Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Pasăre străină

Pasăre străină

Februarie 2017

La noi în sat, când plecau feciorii la recrutare, se făcea un steag pe care erau prinse batiste, cusute de fete, cu mâna, se învelea partea de sus a steagului cu iederă, oricum, steagul din satul meu era ceva nemaipomenit, pe care noi, copiii, nu aveam voie să-l atingem. Nici măcar eu, deși o aveam pe mătușa Mărioara printre fetele care pregăteau steagul și tata era cineva, așa înțelegeam eu . Feciorii se urcau în căruță, unii stăteau pe iliș, lângă cociș, alții pe loitre, cei mai mulți erau viteji și rămâneau în picioare, se țineau după umeri, în vreme ce, la ieșirea din sat, în curba la dreapta, de la casa popească mai jos, caii o luau în trap. Acolo, pe deal, erau niște probleme și la urcare și la coborâre. Când urca batoza în sat, mașina de călcat, cum i se spunea la noi, ne adunam toată ceata de copii, ieșeam în calea ei. Urca greu până la mijlocul satului unde oprea să se alimenteze „mogoniarul cazan” cu apă. Sigur că astea au fost altădată când nu era „Colectivul”. Despre recrutare și plecarea în armată vroiam să consemnez câteva date. Niște biete amintiri ale unui om aflat pe tușă, cum se spune, fiind considerat epuizat, deja. Vorba unui bătrân pictor: o trecut ce-o fost al lui. Unii vor spune că sunt fanteziile unui ratat ceea ce notez eu aici, „nice casă, nice masă, nice nevastă frumoasă”, așa cică ar fi bancul cu Nietzsche la bănățeni, eu fiind un fel de rudă, mai săracă a lor, mai mult arădean decât...
Așadar, venise vremea să merg, musai, cătană, fusesem recrutat în ultimul an de liceu, dar, cum am reușit la facultate, se amâna încorporarea mea. Și a venit necazul acesta când, deodată, din elev de frunte am devenit un ratat, student bun, apoi foarte slab, ba am fost și exmatriculat, cum erau mai demult dușmanii de clasă. Tata se speriase, poate am scris ceva contra lui Hârâilă, mă apucasem și eu să mă lansez în literatură, nu știu de unde-mi venea acest impuls prostesc. Dar acestea sunt amănunte, micuțule, cum spunea Dafina, marea mea dragoste, cui folosesc ele? Da, au devenit niște povești, eu să fi fost copil de bani gata, cum zicea pulimea? Dacă era așa, cum se face că nu aveam bani nici de cartelă pentru masa la cantina studențească? Erau niște rubrici acolo care trebuiau completate, ce este acela Decretul 5, contra vagabondajului. Recrutat conform Decretului 5. Am văzut asta în fișa mea militară. Am văzut-o pe Lenuța, angajatul civil din biroul trei că a lăsat ușa deschisă, m-am strecurat acolo unde se aflau fișele de evidență militară. Nu știu dacă erau și ale ofițerilor activi, dar la litera A, se afla propria-mi fișă pe care am revăzut-o apoi cu altă ocazie. M-a surprins în birou, dar nu s-a alertat, poate primise ordin pentru asta, să mă lase să-mi văd oglinda. Sigur că nu-mi plăcea ce am citit acolo. Tata declara că eu, copilul său, sunt bolnav. Am mângâiat-o pe Lenuța pe fund, apoi am ciupit-o de partea din față, avea un păr formidabil, între cânepiu și roșu, excitant al dracului. Mă gândeam ce oglindă în așteptare poate avea o fată bătrână, tot timpul printre militari, gen Urzică, piticul care din sergent devine locotenent, ori cioroiul Jică, care era ginerele lui Ciloboc, colonelul surd, Jică ajuns lent major din plutonier.
