Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Caşmirul verde

Caşmirul verde

Februarie 2017

Anotimpurile sunt precum ruleta rusească. Vin, te amăgesc, te rănesc, pleacă şi se‑ntorc. Numele meu este Filip Andrievici. Ştiu să cânt la vioară. Am moştenit talentul de la bunicul meu Vasile, vioara la fel. Nu am bani de una nouă, dar nu‑mi pasă, vioara de la bunicul meu e magică, nu mă pot dezlipi de ea. Probabil că toţi au instrumente mai noi, dar ce contează, a lor sunt pline de praf, se chinuie să le scârţâie. 
În timpul liber merg la gară, îmi place mirosul şinelor de tren proaspăt torturate de frâne. Nu am voie la gară, e periculos pentru mine, dar mă mai furişez şi eu.
Trenul accelerat „Baia Mare – Bucureşti” soseşte în trei minute la linia trei – Trenul accelerat „Baia Mare – Bucureşti” soseşte în trei minute la linia trei.
Ce mi‑ar plăcea să merg la Bucureşti, am auzit că acolo e multă aglomeraţie încărcată cu poveşti, istorie, aş vrea să simt Lipscanii. În toată învălmăşeala de la gară am încercat să ies de pe peron şi să mă îndrept spre casă, dar cineva m‑a acroşat. A căzut pe braţul meu un material fin cu un parfum de trandafir şi lemn de santal. M‑am aplecat după el, pipăindu‑l mi‑am dat seama că este un material de caşmir. 
- Mamă, mi‑am pierdut eşarfa.
- Grăbeşte‑te, pleacă trenul fără noi.
Am fluturat eşarfa, însă domnişoara nu a venit s‑o ia. Se grăbea să urce în tren. Am păstrat‑o, mirosea fantastic. În acea după‑amiază am cutreierat parcul central. Telefonul a început să sune, pentru prima dată m‑am speriat de el, m‑a trezit din reverie, nu‑l găseam, mi‑am cotrobăit buzunarele disperat, mama se agită când nu‑i răspund. Buf, a căzut pe jos ceva, doar la gândul că acel buf era telefonul meu mă lua cu ameţeli. 
- Ţi‑a căzut telefonul... uite, cartela este la picioarele mele.
- Ajută‑mă, te rog, s‑o pun la loc, mama sună disperată probabil. 
- Dar, nu găsesc bateria...
- Vai de mine, trebuie să fie prin apropiere.
- A... ridică piciorul...
- A, aici era!
- Gata, acum funcţionează.
- Mulţumesc, m‑ai salvat.
Oamenii sunt buni, au în suflet un diamant mic nepreţuit de sfinţenie. Unii îl descoperă şi se mândresc cu el în secret, alţii îl îngroapă cu bună ştiinţă, dar oricât l‑ar îngropa de adânc, el tot străluceşte. „Omul este un animal social”, spune Aristotel. Această afirmaţie poate fi scindată însă, pentru că unii oameni sunt doar animale şi unii doar sociali. 
Am telefonat la ultimul apel pierdut. Aveam emoţii, trebuia să‑i dau mamei o explicaţie plauzibilă...
- Alo, mamă?
- Alo, bună ziua, suntem de la Editura Phalaenopsis, domnul Andrievici?
- A... da, spuneţi‑mi Filip.
- Ok, Filip, probabil te întrebi de ce sunăm, nu‑i aşa?
- Aceasta este singura mea întrebare.
- În data de 23 august va avea loc o lansare de carte.
- Interesant... Şi eu ce ar trebui să fac?
- Ne dorim să cânţi în deschidere. 
- M‑aţi luat prin surprindere. Pot să revin cu un telefon?
- Desigur, vă rugăm să ne confirmaţi prezenţa până în 20 august.
- În regulă, la revedere.

Măcar nu a sunat mama, cred că e mai devreme decât îmi imaginez eu. Mă îndreptam cu paşi grăbiţi spre magazinul familiei. Mama e croitoreasă. În urmă cu doi ani au făcut un credit la bancă şi au deschis un magazin de materiale. E visul mamei dintotdeauna. Sunt fascinat de felul ei de a vorbi despre materiale, satenul lucios şi viclean coboară uşor pe trupul suav al doamnelor şi prinde viaţă în rochiile croite de mâinile magice şi dibace. Mătasea te învăluie în mister, pluteşti pe aripile razelor de soare şi devine una cu tine când ploaia decide asta. Sunt sute de materiale şi culori, îmi spune mama. Materialul meu de suflet este caşmirul, deoarece ne asemănăm. În ciuda luxului pe care îl impune, are rădăcini umile, este produsul lânii caprei Kashmir care creşte în Mongolia. 
Ajuns la magazin mă retrag în camera din spate şi continui să pipăi labirintul lui Fowles. „Magicianul” are 659 de pagini, care îţi taie răsuflarea, te hipnotizează şi te adorm, dar a doua zi după ce te trezeşti vrei să fii hipnotizat din nou. Mister, faimă şi lux aristocratic trase în vălul miresei la altar, care nu este hotărâtă ce va răspunde la întrebarea preotului, crucială de altfel, se mai gândeşte la „nu” ca o scăpare din monotonie, şi închisoare. Iubiri trădate care te aduc în pragul disperării şi al sinuciderii, înoată în mintea mea şi se opresc la vărsare, unde sunt judecate aspru. Neîncredere, baghetă şi magie.

