Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Anuță dragă*

Anuță dragă*

Februarie 2017

(fragment)

Lumea îşi vedea mai departe de ale ei. Sătenii mergeau pe dealuri, întorceau fânul, făceau căpiţele şi se adunau la umbra vreunui copac la prânz să mănânce merindele pe care şi le puseseră în ceva traistă. Tăiau slănina în felii subţiri şi muşcau cu poftă din pâinea proaspătă, făcută în casă. Câte un fecior şi câte o fată nici nu mâncau, de dor şi de drag, să apuce să schimbe două-trei cuvinte, până îi strigau iar la lucru, prin mirosul de fân uscat şi zumzet de gângănii. 
Într-o zi, trecând pe vale în sus, aud că mă strigă femeia care ne-a fost naşă. Am mers, că era mai bătrână decât mine. Nu puteam zice că nu am vreme, mai ales că a văzut că nu mă grăbeam nicăieri. Mă duceam alene, ascultând clipocitul apei şi cântul vântului printre frunze. 
„Anuţă, Anuţă! Hai să mă înţeleg oarece cu tine”, a strigat ea. 
„Viu!”, am răspuns. 
Ea stătea peste vale de ăştia a Ilii Gogului. Am intrat în casă şi el era acolo. 
„Ooo, mânce-te moartea, cum numa’ nu dă Domnul să mă scap de tine odată!”, m-am gândit. 
M-am aşezat pe un scaun. 
Naşa a făcut aluat şi a început să îl frământe cu spor, cu drag de lucru, cu un simţ pe care orice femeie de la ţară îl are, de iubire pentru pâine. 
„Anuţă, nu mai fi căpoasă şi hai acasă!”, mi-a zis el.
A lăsat aluatul să dospească până a aprins focul în cuptor. Mă uitam la ea cum aşeza aşchiile una peste cealaltă, un pic de fân şi a aprins, suflând încet, până flacăra a prins viaţă.
„Mă jur pe ce am mai sfânt că eu numa’ pe tine te iubesc şi te vreau. Ce dacă am avut altă muiere? M-am gândit că nu oi putea nicicum să te fac să înţelegi că trebe să vii înapoi, de aia mi-am luat alta. Dar nu mi-a plăcut de ea şi nu mă las, că alta ca tine ştiu că nu este! Trebe să vii, Anuţa mea!”, a continuat el.
A băgat pâine în cuptor şi când a scos-o roşie, aburindă, noi eram tot acolo. El a vorbit şi a tot vorbit, iar eu am tăcut, ca şi în noaptea aia în care ne întorceam de la nuntă, când am dansat cu Cula Floricelii. Şi ca şi în noaptea aia, nu am scos niciun cuvânt. 
Afară se înnoptase deja. Era târziu, voia şi femeia să se pună să doarmă, că a doua zi o luau iar de la capăt cu fânul. Chiar dacă era noapte, nu îmi era urât de drum, dar mă temeam să mă duc. Mă temeam de el şi tot aşteptam să plece. Când am văzut că el nu vrea nicicum să o ia din loc şi naşa a scos pâinea din cuptor, m-am pornit spre casă şi el a venit după mine până la Baldog. Eu am intrat în casă şi el a plecat, fără să mai schimbăm vreo vorbă. 
A doua zi, el a mers la fân şi am auzit că s-a povestit de noi doi. Erau mulţi bărbaţi acolo şi trebuiau ei să spună ceva, că altfel nu erau sănătoşi. Gura asta a lumii nu poate să tacă, se pare că. 
„No, mă, ai rezolvat ceva? Ai dus-o acasă?”, a întrebat unul.
„Ba”, a răspuns Niculău posac. Aşa era el, întotdeauna bosumflat. Rar îl vedeai că râde sau se veseleşte. Era tare urâcios. 
„Dacă nu ai fost în stare să pui mâna pe ea să o duci acasă… Că după aia, dacă o duceai acasă şi o ţâpai1 în pat, nici dacă o mânai nu mai pleca de la tine”, a zis altul.
„Trebuia numa’ să îi faci un prunc şi era rezolvată treaba! A ta era”, a râs altul.
„Bine că le ştiţi voi pe tăte. Ia mergeţi voi şi aduceţi-o, dacă sunteţi aşa deştepţi”, s-a răstit Niculău. 
