Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Găbel

Găbel

Ianuarie 2017

Găvrilă, feciorul lui Badea Ion al lu` Lelea Năstasă, era meseriașul satului. Se pricepea într-ale instalațiilor și construcțiilor de orice fel. Chiuvete, dușuri, conducte, baterii, garnituri, șuruburi. Fel de fel.
Peste sat lumina o zi aburindă. O primăvară târzie. Găvrilă trece, cam grăbit, pe ulicioară. Cu bicicleta. Plus o geantă solidă, plină de scule diverse. Un bărbat încet, zdravăn. Cu greutate. Mă și mir cum de nu se turtește respectiva bicicletă. Mereu zâmbitor și ponturos. Un personaj cu o față care parcă râdea și cu ochii. Sub părul lui, o dată galben-grâu de secerat-acum argintiu, țepos până la mistreț, păr care nu ședea niciodată-n freză, sub sprâncenele groase și frumos arcuite, purta doi ochi albaștri, inteligenți. Bărbat cât un munte. N-a fost bolnav niciodată. Doar cu câteva zile înainte de-a se „lăsa la vatră” din viața asta complicată, cum îi plăcea să pilduiască, mereu surâzând, a avut o durere mare-n piept. Cumplită. În câteva zile și-a revenit. Chiar îmi spunea, stând noi la taclale pe culoarul spitalului: „Nu știu de ce mă țin doctorii ăștia aici? Nu mă doare nimic! Și-am mult de lucru!” Apoi s-a dus. Mi-a lăsat, în urmă, o traistă de amintiri, sfâșietor de frumoase. 
Cincizeci de ani parcă nu-i mult. Dar o jumătate de secol? Parcă e altceva. Era un fel de frate pentru tot satul. Nici acum, după câțiva ani, nu pot să cred că bicicleta și sculele lui ruginesc, sau putrezesc, aruncate pe undeva. Eventual într-un colț fără lumină. 
Atunci însă, era soare. Și coasa ocolea ulicioara. Bicicleta mergea ca unsă. Găvrilă fluiera încetișor, atent la bobocii de rață care n-aveau altă treabă decât să-i încurce bicicleta. Cred că se gândea cum o să rezolve baia profesorului Roșca, vărul lui. Apoi repara ceva la Țucu lui Mărginean. Urma mătușa Roză de la Fântână, care mereu, îl căuta pe Găvrilă, cu sau fără vreo treabă serioasă. De parcă numai Găvrilă știa învârti șurubul în sat și-n județul ăsta. 
La trei-patru case, pe dreapta, prietenul Găbel (îl chema tot Găvrilă, dar doctorul Mureșan îl alintase și așa i-a rămas numele) șade liniștit pe butucul de tăiat lemne. Nimeni n-ar putea spune dacă stă și cugetă. Poate numai stă. 
Găbel era o figură colosală. Era prea inteligent să fie prost. Fost cel mai fain fecior din sat, fost ofițer, fost fotbalist, fost profesor, fost funcționar, fost pedagog. Pur și simplu Fost. Șezând liniștit, își rostogolea în minte, de-a valma, ultimele filosofii terestre, înainte de-a se muta la Bărăciuni, sub o lumină aurie de toamnă năzdrăvană.
Deocamdată stă pe butuc și meditează. Avea anumite vorbe. Cum ar fi: „La ce să pierzi vremea pe-aici?, zicea. Toți te critică: „Uite-i cum aleargă după averi. După funcții. După papa bună. Ei nici nu știu, de fapt, nu-i duce dovleacul să-și dea seama cât de aproape e Bărăciuniul?” Mai era câte-un prostalău (el credea că-i șmecher) care comenta la aiastă filosofie. Înțeleaptă de-a dreptul. 
„- Lasă Găbel, nu te strufoca, uite că din celălalt capăt al satului până la Bărăciuni îi mai bine de-un kilometru”.
„- Vezi, mă băiatule, fotbalistule, riposta Găbel, senin, așa puținel indirect și impersonal, individu` ăsta (și accentuă cuvântul individ) face parte din suma de proști ai tovarășului Iliescu. Și-a tufei de rugi. D`ăia dă peste șaptezeci de procente la sută, cum zice unii sudiști. Păi, domnule, cum să reușim să ne emancipăm când sunt ulițele pline de proști ca de noroi. Grea problemă”. 