*
Am acceptat invitaţia de a cânta la acea lansare de carte. Spaţiul în care s‑a desfăşurat acea activitate, transmitea o energie pozitivă, simţeam miros de cărţi proaspete şi dornice să fie răsfoite, totul părea a fi special şi cu mult bun gust. S‑a apropiat de mine o doamnă, probabil cea care mi‑a telefonat.
- Salut Filip, ne bucurăm că eşti alături de noi.
- Bună ziua, mulţumesc pentru invitaţie, mă bucur că pot fi de folos.
- Tu vei sta cam pe aici, şi la acest pian va cânta Ameya, o să vă fac cunoştinţă, va trebui să vă sincronizaţi puţin. Ea nu a sosit încă, dar o aduc aici de îndată ce vine.
- În regulă, aştept aici.
În două‑trei minute a sosit şi Ameya, aveam emoţii, cum să mă prezint, oare cum arăt, mă fâstâcesc mereu când vine vorba de fete.
- Filip, ea este Ameya.
- Salut, îmi pare bine.
- Încântat de cunoştinţă. (I‑am întins mâna însă era transpirată, cred că m‑am făcut de ruşine.)
- Peste 10 minute veţi cânta, vă fac eu semn, Ameya îţi va spune.
- Ce melodie ai pregătit Filip?
- Păi m‑am gândit la o melodie de Richard Clayderman, merge şi la vioară, şi anume „Mariage d’amour”.
- O, ce frumos, telepatie, eu tot o melodie de el am pregătit, „Ballade pour Adeline”, deoarece soţia scriitorului care îşi lansează cartea, se numeşte Adelina.
- O, ce informată eşti...
- Hei pregăteşte‑te, doamna ne‑a făcut semn, nu vezi, face cu mâna. 
(Nu văd, mi‑am zis în gând.)
În timpul reprezentaţiei am simţit un miros de trandafir şi lemn de santal, oare era posibil, ca această fată să fie aceeaşi cu fata de pe peron?

- Felicitări Filip, cânţi la vioară excepţional. 
- Mulţumesc, dar tu eşti cu mult deasupra mea, am simţit că plutesc ascultându‑te.

Am încercat să ies din acea aglomeraţie de reporteri, de oameni care se înghesuiau la dedicaţia din partea scriitorului, dar m‑am împiedicat în ceva. 
- Filip, eşti bine? m‑a întrebat Ameya.
- Nu sunt bine, sunt orb.
- Ce vorbeşti?
- Da, sunt orb, nu te văd, uită‑te atent la ochii mei.
- Sunt superbi, sunt albaştri.
- Da, de aceea nu observă nimeni că sunt orb, sunt frumoşi şi ce folos, nu văd cu ei.

Ameya m‑a ajutat să merg acasă, nu‑şi putea reveni din şoc, nu spunea nimic, simţeam că nu vroia să mă supere sau să spună ceva greşit. 
După vreo trei zile, mama m‑a chemat în sufragerie.
- Dragul meu, eşti căutat.
- Cine este?
- Sunt eu noua ta prietenă, care chinuie pianele.
- Ameya? (Inima părea că vrea să‑mi iasă din piept, aveam fluturi în stomac.)
- Vreau să mergem la o plimbare.
- Mergem, doar puţin, trebuie să iau ceva din camera mea.