Am sperat zadarnic să o cuceresc pe Lenuța, era atât de indiferentă de lumea din jurul ei încât părea moartă, aveam nevoie de o relație, dar cu toate că am încercat, nu am reușit decât să mă îndrăgostesc de o absolventă de liceu aflată în toiul examenelor. Noroc că stagiul meu militar era la final și totul s-a sfârșit cu lăsarea mea la vatră. Am fost pedepsit la instrucția de front să duc în spate mitraliera, din oraș până la poligonul de tragere. Curva de locotenent, văzând cum transpir și mă îngălbenesc la față, a strigat adunarea. Cine vrea să-l ajute pe nenorocitul ăsta și să aducă mai departe mitraliera? S-a oferit soldatul Istrătescu, de loc din Ploiești, un băiat simplu și plin de bunătate. Lucică părea să nu simtă povara, însă cățeaua, așa i se spunea mitralierei în limbaj cazon, îl solicitase și pe el. Mergea strâmb de spate, dar n-a cedat. I-am mulțumit lui Lucică după ce ne-am întors la unitate. Nu face nimic! Cam astea sunt amănuntele, domnule comandant. La noi în sat, când sunt recrutați tinerii pentru armată, se merge cu mare alai. Apoi se organizează balul recruților. Eu, însă, n-am mai prins vremurile acelea, am fost o excepție, m-am trezit în curtea centrului militar, eram pedepsit, de parcă ceilalți mergeau cu mare drag, conform Decretului 5 m-au dus. Asta este povestea mea, nu v-am spus totul, am și eu o poveste ca fiecare om tânăr. Dacă îmi permiteți să fumez din pachetul de țigări abandonat de dv., cu țigări scuturate, am terminat și harta aceasta, exemplar unic, atât mai trebuie să scriu. Să trăiți, da, am fost bun la matematică și am un scris frumos, caligrafic, poate pentru asta am ajuns aici. Știu că sunteți din București, noi vă privim cu mândrie, ne bucurăm că mai aflați care-i viața noastră pe aici, pe la marginea fostului imperiu. 
De la căminul doi o luam pe strada Lungă, urcam către Piața Sfatului, acum acolo este o fântână arteziană care țâșnește oblic către bazinul cu apă. Soseau de la București cu mașinuțe acționate electric, se alimentau ca troleibuzele, de deasupra cerului metalic, din sârme. Arătau ca niște jucării, un fel de parc de distracții pentru copii, dar în mașini urcau și perechi de îndrăgostiți. Aș fi urcat și eu să văd cum este într-o minune din aia cu volan. Visam să devin inginer, să construiesc mașini. Primul prototip de Dacia l-am văzut cu mult timp înaintea altora, era afișat în față la corpul D, lângă Teatrul Dramatic. Nu m-a impresionat cine știe cât, ba unul comenta că mașinile la noi sunt sicrie pe roți. Aveam curs în corpul C, curs de Mecanică cu domnul Olaru Virgil, un bărbat frumos, cu mustață și cu ochi albaștri. La el la examen se trecea nu ca la cinicul de Douăteci care întreba în amfiteatru: cine știe limba rusă? acum după invadarea Cehoslovaciei când în amfiteatru era plin de sași. Măta, mă, știe, mă, așa îmi venea să strig. Dar să nu sărim de la una la alta, să rămânem la mașinuțele noastre. Chiar acolo, aproape era cofetăria Ronda, de fapt cafenea. Augustin l-a invitat la un gin. Măsuțe mici și joase de culoare neagră și tabureți joși. Erau comode. 
- Acum trebuie să mă întâlnesc cu Dafina, trebuie să sosească.
- Dar am cursuri cu Olaru...
- Fii serios, îți fac eu rost de cursul litografiat.
Augustin era la Silvicultură și habar n-avea el ce carte „mâncăm” noi, cei de la Mecanică ori TCM: Rezistența materialelor, Tehnologie, Mecanica solidelor, Studiul metalelor, Matematici speciale, Chimie industrială... hă, hă...
- Acum vine, o vezi? Intră pe ușă.
