Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Grădina / Antinomii transfigurate

Grădina / Antinomii transfigurate

Ianuarie 2017

Vă propun să înțelegem, nu e greu, că grădina și grădinăritul reprezintă /înseamnă o artă, așa cum pictura este și ea artă, fără îndoială. Doar că aceste două arte au obiectul, nu neapărat diferit, cât ținta obiectuală a obținerii efectului artistic, cât și a discursului științific este diferită. Grădina este pentru cei care au puterea de a înțelege realitatea la acest nivel o parabolă a organicului. Ea este un topos al „excesului de prezență”. Ea este un spațiu ordonat de repere subiective în care lumina devine un operator al cunoașterii unitive și mediu emblematic. Grădina devine, pentru cel care are puterea de a vedea în ea asta, un paradis terestru. Omul de știință, cum bine spune domnul director Cosmin Sicora, vede în copacul din grădină și reține din el definiția ce îi surprinde întreaga evoluție generică, care face parte dintr-un ansamblu, în toată splendoarea gramaticii lui interioare și biologice, prin care ne oferă și ne ajută respirația, făcând posibilă fotosinteza și tot cortegiul de realități bio-morfologice.
Artistul e mai mult decât omul de rând, care vede un aspect al copacului și trece mai departe. Artistul e cel care se oprește și îi face portretul acelui copac, mai de aproape, mai de departe, el dă, cum bine s-a spus aici, aură locului. Nici o viziune mai fericită, mai completă, decât a sa. Obiectul, copacul ne apare în același timp ca entitate singulară și ca parte dintr-un ansamblu; ca iluzie pentru simțuri și ca idee pentru minte. Opera artistului reproduce un portret al copacului, cum spuneam, de care este indisolubil legată o definiție. Priviți cu mare atenție fiecare dintre aceste lucrări și veți vedea, de fapt, portretul locului acestuia îmbunătățit poetic prin ochiul artiștilor vizuali. 
Poetic locuiește omul, spune celebrul text care a fost analizat de-a lungul întregului secol al XX-lea. Da, poetic locuiește omul!
 De ce merită admirație artiștii care au venit aici?! Mai întâi, au intrat în acest joc, în care, cu siguranță, au înțeles că natura e dată naturii din noi. Au înțeles că natura e jertfa omului. Au înțeles că natura se află în om, întreagă, fără abatere. Ea se află în om ca o cântare întreagă, ca o deplinătate. Abia ascultând cu atenție glasul grădinii înțelegi că: Dumnezeu creează și natura clădește. Artiștii noștri au căutat, în adâncurile lor, altceva decât găsitul din atelierul în care lucrează ei, acolo unde locuiesc. Au căutat să se adapteze locului, să îi scoată poezia pe care locul o are pentru că poezia oriunde ar fi ea, înfăptuită cu indiferent ce mijloace de către pictor, îl face pe cel ce privește să înțeleagă că este prezent la propriul său „prezent”, adică se contopește cu propria sa „biografie” cerească. 
Tema cu care cei doi organizatori ai evenimentului, Radu Șerban și Florin Gherasim, i-au provocat e una care, până la urmă, e cea mai grea temă a artei. Să ajungi să pictezi aerul, adică să ajungi să vezi aura lumii, dacă așa ceva e cu putință pentru un artist, atunci asta poate deveni o înaltă și onorantă realizare. Aceasta a fost, prin urmare, provocarea cea mare! Dacă artiștii au reușit să facă asta sau nu, veți ști dumneavoastră în întâlnirea directă cu fiecare dintre lucrările pe care le veți privi aici. 
Aici, în cele aproape zece zile pe care artiștii le-au petrecut împreună, a început un joc discret pentru fiecare dintre ei: totul, înconjurul lor cultural și profan și în primul rând grădina este și devine o scenă a posedării, dar în același timp și a domesticirii naturii. Grădinile, după cum știți, sunt de mai multe feluri (mariale, închise, deschise etc.). De fapt, orice cultură trebuie să aibă, în expresia ei cea mai înaltă, o formă de înțelegere a grădinii. Noi o avem la toate nivelele culturii noastre, în expresia vizuală a culturii. Ea, în același timp, este, cu siguranță, o parabolă a organicului, iar așa cum se înfățișează aici este un spațiu ordonat de repere. Eu, care vin pentru a doua oară aici și m-am mai întâlnit și a treia oară cu forma spirituală a grădinii de aici, de la Jibou, în expoziția pe care am curatoriat-o, am simțit faptul că această Gradină ne-a oferit repere spirituale.  
