Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Până la sângele pietrei

Până la sângele pietrei

Ianuarie 2017

„Un Tratat despre Poezie nu se poate scrie, 
dar o ninsoare despre ea poate cădea”.

Puţini ar putea ghici în spatele poetului Marcel Mureşeanu, plin de o neastâmpărată cumsecădenie, un vajnic cultivator al poemului thanatic, ranforsat de bine dozate referinţe culturale, nuanţat de discrete crochiuri ale cotidianităţii şi presărat cu sclipitoare metafore, uneori ample alteori percutante, dar de fiecare dată proaspete. 
Fără să caut, am reuşit şi de această dată, aşa cum mi s-a întâmplat de câteva ori în 2016 să dialoghez cu autorul în preajma zilei sale de naştere. Într-un birou înţesat de cărţi, cu pisici ce supravegheau de pe pervazul ferestrei însorite, Marcel Mureşeanu s-a lăsat condus pe meandrele poeziei şi ale amintirilor.
Un raft cu 1003 cărţi semnate de autorii lor, români şi străini, printre care Eugen Lovinescu sau Ionel Teodoreanu, străjuia dialogul nostru din interior, iar domnia sa mi-a mărturisit că a donat Bibliotecii Judeţene „Octavian Goga” numeroase alte cărţi cu autograf, alăturându-se numeroasei colecţii a acestei instituţii de cultură. 
Marcel Mureşeanu este un prieten discret şi statornic al poeţilor şi al poeziei. „Îţi trebuie multă dragoste, o anume detaşare, să-ţi dai seama că în mână ai tot timpul numai un pumn de cenuşă, să nu te crezi niciodată mai presus de ceilalţi. Important e să-i iubeşti fără ştirea lor”, mi-a spus la un moment dat, invocând prieteniile literare ale unei îndelungi şi frumoase experienţe. 
„Pe adresa copilăriei” este cartea cu care a debutat în 1969, iar „naşul” literar al acestui volum a fost Dumitru Radu Popescu. Cum cenzura nu a intervenit în text m-am întrebat, pe bună dreptate, cum s-a întâmplat şi că, probabil, autocenzura a funcţionat mult mai puternic în cazul său.
Marcel Mureşeanu: Întâmplarea face că n-am avut apetit pentru astfel de poezii. Şi-apoi mai e ceva: cine voia să se ducă acolo, să păcătuiască, să nu zic altfel, păcătuia. Eu am avut mai multe cărţi scrise înainte de 1989, dar nu am publicat decât şapte dintre ele. E drept că nu m-am grăbit, mi-am şi ales editurile, am avut prieteni la acestea şi ei îşi păzeau colegii de astfel de intruziuni. Unora le plăcea să fie în gura lupului, să fie lăudaţi, împinşi înainte. Nici cenzura nu era una foarte riguroasă, dacă nu erai prea „gras” te puteai strecura printre gratiile ei. Nimeni nu te obliga, totuşi, să publici carte după carte, dar unii se pătau, făcând pactul.
Da, m-am autocenzurat într-un fel, dar era o autocenzură specială, adică uzam de ea după ce-mi terminam cărţile, în clipa în care scriam pentru mine şi scriam ca urmare a unui slogan pe care l-am urmat din tinereţe până acuma, acela că literatura se face din cărţi. Nu se poate să scrii o literatură a vremii tale, a contemporaneităţii tale, fără să fi trecut prin scriitorii de dinainte, prin scriitorii cu care eşti contemporan, oricât ai fi de talentat. Sigur că sunt şi excepţii, dar n-o să-mi spună mie că un adevărat scriitor nu-şi citeşte confraţii de secol, de mileniu, trebuie să ai arcul acela peste timp, să ştii de unde vii, ce se întâmplă. Nu poţi să scrii ca un prost, să rimezi şi să ritmezi acum ca Alecsandri, care a fost formidabil la vremea lui, acum tu trebuie să vii cu darul tău pentru contemporani. Pentru asta trebuie să ai o minte mobilată, să ştii ce se întâmplă în lumea asta.
Rep.: Trebuie să ştii pe ce lume literară trăieşti, nu-i aşa?
Marcel Mureşeanu: Da, şi să-ţi iubeşti contemporanii. Era o vreme când ne iubeam si criticii.
Rep.: Astăzi vi se pare că nu ne mai iubim criticii sau îi iubim doar în măsura în care ne laudă?
Marcel Mureşeanu: Eu am avut o relaţie foarte bună cu criticii, nu i-am adulat, am ţinut o distanţă de ei şi mi-am ales criticii.
Rep.: Cum se alege un critic?
Marcel Mureşeanu: Unui critic îi dai să citească şi dacă citeşti pe chipul lui un zâmbet, o inscripţie ademenitoare, atunci stai lângă el şi înveţi de la el. De la un critic trebuie să înveţi şi de la cei mai tineri decât tine. Iar criticul să te citească cu dragoste, nu să te urmărească precum un copoi. O relaţie de acest fel am avut cu Irina Petraş, care nu numai că mi-a citit cărţile, a scris despre ele, mi le-a ilustrat, dar am avut împreună lungi discuţii despre literatură. Irina m-a iertat şi nu m-a iertat, m-a învăluit cu epitete de la un pol sau de la altul. Un critic tânăr pe care-l apreciez este Mircea Diaconu.