Brunetă cu ochi catifelați, părul scurt către umeri, fustă mini, cizme lungi până la genunchi. Am comandat încă un gin de Covasna, avea gust de brad, prețul era însă acceptabil. Augustin se grăbea, a ieșit. Au rămas ei doi. A condus-o spre casă, până la Borcan, locul unde milițianul de la circulație fluiera toată ziua ca un dement. Apoi am trecut prin față pe la Aro, spre corpul D. Zice, la un moment dat, uite acolo stau. Era plăcută, se emoționase lângă ea. Avea gene lungi și semăna cu una dintre barmanițele grecoaice de la Ronda. Ce față trandafirie... la părul ei ca abanosul, contrastul era de efect. O aștepta la Ronda, ea se întorcea de la cursuri, cei de la Silvică aveau cursurile către Schei, în Corpul C. După o săptămână de când o cunoscuse l-a invitat la ea. Se emoționa. Sărutându-l îi împingea vârful limbii în gură. Era nebun. Ce să fac? Am ajuns la Casa Armatei. Mergeam pe lângă cimitirul nemțesc spre strada ei, undeva lângă Ceasul rău. Strada cetății. La Dafina în cetate/ Sfios trandafirul bate. Locuia singură, sau, mai corect, nu era nimeni acasă. Nu te gândi la vecini. Eu am făcut și un avort. Fleosc. I s-a acrit gura. Pungă mi s-a făcut de parcă aș fi mâncat prune verzi. Mintea îi mergea aiurea. Ce faci? Era pentru prima oară. Îi dezlegă sutienul de la spate. O sărută, ezitant, pe umeri, pe sâni. Sunt singură cam demult, vino! Nu mai știa de el. Căută chiuveta cu apă, se spălă și o porni, în mare grabă, spre cămin. Afară era un aer țeapăn, rece. 
A fost ca un sughiț sublim, nu înțelegea ce se petrece cu el. Dafina era înfloritoare. De atunci lucrul acesta s-a întâmplat des. Îl învățase cum să pătrundă ritmic în dansul amețitor; intrase în rândul bărbaților, în sinea sa triumfa. Ei nu-i păsa, totul era firesc. Nu se schimbase deloc. Zice Augustin: așa-i că-i bună? Așa mi s-a părut și mie, dar mi-am zis că ție ți se potrivește mai bine. Asta nu-i plăcea, și-o dorea doar pentru el. O ducea la cafeneaua Nufărul, de pe strada Lungă, aproape de complexul studențesc. La o cafea leșinată. Seara o aștepta la cofetăria Ronda de lângă Piața Sfatului. Era devastat de personalitatea ei. Nu mai putea fără ea, devenise dependent de ea. Era vrăjit, căzuse în păcat. Am întrebat-o pe mama, unde este tatăl meu? A murit când erai tu mică. Sora mea mai mare, care trăiește în Vaslui, zice că nici ea nu și-l amintește pe tata. Să fim noi fete din flori? Contează asta? Sigur că... e chiar o rușine, dincolo de păcat. Să ne fi născut dintr-o iubire trecătoare? Oricum ne-am născut din iubire, de asta îmi place mie să fac sex. Chiar și cu tine, micuțule. Alintul ei mă aducea la realitate. De ce ar fi păcat să faci dragoste? Nu este păcat, își zicea, nu e păcat dar Dafina trebuie să-și facă un rost în viață, parcă eu aș avea unul. Îmi place să mă iubesc cu ea. Numele orașului a fost schimbat la „cererea” muncitorilor. Inițial s-a dorit ca Sibiul să poarte acest nume, dar cum să ceri salam de Sibiu dacă-i schimbi numele în Stalin, salam de Stalin?
- De unde știi tu, micuțule, astea?
- Știu, scumpi, că eu nu studiez lemnele și pădurile ca tine. Abia de șapte ani și-a recăpătat numele, din 1950 până în 1960 s-a numit Orașul Stalin. Dacă te uiți pe Tâmpa, acolo unde scrie acum LIN, cu litere din arbori, era scris Stalin. Să se vadă din depărtare dragostea față de conducătorul popoarelor. 
- Dacă te-ai pricepe și la amor ca la istorie, ai face carieră...
- Mă sufoci cu dragostea ta, printre cracii tăi o fi trecut un regiment...
- Te bag undeva, mai bine să ne plimbăm...
- E așa de frumos afară, aș merge la Poiana, dar va trebui să stăm la restaurant și eu nu agreez acest lucru.