Era o zi de aprilie, mirosea a flori, a frunze proaspete. Am mers în parc. Fata asta m‑a luat de mână şi ne plimbam ca doi îndrăgostiţi. Eu nu ştiu cum arată doi îndrăgostiţi plimbându‑se, dar mama mi‑a spus de parcul cu plimbări adolescentine, pline de farmec şi puritate.
- Filip, am atâtea întrebări, nici nu ştiu cu care să încep. Nu vreau să spun nimic greşit, nu vreau să te simţi stânjenit.
- Înainte să începi tu, aş avea o singură întrebare: „De ce ai venit la mine?”
- Pentru că sunt un copil răsfăţat, care nu mai ştie pe ce drum s‑o apuce, am mâini, picioare, ochi, glas, grai şi nu ştiu să le folosesc, pentru că am nevoie de un prieten ca tine, sensibil, inteligent, te apreciez enorm, ştii atât de multe lucruri şi nu vezi...
- Ameya, ai realizat multe, am mers acasă în acea seară şi am rugat‑o pe mama mea să caute informaţii despre tine. Eşti o pianistă deosebită, o elevă de nota 10, ai participat la multe concursuri naţionale şi internaţionale.
- Da, aşa este, dar sufletul mi‑e gol, nu am prieteni adevăraţi, oamenii din viaţa mea sunt nişte şerpi veninoşi. Am nevoie de culoare, linişte şi fericire. Dar eu vreau să ştiu mai multe despre tine, povesteşte‑mi cum e viaţa ta.
- Nu sunt orb din naştere. Totul s‑a întâmplat într‑o vară, aveam șase ani, eram la bunici, ne jucam în curtea şcolii. Un copil mai mare a reuşit să intre în şcoală şi ne‑a chemat pe toţi, eu nu ştiam cum arată o şcoală şi am mers. Prietenul meu, Andrei, a găsit într‑un dulap ceva soluţii. Curioşi fiind le‑am deschis, eram foarte pasionat de soluţii, eu vroiam să mă fac doctor de animale... eram doar eu şi Andrei, am luat fiecare câte o sticluţă şi ne‑am chinuit să le deschidem, sticluţa mea părea a fi goală şi am întors‑o, de acolo a ieşit o pulbere albă, cu un miros greu de suportat. Mi‑a intrat în ochi, m‑a usturat cumplit.
- Îţi aminteşti aşa de bine...
- Bineînţeles, a fost ultima imagine din viaţa mea. Aşa s‑a întâmplat totul, de atunci a urmat o viaţă fără lumina soarelui, fără animale, fără flori, fără bunici. Părinţii mei suferă enorm, au făcut tot ce le‑a stat în putinţă... m‑au dus la medici, în străinătate, dar în zadar. S‑au consolat cu greu, m‑au trimis la o şcoală specială, am învăţat să cânt la vioară cu un profesor în particular, au făcut multe eforturi... Eşti prima persoană căreia îi povestesc toate aceste lucruri, şi mă simt liniştit, Ameya ce piele fină ai.
- Filip... parcă tot ce‑mi povesteşti e o poveste, mi‑ai spus toate aceste lucruri atât de împăcat. Tu visezi, cum sunt visele tale?
- Visez cai, oamenii care nu văd, nu visează în culori, dar eu am avut imagini în viaţa mea. Visez hipodromul... bunicul meu a avut o herghelie, dar mama nu mă prea lăsa acolo, spunea că este periculos... îmi doresc atât de mult să mângâi acest animal. Iubesc caii.
- Sună tata, of, trebuie să plec, te conduc acasă.
- Nu, nu e nevoie mă descurc, suntem doar în parc.

M‑am simţit extraordinar în această după‑amiază... ce frumoasă trebuie să fie Ameya...
*
- Alo Filip? Iarăşi eu, nu mai scapi de mine, am o surpriză pentru tine.
- Te ascult. (Eram atât de bucuros să‑i aud vocea.)
- Vreau să mergem într‑un loc special... Vin după tine la 15.00.
- Abia aştept.

Oare este locul la care mă gândesc eu... o fi o sală de cinema, nu poate fi ceea ce îmi doresc de când mi‑am pierdut vederea. Dar, miroase a cai, se aud caii, o fi hipodromul?
- Am ajuns Filip, ai trei variante să ghiceşti unde te afli...
- Oh, Ameya nu îmi vine să cred, te cunosc de aşa puţin timp şi tu eşti persoana care mi‑a îndeplinit visul din copilărie... Suntem la hipodrom, nu‑i aşa?
- Aşa este, uite l‑am rugat pe unchiul meu să ne ajute, el lucrează aici. Acum ne îndreptăm spre Tornado, cel mai frumos cal de aici. Şi mai am un cadou pentru tine. Cartea lansată în a cărei deschidere am cântat împreună, se numeşte „Dragoste nevăzătoare” şi este în Braille.
- Incredibil, nu am cuvinte, dar probabil că mă pot revanşa cumva. Uite, asta îţi aparţine
-  Filip... este eşarfa mea, e preferata mea, de unde o ai?

Misterele vieţii, enigma zilei de ieri şi de azi te menţin pe linia de plutire. Iubirea este cea care dă sclipirea din ochii tăi.

(Din volumul Zbor 4 – antologie de versuri şi proză, în curs de apariţie la Editura „Caiete Silvane”)

Autor: Denisa Petric