Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Reeditări filmice (I)

Reeditări filmice (I)

Februarie 2017

O introducere

Filmul a apelat încă din primii ani de existenţă la literatură, prin adaptarea unor opere mai mult sau mai puţin celebre, de valori şi cu rezultate artistice diferite. Probabil că prima ecranizare (termen impropriu, fiind vorba de o mare libertate în raport cu modelul literar) este realizată de George Méliès, în 1902: Le Voyage dans la lune / Voiajul în Lună, inspirat din prozele lui Jules Verne şi H.G. Wells (filmul s-a păstrat şi poate fi văzut şi azi); tot în 1902, Ferdinand Zecca, regizor al firmei Pathé Frères, realizează Victimele alcoolismului, după romanul L’Assommoir / Crâşma de Émile Zola; ş.a.m.d. Atât în Europa cât şi în America, literatura a fost şi este o sursă constantă de inspiraţie pentru arta/industria filmului.
Nici cinematografia română nu face excepţie. Primul film românesc de ficţiune, Amor fatal (Grigore Brezeanu, 1911), astăzi pierdut, a fost prezentat în momentul lansării drept o adaptare a unei piese jucate la Naţionalul bucureştean, dar în repertoriul teatrului din acei ani nu există o piesă cu acest titlu. În 1913 are premiera filmul Răzbunarea (sc. şi r. Haralamb Lecca), subiectul fiind aproape identic cu cel al Năpastei lui I.L. Caragiale, însă autorii nu „revendică” sursa de inspiraţie. Prima ecranizare cu acte în regulă din cinematografia română este Cetatea Neamţului (1914), adaptare după piesa omonimă de Vasile Alecsandri şi după nuvela Sobieţchi şi românii de C. Negruzzi, realizată pe un scenariu de Corneliu Moldovanu şi Emil Gârleanu, în regia acestuia din urmă. Dar abia peste zece ani, în 1924, Jean Mihai realizează primele ecranizări demne de reţinut şi altfel decât ca importanţă istorică: Păcat, după nuvela omonimă a lui I.L. Caragiale, pe un scenariu de Scarlat Fronda şi, mai ales, Manasse, după piesa omonimă a lui Ronetti-Roman. Chiar dacă perioada interbelică a fost pentru cinematografia română una de tatonări, ecranizările nu au lipsit.
Adaptările cinematografice, după romane, nuvele sau piese de teatru din literatura română clasică şi contemporană, dar şi din literatura universală (Mark Twain, Jack London), se înmulţesc în timpul comunismului, mai ales în deceniile șapte-opt, din mai multe motive. În primul, cum scenariştii profesionişti erau ca şi inexistenţi (cu o excepţie majoră: Titus Popovici), literatura oferea din pornire subiecte puternice. Apoi, recursul la literatură, îndeosebi la cea clasică, era o modalitate de a ocoli scenariile de actualitate, majoritate neofertante în schematismul lor debil. În sfârşit, în filmele „de epocă” se puteau spune – mascat, metaforic, aluziv – (şi) adevăruri despre realităţile vremii. Acesta este însă un alt subiect. În cadrul rubricii de faţă ne vom opri asupra re-ecranizărilor din cinematografia română. De aici şi genericul demersului nostru: Reeditări filmice.
Revenirea periodică asupra unor opere literare, de regulă majore, este o practică uzuală în alte cinematografii (e drept că mai puternice financiar), dar puţini sunt cineaştii români care au „revizitat” opere literare după o primă, reuşită sau nu, ecranizare. Am identificat nouă astfel de reluări: Năpasta, I.L. Caragiale – Ghiţă Popescu, Eftimie Vasilescu (1928) şi Alexa Visarion (şi scenarist, 1982); Ciuleandra, Liviu Rebreanu – Martin Berger (şi scenarist, 1930, coproducţie româno-germană) şi Sergiu Nicolaescu (1985, sc. Anuşavan Salamanian); O făclie de Paşte, I.L. Caragiale – Al. Ştefănescu, Ion Niculescu-Brună (Leiba Zibal, 1930, sc. Al. Ştefănescu) şi Radu Gabrea (Furchte dich nicht, Jakob! / Nu te teme, Jacob!, Germania, 1981, sc. Meir Dohnal, Radu Gabrea); Moara cu noroc, Ioan Slavici – Victor Iliu (La Moara cu noroc, 1957, sc. Titus Popovici, Alexandru Struţeanu) şi Marian Crişan (şi scenarist; Orizont, 2015); Două lozuri, I.L. Caragiale – Gheorghe Naghi, Aurel Miheles (1957, sc. Jean Georgescu) şi Paul Negoescu (şi scenarist; 2016); D’ale carnavalului, I.L. Caragiale – Aurel Miheles, Gheorghe Naghi (şi scenarişti; 1959) şi Lucian Pintilie (şi scenarist; De ce trag clopotele, Mitică?, 1981 / 1990); Moartea lui Ipu, Titus Popovici – Sergiu Nicolaescu (Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte, 1972, sc. Titus Popovici) şi Bogdan [Dumitrescu] Dreyer (Condamnat la viaţă, România / Germania / Belgia, 2013, sc. Anuşavan Salamanian). Un caz aparte îl reprezintă Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, romanul lui Camil Petrescu, ecranizat aproape simultan de doi regizori diametral opuşi: Mircea Veroiu (şi scenarist; Între oglinzi paralele, 1979) şi Sergiu Nicolaescu (Ultima noapte de dragoste, 1980, sc. Titus Popovici, Sergiu Nicolaescu), dar şi Mere roşii (Alexandru Tatos, 1976) şi Balanţa (Lucian Pintilie, 1992): Tatos debutează în forţă ecranizând o schiţă a lui Ion Băieşu, 38 de grade cu 2, dezvoltată ulterior într-un roman, Balanţa, transpus cinematografic, pe un scenariu propriu, de Pintilie.

Autor: Ioan-Pavel Azap