Nu a mai zis nimeni nimic. Nu se putea glumi cu el şi au continuat să cosească în linişte, fiecare cu gândurile lui. 
Am auzit şi eu de discuţia dintre ei de la un văr de-al mamei, care era şi el acolo. După aceea, nu m-a mai prins pe mine seara afară. Cum se lăsa soarele după deal, eu eram în casă. Mă temeam că e în stare să mă fure şi să mă ducă. Tot a venit el pe la noi, tot a făcut în aşa fel să ne întâlnim, dar degeaba.
M-au tot chemat. Şi socrul mi-a trimis vorbă să mă împac cu feciorul lui. Zicea că dacă nu vreau eu să stea el cu noi, stă el şi singur. Doar să mă duc înapoi. Şi-au bănuit după mine rău. Au fost să piară de necaz după mine. Nu am zis nici că merg, nici că nu merg, că îmi era tare frică. Mă gândeam că poate, Doamne fereşte, îmi face ceva. Dar eu ştiam bine că nu mai vreau să mă duc. Eram tare bucuroasă că am scăpat de acolo. 
Era un pădurar din comună care a dat anunţ să meargă cine poate să îl ajute la fân. Avea hectare întregi, că te tot uitai la ele şi parcă nu se mai terminau. A mers şi Niculău să ajute, să îşi mai facă un ban. Acolo, unul i-a prezentat o fată, Susana îi era numele. Era o fată tare frumoasă şi harnică nevoie mare. Nu se sfia de la lucru. Arunca fânul pe fârcitură mai zdravăn decât mulţi feciori. A început să discute cu ea şi până la urmă a luat-o de nevastă şi cu ea a rămas. 
Umbla vorba prin sat că era mai vrednică decât mine. Mergea la muncă, la câmp cu Ilea Gogului, punea singură plugul în car şi făcea toate treburile. Nu ştie nimeni cum a reuşit să o fraierească şi pe ea. Poate ei averea şi lădoaiele i-au făcut cu ochiul. Poate ea le-a vrut de şi-a luat un aşa necaz pe cap. Oricum ar fi, reuşise să pună mâna pe o muiere tare bună.
La ceva vreme după ce a luat-o, Niculău se pregătea să meargă iar în Regat cu geamurile şi a venit la Baldog să mă caute. S-a aşezat pe prispă şi mi-a făcut semn să mă aşez lângă el. Eu am coborât treptele şi m-am pus în faţa lui, în picioare, cu mâinile în sân. 
„N-am vreme să şed”, i-am spus.
„Am venit să te chem să vii cu mine în Regat!”, a zis el.
„După ce să viu?”
„Aşa, să vii cu mine, să mai vezi şi tu lumea…”
„Du-o pe Susana dacă ţi-e urât să mergi sângur”.
„I-o las lui tata, s-a descurca el cu ea. Şi aşa nu are pe cine ţine noaptea în braţe de când a murit mămuca. Numa’ hai cu mine!”, m-a rugat el.
„Bărbat eşti tu? Că schimbi muierile aşa, ca şi cum ai schimba aşternutul la vaci? Ce îţi pasă ţie? Tu să ai ce vrei şi pe-acolo-ncolo! Mi-ai nenorocit mai bine de un an din viaţă şi nu ştiu cum am reuşit să mă las prostită de atâtea vorbe să viu după tine! Şi-amu îţi găseşti nevastă faină, harnică, cuminte şi tot după mine umbli? Ca să îţi baţi joc de ea. I-o laşi la Ilie? Da’ din partea mea puteţi să o împărţiţi dacă atâta vă duce capul. Da’ tu aşa noroc nu o să mai ai cât trăieşti. Eu nu viu, cotă-ţi2 de nevastă, de ce ai şi vezi-ţi de treburi că eu până-i lumea nu mai vin!”, am strigat eu, apoi am trecut pe lângă el, am intrat în casă şi am încuiat uşa în urma mea. 
Aşa a rămas el cu Susana, că nu a mai avut de ales. Dar Susana era bolnavă. Suferea cu inima. De aceea nu a reuşit să se bucure prea multă vreme de ea, că a murit tânără. Dumnezeu nu dă cu bota, dar dă la fiecare ce merită. Oricum, muierea a apucat să îi facă două fete, pe care a rămas să le crească singur. Încă pe cea mică au botezat-o Ana, după mama lui. 