- Mergem pe jos, știu eu o scurtătură, pe unde urca șenila. Avem ce vedea. Acum mă îmbrac, fumează o țigară până atunci.
Orașul meu iubit, iubitul meu oraș... fredonează Dafina, echipându-se pentru drum.
- Ți-a plăcut Apus de soare, cu Calboreanu?
- Ăla cu Oana și Ștefan cel Mare? Cam solemn, dar emoționant.
- Hai, hai... Calboreanu este superb!
„Îl știi pe colonelul acela cu uniformă de aviație? Am fost cu el, avea un cocoșel ca un trandafir ofilit, m-a ținut lângă el toată noaptea, numai uniforma era de el”. „Albastru ca cerul ești acuma, gata cu verdele pădurilor?” „Ți-am zis, micuțule, că tu ești copil nevinovat. Nu tot ce zboară se mănâncă. M-am învățat cu tine, dar suntem doar prieteni. Nu-ți ajunge? Ți-am dat tot ce am avut mai bun. Am fost la Cerbul Carpatin, câtă zorzoneală. Domn colonel/ Fără cocoșel. Du-te la cursurile tale, lasă lumea cum e ea. Aici am crescut, aici mă simt bine și fac ce doresc. Lasă lumea cum e ea, n-o face din bună rea”.
Mă lăsa perplex de fiecare dată. Am servit icre de crap la Aro, la Autoservire, cafea și bere, hrana săracului. 
„Dacă ești gelos n-am să-ți mai spun escapadele mele. Oricum, le făceam și înainte să te cunosc pe tine. Noi ne-am cunoscut la Ronda, te rog să fii modern. După cum te îmbraci așa pari, pari dar nu ești, nu ești ce pari a fi”. Poate că-i plăceam de nu se lepăda de mine cu una cu două. Eram gelos. Simțeam o ciudă și o neputință în mine că nu este doar a mea. Încercam să redevin ce-am fost. Cu mapa sub braț, pe jos, de la căminul doi, la cursuri, înapoi prin parcul de pe strada Lungă, la cantină. De la chioșcul de ziare cumpăram România Literară, uneori Contemporanul, de acolo la cantină, apoi la cămin. Și de la capăt. Între ferestrele sălii de lectură, sală nouă, modernă, cu spații pentru lectură despărțite de vecini prin laterale din melacart. La intrare o măsuță cu presa: Viața Studențească, Scânteia Tineretului, să nu uit prima serie din revista Amfiteatru, condusă de Ion Băieșu. Îmi plăcea, în sesiunea de iarnă, la sala de lectură, să privesc cum se așază fulgii peste acoperișurile roșii, peste arborii de pe Tâmpa, negri și goi de frunze. Deveneam visător. Nu era bine. Citeam, apoi conspectam cursuri, citeam reviste. Mergea greu fără Dafina. O lume insipidă. „Dafina, Dafina/ Călcate-ar drezina”. Când eram copilă îmi plăcea să stau lângă digul peste care se revărsa apa limpede din canalul morii. După masă soarele încălzea valul subțire, mă așezam pe cursul lui și priveam soarele care, asfințind se reflecta în apă. Eram într-o cămașă lungă până la călcâie. Aproape se depozita rumegușul de la gaterul morii. Vara se încălzea, mă scufundam în rumeguș, cădeam, mă umpleam peste tot de rumegușul mirosind frumos a esență de brad și de fag. Locuiam aproape de moară. Seara, apa de lângă dig se răcea. Mama încălzea apă în ligheanul de aluminiu, o potrivea, iar eu mă bălăceam și mă umpleam de clăbuci de săpun, îmi plăceau mirosurile de liliac de la săpunurile mamei. Este lucrul cel mai frumos pe care mi-l reamintesc din copilărie ori cum mă jucam cu cățeii mici din șopron, cum scânceau cu ochii închiși, păreau orbi și neputincioși ca în câteva zile să devină veseli și plini de dinamism. Pe măsură ce creșteau dispăreau din ei, oamenii care soseau la moară furau, fiecare, câte unul ori doi din puii veseli. Asta mă indigna... Nu știu ce m-a apucat să-ți spun ție totul ca unui frate. Asta