 Dar de ce spun că-i pentru mine, a treia întâlnire? În luna februarie a acestui an, împreună cu domnul Cosmin Sicora și cu domnul Daniel Săuca, dar și cu Radu Șerban, am făcut la Bistrița o expoziție a celor patru ediții de până acum ale acestui Simpozion ARTA ÎN GRĂDINĂ. Eu vă spun, și poate n-ar fi rău să mă credeți, că acest eveniment este cel mai coerent eveniment numit Simpozion de Artă care se întâmplă în România de astăzi. Sigur că, nu este foarte greu să afli cui se datorează: se datorează cuiva care își pune spiritul ordonator acolo și care este pictorul și profesorul Radu Șerban, și bineînțeles li se datorează și bunăvoinței celorlalți artiști care sunt invitați, chiar de mai multe ori, unii dintre ei și, cum spuneam, se datorează constituirii grupului colocvial și convivial care se naște aici în grădină.
Este foarte important, pentru cultura română, pentru spiritul care ne trăiește el pe noi, acuma, să căutăm astfel de moduri de a fi împreună care devin conviviale. 
În legătură cu picturile pe care le veți privi cu atenție, ele, ca orice pictură, sunt moduri personale de a înțelege ritmurile, tensiunile, așteptările și, mai ales, lumina. 
În grădină, dacă vrei să cauți, găsești două repere pe care, ca privitor, le poți asuma: găsești liniștea și găsești lumina, găsești panicul și găsești apolinicul și dionisiacul locului. Dintre aceste două moduri de exprimare, artiștii s-au ocupat în mod special de lumină, lumina grădinii.
Artiștii n-au venit ca să se trădeze pe ei înșiși. N-au venit aici ca să facă altceva decât fac îndeobște în atelierul lor propriu, au venit aici ca să-și ofere prilejul de a căuta, în adâncul lor, acel ceva care, mai adânc decât ei înșiși fiind, să le permită să intre într-o rezonanță cu locul, și să creeze, dacă e posibil, o stare de sinergie cu locul. Asta se obține foarte rar, uneori n-o obții deloc de-a lungul unei vieți, alteori o obții cu un mare efort empatic, dacă ești norocos o obții de mai multe ori, și în acest fel devii plin de har. 
În fiecare dintre aceste lucrări, fie că ele sunt tratate într-un registru diurn, fie că sunt tratate într-un regim nocturn, există un panteism, firesc locului în care simțim un sentiment cosmic și, mai ales nostalgii și multă melancolică reverie. Reveria, iată, poate fi nostalgică sau poate fi melancolică. Spun asta pentru că dacă am trece pe lângă majoritatea lucrărilor și autorilor am putea recunoaște categoria căreia le aparțin. 
Am putea începe această plimbare cu sculptorul Alec Papuc și am vedea câtă autentică senzualitate, care face ca pasta densă și noptatecă să înstăpânească o atmosferă de reverie melancolică, existată în lucrările lui. În pictura lui de acum, truculența și sobrietatea nu se exclud.
 Am veni în plimbarea noastră să zicem, la Radu Șerban și am vedea cum, pentru că totul se desfășoară între marea figurație și marea abstracție, asta a fost că artistul încearcă să creeze o punte și să se plaseze fie la un capăt, fie la celălalt capăt, în spiritualism sau, de ce nu, în arta concretă. Vedem, iată, în lucrările lui și forme complexe, în care se întâlnesc cele două tipuri de expresie. Găsești și marea abstracție, dar și marele simbolic-figurativ. Doamna Andra Predescu vine și ea cu o diurnă veselie să exprime dulcea gravitate a lumii vegetale si a miraculoaselor alcătuiri de păsări. Oana Crăciun Dobrescu și-a găsit aici locul în care instinctul ei cromatic acut, cât și inteligența artistică se pot exersa în bună întâlnire a naturalului și fantastului cu raționalul. În pictura ei poți desluși câte ceva din misteriosul și obscuritatea inconștientului, cât și triumfătoarea și imperioasa și totuși subtila prezență a locului. Teodora Chinschi ne dezvăluie o experiență sensibilă în care artista deslușește dispozițiile arhitecturale pe care le prezintă în mod obiectiv natura, învăluindu-le în grația și bucuria luminii. Geometrii și acută disciplină a privirii ordonează vălul de lumină „descendentă” care se așază peste alcătuirile lumii din jur. Crinela Antonescu vede „figurile” grădinii nu ca pe o pădure nebună, nici ca pe o prozaică etalare a vieții. Privirea ei inteligentă are glas și citește realul, îl captează, îl înțelege, îl fixează... Inima ei bate în ritm cu timpul. Privirea-i nu se limitează la perceperi de suprafață, la linie și la culoare. Ea merge mai departe, percepe ordinea și forma subtilelor geometrii sensibile. Pictura ei de acum îmi pare că aduce ofrandă zeilor nemuritori. Irina Florescu întrupează în fața naturii un spirit romantic pentru care totul este redus la temperament. Tulburător și grav, naiv și ispititor, gestul plastic al Irinei pare a ne atrage atenția că: „Pictura ne îngăduie să ne exprimăm concepția noastră despre ceea ce natura nu reprezintă într-un mod absolut”.
