Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Poezie

Ianuarie 2017

Luminiţa COJOACĂ

 

Rosturi şi rugi

Umbrele de dimineaţă
au împărţit asfinţitul
în paginile unei cărţi cu îngeri
şi nuferi de foc
apoi
am împins în mare
flăcări de amiază
pe la poalele întunericului
unde şi Dumnezeu veghează
ca să se aprindă lumina.


Trag candela

Mă uit în oglindă
soarele luminează îngeri
această poezie să se scrie
cu struguri
pomană pentru fluturii singuri
ceasul dacă se întoarce
timpul lasă urme
pe ceara din privirea ta
după care
trag candela
rosturile să se aşeze
cu înţeles
peste rosturile din vreme
aşezate pe spatele porţii
ce desparte lumea ta
de rostul înţelesurilor
pe care îngerii
o mângâie ca să răsară luna.

:::::::::::::::::::::::::::::::::::::

Diana Adriana MATEI

 

O poezie despre mine

Nu vă obosiţi să priviţi în mine prezentul
căci atâta am de spus

sunt un ochi din care a rămas
doar celălalt ochi
şi un braţ din care-a mai rămas
o mână

în rest sunt un actor care
nu a adoptat ideea invenţiei de sine

Mi s-a dat un om şi mi s-a spus
Joacă-l pe-ăsta

şi l-am jucat cu neluciditatea 
condiţiei lui de el
cu limpezimea locuirii mele
în condiţia lui de el

Amorul care ar fi putut
să mă dezmierde vreodată
a trecut inexistându-mă
în sânul celor interpretaţi de mine
împărţindu-l frăţeşte

Ultima dată am jucat
sărutul a două persoane
aş zice că-i ca o strângere de mână cu aripi
în care mi-am tăiat zborul în pene

Acum mi s-a mai dat un om
şi mi s-a spus iar joacă-l

Şi l-am jucat... interpretându-mi dublura
care picta un pantomim nenăscut
pe cât de nenăscută eram!


De vin ceresc

De câte ori mi se zbate ochiul
am impresia că inima mea verde
împiedică iarba să crească
privind-o

căci de s-ar înălţa în cupluri necosite
până în vârful stelat
al aripelor noastre

ar curge numai Nil-uri
de vin ceresc în tăiere
prin şinele a două fire

iar când ne vom vedea
pe latura-nclinată a nemuririi
nu vom şti care dintre noi
a devenit ochi sau care
inimă!

::::::::::::::::::::::::::::::::::

Ioana HAITCHI

 

Lada de zestre

Mi-am înfăşurat inima deasupra cerurilor,
unde curcubeiele îşi rotesc leneşe pletele,
mă gândeam, că te-aş putea găsi tivit în cruce,
în catrinţa ori în cămaşa ascunsă de potop,
că omul seamănă după loc
şi după împunsătura timpului,
ţi-aş cânta un cântec bătrânesc 
să-ţi meargă la suflet,
ca femeile ce strâng roadele seminţei 
în dimineţile fragede;
încă mă mai pot adormi în lăzile de zestre
cântându-ţi dintr-un fluier de os
cu aceeaşi inimă deasupra cerurilor,
zvâcnind sub cămaşa ascunsă de potop.


Pe sub mările tale

E mai greu până ajungi la măduvă,
să te sădeşti încă o dată
pentru a pune stele şi Care
luminându-ţi sămânţa pe îngerii de vineri,
până când osul te reacoperă
şi te faci corabie pe mare,
iar cei de sub ultima bârnă
te poartă pe umeri.

Pe sub mările tale, zăvorâte palate
înnoadă broboadele sfâşiate de sare,
cu rădăcina ucigaşă hrăneşte
aceiaşi idoli de piatră
unde singurătatea e păzită de tăcere,
e mai greu până ajungi la dreptate,
însă pe ape nu se găseşte nici lapte, nici miere.

Pe sub mările tale, numai furtunile Herei
Ce răscoleşte mii de cercuri pline de ură şi patimă,
Corăbii ostenite în nisipul adânc al clepsidrei
Ascund bogățiile lumii de platină,
E mai greu până ajungi la măduvă
Ridicându-ţi lumina pe îngerii de vineri
Atunci când osul te reacoperă
Şi te ungi corabie pe mare,
Iar cei de sub ultima bârnă
Te poartă pe umeri.

:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

Maria GÎRBOAN


* * * 
pe cîmpul acesta neverosimil de alb 
ba pe deasupra presărat chiar cu stele 
vin noaptea şi aleargă nobile castele
evadând rebele 
din iernile copilăriei mele
neverosimil modelate în gheaţă 
mă înspăimântă gândul cumplit 
că s-ar putea ca, subit
înspre dimineaţă
să visez că de fapt noaptea a purtat mereu ascunsă la spate 
ca pe un instrument letal
ridicola metamorfoză... în castele de cristal
zic să mai fiu deci tristă când pleacă toate?
mă întreb mai bine cum se face că întotdeauna la sfârşit
încheind cortegiul în sunet dogit 
aleargă castelul unui vultur cu pene 
nepământene.


* * *
frumosul şarpe încă vine
punţi de mătase
cu unduiri duioase
ţese şi coase
jadul privirii îşi ţine
în smârcuri cu ape puţine
sub cetini îşi trece
umbra sa rece
în ochi îmi lasă arsă
retina lui întoarsă
îmi vâră în mână fântână
răsfir înspre văi căutând apă
gându-mi uscat ca o teacă
râuri îşi mută albii
din temelii
şi-adorm cu păsările în zări pustii
în stepe vineţii îşi lasă
pe sub lună
ca pe o ceaţă groasă
inima nebună
sub soare
stă ascuns într-o ninsoare
- ştiu şarpe...
cât eşti tu de şarpe
te voi ierta mai mult decât 
de şaptezeci de ori a câte şapte.