este, își căuta, inconștientă, un tată, un protector, cineva în care să aibă încredere, poate de asta schimba atât de des partenerii. Asta este domnule colonel una dintre poveștile mele pe care am trăit-o înainte de a ajunge aici. Pe atunci fumam țigări BT și Kom, poate și Snagov, acum sunt bune oricare. Pot să mai servesc din pachetul abandonat de dv.? Să trăiți. Vara am plecat în vacanță după ce m-am întors de la muncile agricole, din Făgăraș, fusesem pe acolo pe unde acționaseră partizanii, o zonă care fusese populată cu sași, apoi m-am dus la mine acasă, în vacanță. Nu mai știam nimic despre Dafina. Spunea că vrea să meargă la mare, că are o combinație. Când rostea acest cuvânt o lăsam în pace că făcea crize dacă insistam să aflu mai mult. Ea cu ale ei. Stăteam rău cu examenele, eram plin de restanțe, la Rezistența materialelor, la Geometrie analitică. Încercam să descifrez cursurile, făceam rezumate pe care mă străduiam să le rețin deși nu găseam nici un dumnezeu în rostul lor. La ce atâta matematică și încifrare pentru a deveni inginer? N-am aflat nici astăzi. Douăteci cu subiectele sale: Vase cu pereți subțiri, Grinzi cu zăbrele, Profile I etc. 
Tu ce crezi, soldat, că eu umblu cu studenta asta așa, din dragoste, ai văzut-o? Ce ochi albaștri are, e studentă la medicină, tu crezi că ea vrea scula mea ori banii mei? Toată povestea pe care mi-ai îndrugat-o, aici, este o banalitate. Oricum, ai stil, poți să mai fumezi din pachet, nu știu de ce Mărășeștile de azi se scutură așa. Acuș se termină recrutările candidaților pentru școlile de ofițeri, m-am plictisit destul aici printre ăștia din pleava imperiului. Mi-e și dor deja de capitală. În toamnă am întrebat de ea, nu știa nimeni nimic, nici Augustin dar mi-a promis că se interesează și cum află o să mă caute. Eu, ca de obicei, o așteptam la Ronda. Stăteam la o cafea până la ora închiderii. Începusem să-mi pierd speranțele de a o revedea. Apoi Augustin mi-a spus că plecase la mare cu cineva de la Casa Armatei. Acuma eu trebuia să știu că nu întotdeauna cel care are semnele de armă de aviație este și aviator, au și militarii tainele lor. A fost văzută pe faleză cu un tip bine făcut, seara stăteau pe terasă, iar ziua la plajă. Uneori, Dafina stătea singură pe dig și privea valurile ore întregi. Apoi a sărit de pe stabilopozi în valurile înspumate. Au găsit-o a doua zi, câțiva kilometri mai la sud de țărm. Asta este povestea studentei de la Ronda. Ea a fost Dafina. Sigur că o iubeam, nu știam ce este aceea iubire, dar așa cred, că o iubeam, era prima oară când făceam asta. Pot să mai iau o țigară? Să trăiți, domnule colonel! Sigur că m-a dărâmat povestea asta, am fost ca nebun, o vreme. Nu mă mai interesa nimic. Apoi am ajuns aici, cu nu știu ce decret. Tu crezi, soldat, că eu nu mă consider ratat? Foștii mei colegi de la școala de ofițeri sunt în fruntea țării și eu umblu, om bătrân, după fuste. Ai auzit de primarul capitalei, generalul Lincă? Mi-a fost coleg de bancă la școala de ofițeri. Da, asta este povestea Dafinei, ea a murit de tânără, domnule colonel, am terminat și harta, uitați Legenda. Am să mai fumez o țigară, mai am două luni și mă las la vatră. Da, e bine, soldat, dar uită de șeful cel mare, nu e bine să-l pomenești. Am înțeles, să trăiți. Vorba ceea: Sus în vârful nucului/ Cântă puiul cucului/ Mai în jos către tulpină/ Cânt-o pasăre străină.

Autor: Ștefan Jurcă