Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Dosto

Dosto

Ianuarie 2017

Nu m-aș fi dus azi la biserică, dacă n-ar fi fost parastasul mătușii. Priveam icoanele uzate, atinse de umezeala ostilă și auzeam spusele preotului, care se refereau la trufie. Când suntem invitați la o petrecere – ne povățuiește – să nu stăm pe locul din față, că s-ar putea să fim ridicați, în cazul în care vine un oaspete mai important. Dacă ne așezăm în spate, s-ar putea să fim poftiți pe locul din față.
Ieșind de la biserică, îl zăresc din nou pe acel Mîșkin, descins din Dostoievski. În gândul meu îl numesc Dosto. Pare abulic, de pe altă planetă, slab, înalt, zgribulit, învins parcă de frigul de decembrie. Am auzit că nu primește pomană, că nu vorbește cu nimeni, dar se plimbă pe străzi cât mai lăturalnice. Cum îl văd, mi-e jenă că eu am mănuși. Degetele lui stau încremenite pe piept, parcă a rugăciune. Din nas îi ies aburi lichizi, înspumați. Un sfânt coborât din icoane? Am tendința să-l invit la masă la restaurant, nu pentru… iertarea păcatelor mele, ci așa, din suflet, fără alte interpretări. 
Nu l-am mai văzut zile în șir, poate l-au speriat zăpezile. Am procurat mănuși din bumbac, să i le fac cadou. Era de negăsit. Veneam într-o noapte de la o petrecere și un câine uriaș s-a repezit spre mine. Eram sigur că nu se va sfârși cu bine, însă, deodată, câinele a început să se gudure în fața… lui Dosto, care apăruse din senin. Mi-era ciudă că nu aveam la mine mănușile-cadou. L-am întrebat unde stă. M-a privit insistent și mi s-a părut că un zâmbet abia schițat mi-era adresat mie.
Am uitat de Dosto. Iarna cea lungă s-a târât peste oameni ca o omidă înfrigurată, apoi a lăsat loc unei primăveri firave. Mi-a venit ideea de shopping în mall-ul orașului. Scări rulante, lume destinsă, vitrine îmbietoare. Mi-am cumpărat o cafea și, uluit de-atâta opulență mimată, am savurat-o pe canapeaua verde, molatecă, luxoasă. Un fel de depresie spontană m-a provocat: să fiu un erou, o vedetă, să se vorbească și despre mine, să ies din anonimatul puturos! O doamnă împingea căruciorul cu băiețelul bine îmbrăcat cu jeanși, cămașă în carouri și suzetă asortată. O minune de copil. Doamna a lăsat căruciorul tocmai lângă mine și s-a dus câțiva pași să cumpere ceva. Gata! Puteam fi pe prima pagină! Am înșfăcat căruțul și dus am fost. Băiețelul nu zicea nimic, era prea mic să poată vorbi. Am coborât în goană, deși auzeam deja țipete, ba chiar o alarmă. La parter mi-am tras sufletul. Deodată au năvălit oameni și polițiști. Dosto era lângă cărucior. A ridicat mâinile a vinovăție, trăgându-mi cu ochiul. M-am îndepărtat, speriat de fapta mea, dar și de groaznica lașitate. Nu cumva eram o paiață, un om de nimic? Și cum își permitea individul să ia asupra lui toată aiureala ce-mi trecuse prin cap? Aveam mintea clară? Nu cumva… ceva se clătina în sistemul meu? 
Am alergat la biserică. Miros tonic de tămâie. În icoana din fața mea era… Dosto. Paharul se umpluse deodată. Am ieșit grabnic și am telefonat doctorului meu pentru o consultație. Acolo în antreu se afla Dosto, așezat în unicul fotoliu. A scos din buzunar un măr uriaș, mi l-a oferit, după care a dispărut ca un fum enigmatic.

Autor: Alexandru Jurcan