Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Solilocvii inutile

Solilocvii inutile

Ianuarie 2017

Tot vorbind profesional despre M. Eminescu şi I. Vulcan, despre întîlnirea rarisimă dintre genialitatea în potenţă şi generozitatea în act, am ajuns să o fac în mod destul de patetic, fiind dispus să perorez chiar şi în pustiu. Despre scriitorii şi gînditorii care îmi plac îmi vine să vorbesc pînă la leşin. Nu ştiu dacă, referitor la opera lui M. Eminescu, s-au făcut toate interpretările posibile, dar despre el s-au spus, cu siguranţă, toate inepţiile posibile. E greu să spui ceva inedit despre Eminescu, chiar şi prostiile noi sînt greu de formulat, pentru că s-au epuizat cam toate. Trebuie să fii cu adevărat geniu pentru a te elogia înflăcărat chiar şi cei care nu te-au citit. (De fapt, în cazul său, genialitatea pe care o tot invocăm este mai mult scuza cu care îl gratulăm pentru faptul că nu prea îl mai citim). 
În cazul lui Eminescu, am putea recurge la cuvintele lui Nietzsche, referitoare la Goethe: „pentru majoritatea oamenilor nu este decît o trîmbiţă a vanităţii în care se suflă din timp în timp…”. Deşi a debutat cu De-aş avea, el a încercat, în scurta lui viaţă, limitele dubitativităţii existenţiale – de-aş fi. A încercat să fie absolutul a tot ceea ce n-a avut… 
*
Plictiseala – „această eternitate lipsită de conţinut”, cu o consideraţie kirkegaardiană – e primul impuls al nedesăvîrşirii, imboldul vitreg al înţelepciunii. Faptul de a lăsa gîndurile să abuzeze de propriile rătăciri. Doar gîndindu-ne la faptul că puteam să nu fim ar trebui să ne confere o mulţumire existenţială, o veneraţie faţă de elementele bio-chimice care s-au sacrificat pentru a putea spune: eu. Plictiseala are darul de a încetini timpul, de a-l îmblînzi, de a-l umaniza. Provoacă prezentul chiar în eternitatea lui efemeră. Nu ştim aprecia luxul de a ne plictisi de noi înşine, de existenţă. Plictiseala provoacă gîndirea, îi creează largi culoare de manevră. Căci pe ruinele unui plictis existenţial se joacă, ultimativ, datele şi non-datele umanului. În starea de sastiseală îţi aparţii total, conturul fiinţei tale prinde noi dimensiuni. Îţi locuieşti din plin fiecare celulă, fiecare colţ al inutilităţii tale, te posezi într-o măsură în care nu ştii ce să faci cu tine. Imperativul socratic al cunoaşterii de sine trebuie să fi avut la bază un imens plictis, o adîncă letargie. Lumea s-a născut din propria-i plictiseală. Plictisul este co-autor la orice tip de creaţie. Cînd nu ai ce face, poţi face chiar şi ceea ce, aparent, crezi că nu poţi. Plictisul profesional m-a determinat, de multe ori, să scriu ceea ce niciodată, în altă situaţie, nu mi-ar fi trecut prin cap să scriu. Căci acest tip de plictis are o altă determinare decît cel practicat în timpul liber. Plictisul fără ieşire este parcă mult mai creativ. Căci din el nu poţi evada decît pe fereastra imaginaţiei.
*
Promptă, exactă, punctuală – moartea ne semnează tuturor transferul în neant. Ne garantează pentru totdeauna inexistenţa. Cînd e vorba de viaţă, ţine punctul de trecere deschis non-stop. Moartea – o idee cu care putem convieţui toată viaţa. Doar plinul vieţii poate naşte golul morţii, doar o incertitudine poate produce un non-sens, doar un extaz inutil poate produce un delir absolut. Moartea ne conduce de mînă prin viaţă, ne aşterne hazardul la picioare. Se pare că doar prin inutilitatea totală a vieţii putem face şi moartea inutilă. Deveniţi nimic, încă din timpul vieţii, moartea nu mai are ce să ne facă. Treptat, pentru a scăpa de obsesia ei, trebuie să ne debarasăm de orice element activ al vieţii. Moartea nu trebuie să ne găsească în viaţa pe care poate să o anihileze. De fapt, moartea ne trăieşte toată viaţa, doar la sfîrşit ne lasă total liberi. Problema e că moartea ne găseşte deja trecuţi, ea neavînd decît misiunea de a oficializa acest fapt, de a-i da caracterul irefragabil al certitudinii. 
*
Pentru a eşua plenar trebuie să relevi convingător elementele şi dimensionalitatea mundană şi transmundană a ratării. Nu te poţi rata nefăcînd absolut nimic, neistovindu-ţi visele şi credinţa în mîlul realităţii. Pentru a reuşi cît de cît trebuie să-ţi gîndeşti îndelung eşecurile. Trebuie să te fereşti să te contaminezi de speranţe, să te îmbolnăveşti de optimism. Cu timpul, nu ne mai rămîne nimic de făcut, afară de a spulbera şi ultimele speranţe, de a le decupla de la tirania clipei. E vorba, mai ales, de cele care ne-au legat prea tare de viaţă. Mai avem un ultim obstacol de învins – pe noi înşine. Intraţi în viaţă cu o singură zestre, cea a „păcatului originar”, mă şi mir că nu ieşim la pensie din postura de ucigaşi de profesie.
*
Frecventarea anumitor idei şi principii ar trebui să devină obligatorie pentru cei ce nu vor să rămînă restanţieri la materia existenţă, pentru cei care vor să-şi ia doctoratul vieţii. Gîndirea e cea mai intensă activitate în care nu se face nimic. Poate că „discursul filosofic este o muzică a gîndirii”, cu o subliniere a lui G. Steiner. 

 

Autor: Ioan F.Pop