Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Bărnuţiu în Anul Maiorescu

Bărnuţiu în Anul Maiorescu

Februarie 2017

În timp ce transcriam filă cu filă, după metoda interpretativă, prima parte Pedagogica din Pedagogia lui Simion Bărnuţiu, editată de discipolii săi în 1870, am fost uimit de fluiditatea filosofică a discursului – de aceea, la editare, i-am dat supratitlul Filosofia educaţiunii (Caiete Silvane, Şcoala Ardeleană, 2015), pentru a sublinia şi calitatea de disciplină filosofică a pedagogiei, calitate pe care o au şi textele pedagogice ale lui Onisifor Ghibu, analizate de noi în Onisifor Ghibu, educator şi memorialist (1983) ca pedagogie socială, convertită de Ghibu în Pagini de jurnal I, II, III (1999, 2000, 2000), scrise de pedagogul militant între 1935-1972 – într-o filosofie socială izvorâtă din pedagogia socială interbelică şi configurată de autor în veşminte de filosofie creştină ce polemizează cu „marxism-leninismul” anilor dictaturii proletare. În acei ani, 1948-1989, pedagogia a devenit, ca şi alte discipline umaniste, o matrice disciplinară aservită ideologiei dominante. Datorită acestei aserviri, pedagogia ca disciplină didactică a devenit tehnologie didactică, tehnologie pe care o găsim şi astăzi mai ales în manualele de limba şi literatura română, dar şi în altele.
Surpriza cea mare mi-a apărut însă în transcrierea capitolului final din Filosofia educaţiunii, numit Principii speciale de educaţiune morală cu respect la virtuţi şi scăderi particulare. În paragraful: Amoarea (iubirea) către patrie din acest capitol am fost izbit de mai multe aspecte originale ale gândirii bărnuţiene, cea mai importantă dimensiune a acestor părţi originale din Pedagogica fiind „critica imitaţiunilor”, critică ce m-a condus firesc şi logic la cea mai importantă teorie filosofică a lui Titu Maiorescu, teoria „formelor fără fond”, întemeiată tot pe critica imitaţiilor din comportamentul cultural al românilor.
Această corespondenţă între blândele, dar profundele filosofări ale lui Bărnuţiu pe seama „imitaţiunilor” şi aprigele „critice” ale lui Maiorescu, aruncate cu mult vuiet asupra „culturii false”, a mediocrităţii româneşti ce imitau forme occidentale fără să aibă în vedere „civilizarea adevărată”, ce are nevoie atât de formă cât şi de fond, de echilibrarea acestora prin creativitate.
Într-un editorial din „România literară” (XLVIII, nr. 50, 25 noiembrie 2016), Nicolae Manolescu a propus ca anul 2017 – centenarul morţii lui Titu Maiorescu (1840-1917) – să fie „Anul Maiorescu în critica literară”, întrucât mentorul „Junimii” este „Fondator al criticii literare româneşti”.
Autorul Istoriei critice, dar şi al Contradicţiei lui Maiorescu (1970) îşi motivează propunerea pe următoarea judecată: „O contestare a criticii maioresciene s-a dezvoltat în paralel cu gloria lui de întemeietor al criticii româneşti” (loc cit: p. 3).
În perspectiva lucrării noastre ce stabileşte veridic şi documentat existenţa unei continuităţi între Bărnuţiu şi Maiorescu, prin existenţa şi la primul şi la al doilea a unei critici a imitaţiilor în comportamentul cultural românesc, în fapt o corelaţie de profunzime între bărnuţienele critici ale „imitaţiunilor” şi filosofia „formelor fără fond” din criticele maioresciene.
Teoria „formelor fără fond” este în opera maioresciană una de filozofie a culturii. Maiorescu a avut şi o filosofie politică de pe fundamentele căreia a ieşit eseul polemic: Contra Şcoalei Bărnuţiu. Intelectualul Maiorescu a avut şi preocupări lingvistice, el lămurind în contra etimologiştilor că structura scrisului românesc este una fonetică, adică o scriitură în concordanţă cu vorbirea, iar Prelegerile de filosofie pe care le-a rostit la Universitatea din Bucureşti au întemeiat enciclopedismul filosofic românesc axat pe şcoli filosofice şi paradigme.
Astfel, putem spune că Maiorescu este actual astăzi nu numai pentru critica literară, ci şi pentru gândirea lui politică, maiestuoasă şi autoritară în problema „principelui străin” ce l-a pus în situaţia de a polemiza cu „şcoala” Bărnuţiu.
Este actual şi în chestiunea lingvistică, obligându-ne să întrebăm Academia Română: Cum scriem americanismele, etimologic sau fonetic?
Apoi şi practicarea didactică şi culturală are nevoie de modelul maiorescian, enciclopedic, limpede şi paradigmatic pentru a depăşi filosofia minimalistă postmodernă, pentru a reîntemeia filosofia în coordonatele creativităţii şi originalităţii.
Propunerea lui Manolescu trebuie astfel reformulată. Să fie anul 2017 Anul Maiorescu: fondatorul modernităţii în cultura românească prin gândire politică deschisă european, prin grija mai mare pentru scrisul fonetic în avalanşa de influenţe necesare din engleză, opţiunea pentru un discurs filosofic dominat de paradigme în enciclopedism, sporirea rolului criticii estetice într-o producţie de carte cu mult mai mare decât pot asimila puţinii practicanţi ai „cronicii literare”.
Dimensiunile modernităţii teoriei „formelor fără fond” nu pot fi înţelese fără relevanţa criticii „imitaţiunilor” din filosofia bărnuţiană. Acest adevăr ne îndrituieşte să înţelegem paradigma maioresciană drept continuatoare a filonului modern din filosofările de multe ori rafinate din sistemul filosofic bărnuţian, cu privire la elitele culturale româneşti.

(Fragment din lucrarea: Simion Bărnuţiu şi „formele fără fond”, în curs de apariţie la Editura „Caiete Silvane”).

Autor: Traian Vedinaș