Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Între dragoste și teamă

Între dragoste și teamă

Februarie 2017

Actualul președinte al Academiei Goncourt, Bernard Pivot, s-a făcut cunoscut, atât prin emisiunile culturale pe care le-a creat și moderat (Apostrophes, Bouillon de culture), cât și prin cărțile sale. A fost, altfel spus, un cititor al contemporanilor ale căror cărți le-a comentat și un scriitor ale cărui cărți (romane, cronici, eseuri) poartă sigla marilor edituri. La Editura Albin Michel i-au apărut cărțile izvorâte din pasiunea pentru limba franceză, în general, pentru lexicul acesteia, în special: Les dicteés de Bernard Pivot, 100 mots à sauver, 100 expressions à sauver, Les mots de ma vie.
Să ne amintim că în cuvântul de întâmpinare cu care își deschidea dicționarul personal (Les mots de ma vie, Albin Michel, 2011), Bernard Pivot mărturisea că două sunt cuvintele care l-au însoțit în viața profesională: dictionnaire și mot: „Eu am iubit cuvintele înainte de a iubi cărțile. Eu am citit un dicționar înainte de a citi romane”. Nu întâmplător, autorul se abate de la regulile lexicografilor, acordând spațiu atât formei de singular (mot), pentru a-i sublinia mulțimea de sensuri, cât și formei de plural (mots) pentru a-și exprima dragostea față de cuvinte pe care le-a considerat întotdeauna „ființe vii”. De aceea, cuvintele primesc atributele umanului devenind docile, discrete, bizare, comice, elegante, misterioase, exotice etc. Dar dragostea față de cuvinte este dublată de teama față de acestea, teamă care vine din mulțimea și viclenia unora, din subtilitatea și modestia altora.
Așa lasă să se înțeleagă titlul ultimei cărți a lui Bernard Pivot: Au secours! Les mots m’ont mangé (Ajutor! Cuvintele m-au mâncat), Allary Editions, Paris, 2016. Textul cărții a avut o destinație aparte: a fost scris pentru a fi spus pe scenă în cadrul spectacolelor pe tema limbajului de la teatrul Rond Point, organizate de Jean-Michel Ribes. Deși neîncrezător în calitățile sale actoricești („un adevărat actor ar fi obținut efecte superioare”), CD-ul ce însoțește cartea înregistrează aplauzele care au întrerupt, deseori, lectura textului și participarea afectivă a publicului, semn că autorul a avut parte de succes la scenă deschisă.
Revenind la carte, aceasta se deschide cu un cuvânt de început în care Bernard Pivot își definește conținutul cărții ca fiind „plângerea unui scriitor care a avut mereu impresia că este mai mult sclavul cuvintelor decât stăpânul lor”. „Impresia” a fost trăită/mărturisită și de alți creatori¹. 
După ce a învățat să citească și să scrie, Le Petit Larousse devine prietenul școlarului și al adolescentului Pivot căci, paradoxal, „deschiderile” cuvintelor îi satisfac setea de „imagine” (pe care camarazii săi și-o astâmpărau, colecționând fotografii, cărți poștale sau vizionând filme). Mai mult, prin numele sale proprii, Le Petit Larousse devine cea mai sigură, comodă, rapidă și universală… agenție de voiaj. 
Abia atunci când cuvintele devin material de lucru, pentru scriitor încep și îngrijorările, deoarece pentru el cuvintele sunt nu doar un mijloc de a trăi, ci sa raison de vivre (s.a.). Esența/greutatea muncii scriitorului stă în alegerea acestora („marii scriitori se recunosc prin faptul că nu se înșală niciodată în alegerea cuvintelor”, p. 45). Efortul (invizibil în cazul marilor scriitori) pentru alegerea cuvintelor, arta de a le „potrivi” pentru a le da sens nou, farmec, forță, umor sau frumusețe devin elemente în definiția talentului. Departe de a fi niște despoți ce stăpânesc imensul popor al cuvintelor, scriitorii se dovedesc a fi „tigri de hârtie” înfricoșați de „invazia” acestora. Deși spunem adesea că apreciem frazele cuiva, că savurăm texte, că sorbim cuvintele cuiva, că devorăm cărți, că ne îndopăm cu cuvinte, realitatea este cu totul alta: „cuvintele sunt cele care ne ronțăie, sintaxa este cea care ne mestecă, gramatica este cea care ne halește, cărțile sunt cele care ne înghit”. Verbul din titlu (Les mots m’ont mangé) aparține aceluiași câmp semantic; sensurile figurate, unele familiare, ale verbelor subliniate par a nu diminua frica de cuvinte. Și totuși… Fire optimistă, Bernard Pivot reamintește spectatorilor/cititorilor că sunt atâtea cuvinte care respiră plăcerea de a trăi: numele feluritelor mâncăruri și sosuri, numele păsărilor, ale florilor… Dar cel mai „plăcut” cuvânt este ego: „Obligatoriu cuvânt masculin. Cuvânt invariabil. Un eu nu se schimbă niciodată, eu rămâne întotdeauna culmea propriei considerații. După eu nu se pune niciodată s (semnul pluralului în franceză), fiindcă ar însemna să-l amesteci cu alți eu, așadar cu subalterni. Și mai ales nici un accent pe nefericitul de e! Căci am comite un pleonasm, deoarece prin natura lui eu pune accent pe el însuși”.
Paginile savuroase despre vocabularul îndrăgostiților (care nu vor să folosească clișeul „je t’aime”), despre micile nume afectuoase, despre „avantajele” celebrității, despre propunerile amuzante vizând scrierea, despre ultimul cuvânt (pe care scriitorii nu trebuie să-l rateze) se citesc pe nerăsuflate. Regăsim în carte unele dintre preocupările enunțate în cărți anterioare: dificultățile ortografiei franceze (capcanele întinse de un aparent inofensiv semn de punctuație, numeroasele omonime) și clișeele (locurile comune) ale acesteia. Numai un vorbitor cu simțul limbii poate savura/crea jocurile de cuvinte (prezența jalnică a unui scriitor la emisiunea Apostrophes devine une catapostrophe), poate „vedea” dincolo de sonoritatea și grafia unui cuvânt [„Libelula (libellulle), numită de asemenea «demoazelă», este o insectă elegantă, nervoasă și fragilă. Ea are patru aripi diafane. Cuvântul care o numește este magnific. Este numai grație și delicatețe. Și cuvântul are patru l. Libelula este astfel o simbioză perfectă dintre natură și limbă, dintre biologie și ortografie”]. Chiar și atunci când amintește de așa-zisele „păcate” ale limbii franceze („ortografia nu mi se pare totdeauna judicioasă”, „limbii franceze îi lipsește adesea claritatea și rigoarea”, „limba franceză este misogină”), autorul nu scapă prilejul de a sugera individualitatea, flexibilitatea și bogăția acesteia (căci nu e întâmplător faptul că tocmai cuvintele care sunt socotite „excepții” au o frecvență deosebită). 
Unele pagini ne-au dus cu gândul la romanul lui Matei Vișniec, Sindromul de panică în Orașul Luminilor. Frica, nesiguranța și fragilitatea resimțite în raport cu limba, „capacitatea” de a vedea cuvintele, revolta cuvintelor și a cărților, felul cum ne „locuiesc” cuvintele, toate acestea sunt și neliniști ale romancierului nostru. 

1 La Mihai Eminescu „impresia” era convingere: „Noi nu suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră” (Fragmentarium, București, 1981, p. 241).

Autor: Gheorghe Moga