Perorând se ridicase în picioare și vorbind de „bătrâna șandrama stalinistă”, își îndrepta privirile și mâna, evident, spre răsărit. Se potolește. Se așază liniștit pe tăietorul de lemne. Și-a spus oful. Oricum îl ascultau, deocamdată mierlele aciuiate-n nucul de-o sută de ani. Plus niște vrăbii gureșe. Găbel, bărbat frumos odată. Acum poartă o mie de riduri și-o barbă de filosof antic. Meditează. Alături, lângă trunchi, odihnește, cam într-o rână, o sticlă de horincă. Goală pe jumătate sau plină, după teoria optimiștilor. Găvrilă tocmai veni în oarece viteză cu bicicleta lui de serviciu. Aruncă, așa, în trecere, peste poartă, un „Noroc Găbel” și pune o „întrebare întrebătoare”:
- Tot muncești?
Găbel se ridică hotărât, ridică mâna dreaptă spre cer, semănând a salut legionar și-i cere imperativ:
- Oprește puțin, măi Găvrilă, că voiesc să-ți comunic ceva important!
Găbel vorbea într-un fel aparte. Știa, sublinia vorbele simple din sat, cu expresii directe, uneori miștocărești cum numai prin parlament ori la teverac auzeai. 
- Cântă Găbel, râde Găvrilă, că mă bate mătușa Roza cu coada măturii. 
- No, că n-ajunge la înălțimea ta. Și-apoi n-are mandat, explică sec Găbel, de colo.
- Oricum, n-am vreme de povești!
- Măi omule, pricepe, mătușa ta Roză n-ajunge la înălțimea principiilor tale. Votez. Am zis!
Găvrilă oprește bicicleta, descalecă și o reazemă de poarta șubredă. „Ar trebui reparată și eventual, înlocuite balamalele”, gândește gospodăros Găvrilă. Știe că Găbel nu s-ar putea entuziasma la chestiuni de-a dreptul minore. Cum ar fi, de exemplu, să bați acolo niște scânduri. La ce să te chinui. Cu sau fără cuie, lemnul tot putrezește.
Găvrilă își revine din constatările lui de constructor și meseriaș. Dă semne de nerăbdare și cuvântează:
- Mă Găbel, io bag de samă, că ți-i mai dragă sticla ca o gagică. Hai, prietene, cântă că mătușa Roză he... he... he stă rezemată-n coada măturii!
Găbel se mai învârte puțin în jurul trunchiului și-și expune pe larg sentența:
- Vezi măi, frate Găvrilă, cât de bun e Dumnezeu?
- Adică? întreabă Găvrilă, puțin contrariat.
- Uite, de pildă, continuă netulburat fostul profesor dacă ție-ți place să muncești, adecă să tragi la șaibă, Dumnezeu îți dă mereu de lucru. Conducta de apă la mătușa Roza, baia la profesorul Roșca, chiuveta la Țucu etc.
- No, și care-i concluzia, profesore? Și-apoi tu cu ce te alegi din toată nebunia asta?
- Păi, dragă al meu prieten, uite, mie, dacă-mi place să beau, îmi dă mereu o sticlă. Uite la ea ce stă tolănită. Ca o scroafă gata să fete. Încă-i plină. Doar atât am avut a-ți comunica. Comunicarea directă este o artă, frate Găvrilă, iar despre cea indirectă ți-oi comenta data aviatoare.
Apoi se întoarce, ridicând sprâncenele în semn de întrebare. Ia, cu mare băgare de seamă, o gură de horincă. Se așază comod pe tăietor zicând:
„- Ține minte, Găvrilă, o să plouă. Și-o să se facă porumb!” Dar asta nu-i filosofia mea. A spus-o unu` Moromete, sau Marin Preda, dacă vrei. Eu doar o repet, ca o lecție și-acum fac cu tine fixarea cunoștințelor.
- Ce fixare, mă Găbel, mai bine zi-mi unde ți-ai fixat toporul că de-o sută de ani îl ploua și ruginea lângă tăietor, și văd că a dispărut ca OZN-urile.