Într-o zi îşi pusese război în bucătărie şi până a lucrat ea acolo a pus nişte apă la fiert pe sobă, să poată spăla vasele. Când a auzit că a dat apa în clocot, s-a ridicat repede să o ia de pe foc, a picat şi a dat cu capul de război. S-a lovit rău, a fost şi internată în spital destul de multă vreme. 
După ce a ieşit din spital, la puţin timp, i s-a făcut iar rău, când spăla hainele în vale, a picat şi s-a înecat acolo, deşi apa abia că ajungea până la genunchi. Au găsit-o nişte muieri care treceau pe drum. Săraca, nu avea nici treizeci de ani. Au găsit-o aşa, frumoasă, albă la faţă, cu ochii închişi, ca şi cum s-ar fi pus doar să tragă un pui de somn. Dar somnul a fost cel de veci. Şi aşa a rămas Niculău al nimănui, doar cu fetele, pe care le-a măritat, pe amândouă, acolo în comună.
Mulţi ani mai târziu, am auzit că o mătuşă de-a lui, care nu a avut copii, i-a lăsat o bucată de pământ la ieşirea din sat. Nişte oameni au mers să cumpere terenul, să facă saivan3 pentru vaci acolo, şi el l-a vândut. Când s-au întors ginerii lui de la oraş sau unde or fi fost ei plecaţi, l-au găsit la braserie în comună, picat de băut ce era. L-au luat pe sus şi l-au dus acasă. Băuse de banii ăia şi făcuse cinste la toţi care erau în braserie. Apucaseră şi ginerii să audă trăsnaia pe care a făcut-o beţivul. Când au ajuns acasă, l-au luat la întrebări.
„Ai vândut, mă?!”, l-a întrebat unul.
„Vândut!”, a răspuns Niculău, abia ţinându-se pe picioare. 
Atunci ginerii au început să îl bată. Striga săracul ca din gură de şarpe, că jumătate satul l-a auzit atunci. Nu ştia cum să scape de ei. Când îl lăsa unul, îl lua celălalt la pumni şi la picioare, vreme de ceasuri bune. Aşa ură simţeau pentru el.
„Lăsaţi-mă…”, a încercat el să spună mai departe, dar nu a putut de obosit ce era.
„Pentru ce să te lăsăm, mă, jigodie? Să poţi să bei averea fetelor tale? Averea noastră? Ptiu, lua-te-ar dracii să te ia!”, i-a răspuns unul dintre ei.
Şi atunci, cu ce vlagă mai rămăsese în el, a strigat cât l-au ţinut plămânii:
„Lăsaţi-mă să mă duc să mă piş!”
Şi atunci l-au lăsat, a reuşit să scape, a fugit pe poartă şi nu s-a mai întors cine ştie câtă vreme.
„Aşa, du-te, că tot vii tu înapoi şi te rezolvăm!”, a strigat în urma lui unul dintre gineri.


* Din volumul „Anuță dragă” de Bianca Tămaș, în curs de apariție la Editura Școala Ardeleană.
1 Aruncai.
2 Ai grijă.
3 Adăpost de iarnă pentru oi sau vaci.

 

.........................................

Bianca Tămaș s-a născut la 24 noiembrie 1992, în Huedin. A absolvit Liceul Teoretic „Octavian Goga” din Huedin, la profilul matematică-informatică, apoi Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării din cadrul Universității Babeș-Bolyai, la specializarea Jurnalism. În prezent urmează cursurile masteratului de PR și Publicitate (linia engleză) la aceeași facultate și lucrează ca jurnalistă. 
A publicat pentru prima dată în revista Tribuna, suplimentul Claviaturi. A debutat cu volumul Când cerul era pe sfârșite (Limes, 2011), iar cel de-al doilea volum al său este Bere și pantofi cu toc (Eikon, 2014). 
Are un blog pe care scrie ocazional, despre firimituri cotidiene: http://tamasbianca.wordpress.com.

 

Autor: Bianca Tămaș