Mai pe scurt, cum bine spunea pictorul Alexandru Antonescu, care, după părerea mea, este el însuși un maestru important al picturii românești contemporane, există un topos paradisiac chiar și în acest loc, în care trebuie să te oglindești și căruia să îi surprinzi duhul. E un topos al egalității, e un topos al uimirii și al minunării pe care fiecare o produce și o reproduce în sufletul lui, în felul lui, e un topos al așteptării Împărăției și a Marii Revelații, e un topos al odihnei și al liniștii care trebuie căutate cu instrumentele pictorului.
Sunt nivele de realitate către care trebuie să urci. De ce depind nivelele astea, de ce depinde acest urcuș? Depind de competența interioară a fiecăruia dintre artiștii care participă la acest exercițiu al aurei. 
Poate că merită să atragem atenția, acum, din perspectiva zilei de astăzi, că despre acest lucru ne atrăgea atenția, încă din anii `70, cel mai important pictor ai ultimilor 50 de ani, Horea Bernea. El zicea, expres vorbind despre grădina de la Văratec, că înțelegerea din perspectiva pictorului a grădinii este o activitate profund spirituală, care trebuie să facă parte din sfera, considerabil mai vastă, a activităților de tip mistic.
E greu să trăiești, ca pictor, si să duci în spate o asemenea înaltă realitate. Știu, dintr-o discuție directă cu Bernea că pictând într-o zi în grădina de la Văratec, la un moment dat trece un părinte pe lângă el și-l întrebă: „Ce faci, Horia?” „Pictez”, răspunde el(!). Părintele-i răspunde: „Pictează, pictează, că pictura este sora cea mică a misticii”. E greu să transferi discuția aceea azi și aici, dar trebuie să ne gândim că aceea-i problema, de-aia stă pictorul față în față cu natura, pentru a-și da seama cât și când anume Dumnezeu s-a retras și din el și din natură. Dacă reușește să prindă, în gramaticile pe care el le surprinde acolo, forma și chipul naturii, atuncea lucrurile sunt cum trebuie. 
Cred că cei doisprezece artiști, pentru că sunt unsprezece artiști și cel de-al doisprezecelea îl considerăm „personajul colectiv” – copiii care au participat la acel inspirat antrenament creativ condus de domnul profesor Vasile Cioca – deci, cei doisprezece artiști care participă la acest eveniment au făcut posibilă, în acest spațiu, frumusețea. 
 Frumusețea trebuie înțeleasă de oricine ca o combinație personală de element noetic și element de iubire. Doar întâlnirea asta, a sufletului și a minții coborâte în suflet face posibilă frumusețea în lume. 
Faptul că avem aici doi colegi ai noștri, pictori și profesori din Moldova, Teodora și Vasile Hubenco, e un lucru de ispravă. Ei au asumat experiențe, și-au dezvăluit propriile lor experiențe de formare, trăind împreună cu noi, aici, apropiind sufletul lor de sufletul nostru. 
Mai e ceva important, e important ca această expoziție să nu rămână în rastelul de la Centrul de Cultură și Artă de la Zalău sau în rastelul de aici, ci să circule. Eu vă spun asta din perspectiva celui care a făcut o mulțime de expoziții în felurite locuri, dar nu atât asta, cât faptul că am văzut că expoziția ARTA ÎN GRĂDINĂ, pe care eu însumi am propus-o la Bistrița, s-a bucurat de un enorm succes, de o primire/privire făcută cu multă dragoste.
 Eu cred că proiectul, s-a dezvoltat și s-a maturizat atât de mult, iar dacă ar avea șansa să aibă și un album impecabil, el trebuie plimbat, itinerat prin câteva capitale, măcar din țările central-europene și cred că expoziția ar trebui să-și găsească un loc și la București. 
 Fără doar și poate, asta presupune un efort curatorial și managerial mare și o selecție valorică responsabilă. Ce vă mărturisesc, cu toată sinceritatea, e că astăzi nu asistăm la un eveniment care ne scoate din minoratul și uzura propriei noastre vieți. În acest spațiu, care a suferit o metanoia, este celebrată pictura, și oficierea aceasta te pune în situația de a înțelege că locurile, în general, trebuie să-și câștige identitatea și să-și slăvească prezența.
Grădina Botanică de la Jibou, și-acuma spun cel mai important lucru pe care mi-am dorit să-l spun, prin aura pe care ajungem să o vedem, devine un „exces de prezență”. Oamenii au nevoie de excese de prezență. Aceste excese de prezență pot fi semnificative în liturghia cosmică a naturii, după cum spunea Hans Urs von Balthasar. 
Vă mulțumesc și vă felicit pentru tot ceea ce ați făcut aici pentru pictură și pentru cultura artistică în general! 

Discurs cu ocazia vernisajului expoziției „Arta în Grădină”, Jibou, 2016.

Autor: Oliv Mircea