Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Rodica Dragomir

Rodica Dragomir

Februarie 2017

La marile porți 

O pasăre cu glas de lut
chemarea şi-o strigă
departe.
Şi ţipătul greu te-ajunge din urmă,
sporind.
Noapte de noapte, neliniştea ei
şi umbra de aripi
ce fâlfâie greu
te-nchid parcă-ntr-un
cerc de tăciune.

Şi vrei să te smulgi din cercul
ce arde mocnit,
să cauţi cuvântul ascuns
în amurguri de sânge,
să împlineşti
blestemul ce te-a încins
cu doruri nebune.

Când vei bate la marile porţi
să nu te pierzi pe cărarea
uitării,
pe tărâmul ne-ntoarcerii,
spălându-ţi cu lacrimi mănoase
a paşilor urmă!

Cuvintele să-ţi fie
arc de lumină
pentru cei care ştiu
să vadă-n ascuns,
dincolo de-a vremii cunună.


Povară

Tăcerea curge prelung
peste toate.
Drumuri virgine mai aşteaptă încă
paşi neştiuţi.
Neguri răsucite-n fuioare,
orbind orizontul, coboară
peste câmpii.
Timpul se-nghesuie
sub buza pădurii
Paşii-mi se-mpiedică-n
ierburi înalte.
Dar aripa, ce-o simt
crescându-mi din umăr,
se-avântă să iasă-n târzie lumină.
Cuvinte pierdute aleargă 
în căutarea poemului nescris.
Ziua de mâine e încă departe.

În valuri de noapte, orele-s
povara lui Sisif.


Doar sufletul...

Doar sufletul mai poate citi
tăcerile atârnând, speriate,
de secundele adâncite-n
a ceasului moarte
ce zace, rotund,
la picioarele unei zile-ngropate.

Doar sufletul,
fără un trup pe măsură,
simte tristeţea nerotunjirii.

Doar sufletul presimte
că-n curând,
sub ferestrele mele,
floarea liliacului alb
fi-va covor sub
picioarele timpului mut.

Aş vrea să te pot alina,
suflet stingher şi flămând,
să-mi accepţi acest trup,
străin, să nu te mai simţi
îngrădit,
să mă scoţi
din pădurea de cruci,
şi, în tărâmuri în care
curcubeiele-s
punţi între lumi,
să mă duci.


Mirări și risipiri 

Se-nghesuie clipele să-nvârtă
timpul ce pare oprit, dar pier ca
un vis ne-mplinit.
Dispar iluzii, fete morgane,
în focul amiezii, uscat.
Linişti foşnesc în mişcătoare nisipuri
în care se-afundă treptat.
Depărtări înghit vânturi bezmetice,
rănindu-mi privirea
cu pâclele nopţii târându-se-ncet.
Noaptea, grea ca o povară,
va scutura a stelelor de gheaţă licăriri
peste înfioratele-mi
mirări şi risipiri.


Ziua ce vine 

În zori te loveşti de zidul luminii.
Sub pleoape striveşti raze
ce curg râu prin tine.
Te laşi răsădit în ţărâna
cuminte.

Ziua adună clipe bogate,
noaptea se-ntinde iarăşi nebună.
Singur te lupţi cu demonii ei.
Sub ochiul ciclopic al lunii,
simţi că se preling depărtările-n tine.

Te-ascunzi de umbrele toate
să nu te ningă
cenuşa orelor moarte.

Ziua de mâine miroase-a amintire.
Capriciile sorţii – nod gordian
ce nu ştii când se rupe.
Timpul te-ajunge din urmă mereu
în salturi păgâne.

 

 

 

 

 


La un capăt de lume 

Un vânt sărat de peste mare
mă încolţeşte astăzi precum ieri
şi spusele Nimicului
le-ascult cu un fel de-nfiorare.
Călcam pe scoici sparte
şi pietre frânte sub
neostenita zbuciumare-a mării.
Şi în oglinda apei,
chipul meu în destrămare.
Un soare rănit la apus, chemarea
adâncului atât de aproape.

Stam în uitare pe malul cernit,
trup golit de fiinţă
pe un ţărm părăsit.
Mă simţeam la un capăt de lume,
dornică să păşesc peste ape
într-o dureroasă
uitare de sine.

 

 


Obositele aripi 

Timpul în pragu-nserării
creştea între noi.
Clipele goale de tine, un viscol
de doruri.
Încete închideri de pleoape
iscau în adâncu-mi
patimi târzii,
nemurite fioruri,
mătăsuri prin trup.
Pe umeri, povara
obositelor aripi.
Atâtea trăiri prăvălite-n
ninsori de tăceri,
în nopţi bântuite de chipu-ţi
ce prinde contur
în vise ce dor.