Rep.: Sine ira et studio, dar cu multă luciditate, cam aşa ar fi criticul, nu?
Marcel Mureşeanu: Adrian Dinu Rachieru, Constantin Cubleşan, Mircea Popa au scris, de cele mai multe ori de bine despre cărţile mele, dar în acelaşi timp, nu au scris textul acela critic în care te laudă cineva peste măsură. Eu abia aştept să găsesc o îndoială, o dubitaţie în textul criticului e binevenită.
Rep.: Cât de mult bine poate face o cronică sinceră, una de rău?
Marcel Mureşeanu: O cronică, chiar de rău, nu face bine niciunui scriitor. Nu face bine decât criticului. O cronică la obiect este cea mai bună, pentru că şi criticul trebuie să fie la rândul lui un cititor şi trebuie să ţină bine în mână hăţurile unei teorii. Am cunoscut un mare critic de poezie, care mi-a fost foarte apropiat, sigur că sunt şi alţii, dar dintre cei pe care i-am „pipăit”, dintre cei cu care am stat la lungi taclale, era Petru Poantă. El era un critic peste care se abătea o undă de geniu atunci când era în faţa poeziei. Pe foarte puţini poeţi i-a criticat, dar pe niciunul cu răutate. 
Rep.: Nici nu vorbeam de critica aceea cu răutate gratuită.
Marcel Mureşeanu: Ei, critica aceea care te ia şi te scarmănă un pic, da. Dar există şi varianta în care te înalţă până la etajul al zecelea şi apoi îţi dă drumul. Am întâlnit în ultimul timp, unul dintre critici cu state vechi, dar pe chipul căruia nu citeşti numai bunăvoinţă, care din două fraze a desfiinţat un poet care nu merita asta, a desfiinţat un ins care a scos o revistă de poezie 20 de ani. Se simte că a fost o zvâcnire de orgoliu. N-am să spun mai mult, pentru că în clipa în care ai rostit un nume, ai alungat misterul.
Rep.: Pentru că poezia este despre mister?
Marcel Mureşeanu: Dumnezeu ştie despre ce este poezia. Eu mi-am adunat o mulţime de gânduri ale altora şi ale mele despre poezie, dar nu risc niciun fel de definiţie. Să spun că este o stare? Este o stare. Să spun că este o artă a cuvântului, intrând într-o definire banală? Este, sigur că este. Că e vorbire figurată? Şi asta. Dar ce nu este? Mai bine ştim ce nu este poezie. De pildă nu este pornografie, nu este răutate, nu este făcătoare de nelinişti adânci, încruntate, care să-l distrugă pe cititor.
Rep.: Cât să-l tulbure?
Marcel Mureşeanu: Dincolo de toate afirmaţiile acestea destul de blânde, există mari excepţii, să ne gândim la o literatură wolfiană sau din literatura noastră.
Rep.: Avem poeţi de forţă care din nelinişti au făcut o artă. Dar dumneavoastră sunteţi un abil făcător de metafore şi mi-am propus să folosesc în titlu prima metaforă pe care o veţi rosti. Aşadar, poezia se trăieşte până la sângele pietrei, aşa cum mi-aţi spus la începutul discuţiei noastre? Sau dincolo de el?
Marcel Mureşeanu: Poezia se trăieşte până la sângele pietrei pentru că iată, e o metaforă care a venit parcă din văzduh, pentru că atunci când porneşti la drum eşti absolutamente sigur că piatra nu are sânge. Dar mergând şi tot mergând îţi dai seama că începi să te întrebi: „Dar dacă are?” Şi atunci cauţi. Ceea ce nu găseşti este important. Mersul şi calea. Dar mai ales mersul. Da, îmi asum ideea, trebuie să cauţi, nu se poate să nu aibă măcar un strop de sânge.
Rep.: Am auzit o femeie căreia i se urase „La mulţi ani!” şi să trăiască încă pe atâţia. Replica ei n-am uitat-o: „Doamne fereşte, că doar n-oi trăi cât pietrele!” Asta completează într-un fel metafora dumneavoastră. Şi totuşi, cât poate să trăiască poezia din pietre, domnule Marcel Mureşeanu? Cât pot să supravieţuiască pietrele în poezie?
Marcel Mureşeanu: Eu sunt convins că o parte din marea poezie s-a refugiat în pietre. Dacă nu în pietrele obişnuite, cel puţin în pietrele filosofale. Interesant, eu sunt un colecţionar de pietre, am de pe lângă toate mările pe unde am trecut, iar pietre de ocean am doar din Portugalia.
Rep.: Dacă nu în pietrele filosofale, poezia supravieţuieşte cu siguranţă în pietrele memoriei. În timp ce dumneavoastră îmi veţi spune câteva din pietrele memoriei poetice de care vă simţiţi legat, eu voi căuta un volum de poezie, ca să văd ce v-a scris şi cât de personală este dedicaţia cu autograf. 
Marcel Mureşeanu: Aş alege de data asta un singur catren şi voi fi destul de egoist să aleg un catren de-al meu care mă urmăreşte.
Există undeva un pom cu fluturi.
Să nu încerci, iubita mea, să-l scuturi.
Morţi vor cădea în părul tău şi poate
Ei nu-şi doresc această libertate. 
Acesta e catrenul cu care aş vrea să închei.

Autor: Alice Valeria Micu