- Găvrilă, asta-i diferența între tine și mine. Tu ești un om care lucrează cu materie, cu fier, beton, cărămizi, țigle, conducte, șurubelnițe. S-ar putea spune că ești materialist. Eu mă preocup de starea ideilor. Deci, poți afirma că sunt idealist. N-am formidabilă nevoie de chestiuni materiale. Așa că spiritul e suprem. 
- Bine, bine, da` spiritul toporului unde e?
- Păi, l-am dat în contrapartidă, adică am făcut troc, cum ziceau strămoșii noștri, romanii. L-am oferit pe-o sticlă rotundă și plină, că tot nu mai era bună coada de topor. Mă vindea, domnul, pricepi? Un ficior fain de-a lui Scriete m-a scuturat de secure. Coasa am schimbat-o mai demult. Pe-un vin roșu de Soșdoni. Că mă deranja. Și omul nostru perora în filosofiile lui încurcate, despre topor, coadă de topor, apoi coasă, furcă, greblă. Fiind el un idealist, chiar că nu-i mai trebuia materia din jurul casei.
Clar Găvrilă nu-l mai auzea. Ieșise de mult de pe ulicioară. Deja fileta țevi la baia profesorului Roșca. Cum stătea așa, înciudat, Găbel cu spatele la drum, nu sesiză că ălalalt era departe. Își aminti despre sticlă și-și continuă discursul, nesesizând că vorbește singur:
- Măi Găvriluț (și de data asta, îl alintă cu un aer puțin de sus, ușor batjocoritor). Sticla-i la fel ca muierea (care vine din latină de la mulier, mulieris). Ba-i mai dată dracului. Cât îi plină și rotundă îți face cu ochiul. E fastuoasă. Îți vine s-o iubești. Apoi, când nu se mai scurge nicio picătură din ea, naiba s-o ia. E goală, ca guvernul de inteligență. Mie, cel puțin, mi-e lehamite de ea. O arunc fără să stau pe gânduri. Direct la gunoi. Mă stresează. Acolo-i e locul. Vorba lui Piticu` săracu`: „Dacă n-am obrazu` roz, musai să încarc la goz!”
Primăvara s-a cărăbănit în istorie. La finele lui iunie, pe vremea cireșelor, l-am văzut pe Găbel. Pentru ultima oară. În grădina lui Matei, ședea pe butuc de lemn, lângă tarabă. Așa cum îi era obiceiul m-a salutat cu exclamația: „Uite, că vine în sfârșit un domn!” Ne-am salutat ceremonios, puțin ridicoli, dar afectiv. Purta aceeași barbă de filosof antic, plete și avea o lucire ciudată și stranie în ochi. După obicei l-am cinstit cu ce-și dorea, neuitând să rotunjesc câteva pahare pentru el. Să aibă o rezervă. Mi-a spus, oarecum tainic, întristat, cu o voce șoptită:
- Nu cred să mai văd la anu` fiii satului. M-am cam săturat. Și-i plină țara asta de proști și de comuniști. Ura prostia și comunismul. Am schimbat vorba:
- Ce mai e nou, Găbel? 
- Ah, păi, „toate-s vechi și nouă-s toante!” Uite: „primaru` s-o-mbătat.” Avea dreptate. „Primaru`”, un alt suporter serios al horincii cu tun. Ca rusul din epigrama lui Păstorel: „Tunu-i rus și rusu-i tun!”
Ultima mare ispravă idealistă a lui Găbel a fost renunțarea la perna de sub cap. Era convins că, având ceva modele de culoare roșie în țesătură, era comunistă. Evident că putea s-o vândă. Sau, mai grav, să-i vândă gândurile. Și filosofiile lui sclipitoare.
Într-o zi de lumină înaltă, s-a plictisit, total, de filosofiile materiale de pe această brazdă trăitoare și s-a pornit pe drumul cenușii. S-a mutat cu seninătate și seriozitate la locul acela de la Apus, cel vecin cu veșnicia. Acum se luptă pământ cu pământ. La Bărăciuni. 

Autor: Traian Parva Săsărman