânem așa, adormim, doar degetele se mișcă, se strâng, tresar”.
Un autentic construct care guvernează întregul roman pare triada lupă – ochi închis – lucruri mici, aproape invizibile ce devine, până la final, chintesența existenței, aspecte confirmate de frecventele sublimări ale acestor simboluri. Prinse în contururi sugestive încă din primele pagini, lupa și ochiul sunt interesanți mediatori: „Închid un ochi, pe celălalt îl las deschis. Lumea dispare, lăcustele se măresc. Am o lupă, un ochi închis și unul uriaș, trăiesc la firul ierbii”, „Am lupa asta prin care văd ce mă interesează și sunt aproape mulțumit de viața mea”; „Închid un ochi, pe celălalt îl las deschis. Ochiul se mărește, am o lupă invizibilă acolo, privesc orașul”; „Am un ochi mai mare și celălalt mai mic, o lupă, un inel la mâna stângă. Studiez fluturi-de-noapte. Aprind lumini, mă urc pe scaun, apropii lupa. Închid un ochi, pe celălalt îl las deschis. Noaptea dispare, fluturii se măresc”; „Am 5 ani, un băț în buzunar, găsesc furnici în grădina din spatele blocului, le studiez. Mă întind pe pământ, scot bățul, îl apropii. Închid un ochi, pe celălalt îl las deschis. Lumea dispare, furnicile se măresc. Am un băț, un ochi închis și unul deschis, trăiesc la firul ierbii”. 
Asemenea lucrurilor mici, aproape invizibilă e permutarea care se petrece în partea a doua a romanului; ochiul, lupa se deschid tot mai mult spre interior, viața interioară se externalizează, invadând, stăpânind tot mai mult realitatea exterioară: „E o răspântie, e o altă potecă, deschid un ochi, vedeam mai bine cu el închis”; „Îi spun că mi-a rămas doar o lupă. Că lumea se vede altfel prin lupă, că unele lucruri dispar, iar altele se măresc. Îmi spune că știe, că nu-i nevoie să-i mai spun nimic. Îmi zice uite, închide ochii, spune-mi ce vezi. Închid ochii, am o lupă invizibilă”, „Liftul are o oglindă, în oglindă sunt doi oameni, unul e Maria, celălalt sunt eu, Maria are un ochi uriaș, unul singur, eu am un ochi uriaș, unul singur, avem doi ochi uriași, unii singuri, ne privim cu ei în oglindă, ieșim afară”; „Închid ochii, ascult, văd, n-am nevoie de lupă. (…) Prin pânza cortului intră o lumină deșirată, mă zgândăre, mi se lipește de pleoape, mă trezește. E un ochi uriaș acolo, mă privește prin lupă”. 
Devine tot mai evident, odată cu fiecare pagină din finalul romanului, că potențiator al vieții ca vis, al visului ca realitate e perechea feminină, cea care, mai apropiată ca structură interioară și ca disponibilitate, deschidere spre fantazare, va fi capabilă să devină catalizator al fanteziilor, al imaginarului exacerbat. Permutarea e, în acest caz, nu doar pe coordonatele realitate-vis, ci și pe axa temporalității: „Închid ochii, tata îmi dă o lupă, îmi spune să fiu cuminte, eu sunt mare, tata e un copil, mă ceartă, mama e o fetiță, îmi dă clătite, mă scoate din șifonier, miroase a cafea, bună dimineața, spune Maria”.
Cu același păr vâlvoi, cu cearcăne și cu un kilometru de barbă e personajul masculin și la începutul, și în finalul romanului; lupa e crăpată, prezența iubitei e superfluă, iar ochii închiși, unul după altul, îi permit hipertrofierea unui alt simț: „(…) ascult: e o minunăție, o minunăție de viață”. Să sperăm, într-un viitor roman.

Autor: Carmen Ardelean