Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Solilocvii inutile

Solilocvii inutile

Februarie 2017

„Lumea noastră” – ce expresie! De fapt, lumea noastră nu există. Există cîteva indecizii şi amînări pe care le plasăm în inconsistenţa ei. Lumea e scuza proximă pentru ceea ce nu sîntem. Inconştienţa ne transformă în stăpînii ei. Incompetenţa – în zei. Toate vieţile ar trebui rescrise, lumea ar necesita urgent tiparul unei noi faceri. Dumnezeu nu a murit, parafrazînd o expresie celebră. El ar trebui trezit din somn, căci se pare că doarme visînd la lumea pe care a cam uitat că a făcut-o. Deoarece am ajuns doar jalnice umbre ce imită o realitate absurdă, materie primă pentru o moarte fără nici un sens. Doar urletul mai poate atesta raţiunea de a fi.
*
„Schiţe de rătăcire” – superbe naivităţi cioraniene. Pentru a ne rătăci nu avem nevoie de nici o „schiţă”, de nici o propedeutică – ne naştem gata rătăciţi. Viaţa e doar preludiul unei rătăciri cu final anunţat. Apucaţi de elanul nedesăvîrşirii, nu ne lăsăm pînă nu facem din noi un coşmar. După cum, referitor la autorul urcat „pe culmile disperării”, nu trebuie să-i escaladăm acestuia scrisul pentru a mai putea vorbi de scepticism, negativism şi non-sens existenţial. Putem zburda liniştiţi pe întinsul propriilor noastre inutilităţi şi angoase, căci oricît le-am denunţa inconsistenţa, ele rămîn întregi, putînd fi deplînse la infinit. 
*
Viaţa interacţionează cu scrisul, scrisul se intersectează cu viaţa chiar în momentele lor de cumpănă, cînd nimic nu le mai poate pune în acord. Scrisul îmi anticipează viaţa cu cîţiva paşi, mă acaparează cu tentaţia propriei inutilităţi, mă aruncă în negurile interioare. Prin venele mele adie doar amintirea trecutului. Paşii copilăriei care bat pulsul memoriei. Toate acele cotloane ale inimii care îmi inculcă atîtea reverii, în care nu mai pot ajunge cu nici o adresă. Sînt doar un străin care mă locuiesc clandestin, sînt doar o inimă în care bate o absenţă, sînt o încordare care îmbrăţişează un pustiu. Sînt doar o aparenţă care mută viaţa de la o pagină nescrisă la alta.
*
Toţi dezabuzaţii lumii ar trebui să vorbească aceeaşi limbă sau să se năruiască în aceeaşi tăcere. Căci vaietele şi tiradele lor polifonice au început să sune a speranţă. 
Speranţa că dezastrul este totuşi posibil. Negaţia vieţii vine din cea mai adîncă trăire a ei. Nu pot nega şi compromite viaţa decît cei care se adîncesc total în abisurile ei. Cei care au gîndit-o pînă la durerea fizică. Viaţa – pedeapsa pentru tot ce nu am fost, răsplata pentru tot ce nu vom fi. Ar trebui să încheiem viaţa cu un imens hohot de rîs, cu fronda unui extaz nelumesc.
*
Comportamentul bunicii paterne mi s-a imprimat în memorie tocmai pentru că nu aparţineam aceleiaşi lumi. Bunica venea dintr-o lume în care nu se mai puteau naşte decît îngeri, oamenii fiind doar erori acceptabile, cu misiunea de a sfîrşi măcar decent, creştineşte. Prin bunica, am văzut cum arată omul lumii de apoi, aura lui inumană. (Bunica m-a îmbolnăvit de credinţă. Alţii m-au cam lecuit, împingîndu-mă spre gnosticism).
*
Este oare politica o formă ideală de organizare a statului şi a omului, cum credea Platon, sau este doar o sumă de manevre pragmatice de a deţine puterea, cum credea Machiavelli? Distanţa teoretică dintre Republica lui Platon şi Principele lui Machiavelli marchează încă politicul în datele lui antinomice. Idealitatea şi pragmatismul lui se combină încă într-o urzeală greu de descifrat în termeni de dreptate şi morală. Dintr-o doctrină care se dorea guvernată de legi şi ierarhii, politica a ajuns o fonologie ego-centrică, o modalitate ieftină de manipulare a maselor. Dintr-o vocaţie a socialului, ea a ajuns doar un mod egoist de căpătuială, o modalitate de a înhăţa puterea. Începută ca o utopie platoniciană a binelui – „Morala determină politica” –, aceasta din urmă a ajuns un machiavelism deşănţat al puterii – „Politica n-are nimic de-a face cu morala”. Dintr-o virtute a cetăţii, activitatea politică a ajuns o mascaradă democratică. Politica şi cetatea, două cuvinte care reverberează în gol. Democraţia – iluzia oricînd posibilă, dar niciodată realizabilă. Puterea – modul cel mai vulgar de a dori absolutul.
*
Faptul că marea, cu întinderea şi forţa ei colosală, se opreşte neputincioasă în faţa noastră, la doar cîţiva centimetri, ne dă o satisfacţie non-umană. Sîntem, pentru o clipă, zeii la care marea se închină cu murmurul ultimelor valuri. Simţim că păşim la graniţa dintre două lumi. (În mare – fiind o altă lume – ar trebui să intrăm doar cu viză). Privită poetic, marea este o adiere seducătoare a necuprinsului, o chemare ancestrală în abis. Privită juridic, ea este un criminal în serie.

Autor: Ioan F.Pop