Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



„Éros” și „Agápe” în operele lui Ion Agârbiceanu

„Éros” și „Agápe” în operele lui Ion Agârbiceanu

Ianuarie 2017

Legea trupului și Biruința

Tragedia imoralității face ravagii în categoriile celor care nu presupun înșelarea și a celor care nu-și pun problema propriei justeți morale și a propriului parcurs existențial, în raport cu Divinitatea, căutând împlinire în frumos – binele senzual și prezent.
Numai unda de lumină a Evangheliei ne lămurește pe deplin: „nimeni nu poate sluji la doi domni”(Matei 6, 24), și totodată, desemnează subiecții umani ca adevărați slujbași ai acestei mari alegeri – între iubire și desfrânare1. Apostolul Pavel ne încredințează: „voi nu sunteți ai voștri”(1Corinteni 6, 19-20). Atunci majoritatea descendenților lui Adam se găsesc într-un grav impas – acela de necredință. 
Cel Care dă sens valorii, ne spune că noi, neavând o independență autarhă, slujim ideatic și motivațional la doi domni: sau lui Hristos, sau lui mamona2. Un silogism personal și propriu, prin urmare nu există: sau gândim și făptuim lui Hristos, sau gândim și făptuim lui mamoná; gândind și făptuind nouă înșine – nu există. Acesta este marele pericol în care trăiește omul contemporan, care consideră anamneza lui Hristos, un element inutil al societății.
Motivul, pentru care Hristos este esențial oricărui suflet de pământean, este acela că El dă sens, prin distincția pe care o face neîncetat, aceea a deosebirii duhurilor, și intențiilor care animează cuvintele.
Romanul lui Ion Agârbiceanu, Legea trupului, scris în 1911 și publicat în 1912 în revista Luceafărul din Sibiu, scris la vârsta de 30 ani, surprinde o posibilă și probabilă tragedie, care presupune destrămarea iubirii prin patimă și neputința ruperii capcanelor ivite în degradarea vieții fără ajutor divin. Nu preotul a scris acest roman, ci scriitorul, parlamentarul, ziaristul, prozatorul și semănătoristul Ion Agârbiceanu; Biruința a scris-o preotul.
Anii 1911-1912, în care apare romanul Legea trupului, comparabili contemporaneității, în care o parte din clasa intelectuală înaltă a țării dorea scoaterea religiei din școli3, presupune o luptă a intelectualității bisericești, chiar și prin astfel de romane.
Etapele studiului nostru sunt etapele patimii, sintetizate de Filocalie și pe care le atinge și autorul în romanul său: împrejurarea, conjunctura, provocarea, convorbirea, consimțirea, dorința, hotărârea sau acordul, păcatul cu fapta, deprinderea, obișnuința, dependența, scârba, deznădejdea, posedarea și moartea.
Partea de început a romanului Legea trupului descrie copilăria fericită a fiului lui Petru Florea, creșterea și devenirea lui intelectuală, succesele și aprecierile profesorilor săi pe fondul unei seriozități și maturități echilibrate, rar întâlnite între copii, ne duce cu gândul la destinul unui copil cu totul dăruit4. El evoluează rapid într-ale cărții, în gimnaziu și ajunge apreciat de profesori, ca fiind cel mai bun din clasă; chiar și el avea impresia că e mai mare, că știe mai mult decât învățase din cărți5. De aici intuim primele manifestări ale conștiinței de sine, ale vanității, precum cea din opera lui Mihai Eminescu, Sărmanul Dionis6. Părinții îi propun să se facă „popă”, dar, pentru el, aceasta este prea puțin7. Bucuria părinților și determinarea lor de a-l susține în alegerile pe care fiul avea să le facă, se pierd într-un vis morganic: „copilul nostru, va ajunge om mare”.
 Ca orice adolescent, cunoaște senzația diferenței de gen și a atracției către finețea și sensibilitatea feminină. Auzind în curtea internatului de fete (separat pe atunci de băieți), câteva eleve care cântau frumos și sensibil, dorește să le vadă: „îl îmbăta gândul să fie aproape de ele”8. Pentru aceasta trebuia să treacă de mai multe garduri, deoarece curtea Voiculesei, locul unde învăța el, era la ceva distanță. Acolo, zărește o ființă singuratecă, cu un mister în ochii pe care el îi dorea. Considerăm că împrejurarea, conjunctura și provocarea s-au consumat. După opinia tuturor duhovnicilor, acestea nu sunt păcat, deoarece patima, încă, nu este triumfătoare: „nu tremura în el iubirea, ci altceva: înfiorarea curată a întâielor tinereți. Nu se simțea din asta dragostea, ci apropierea tainică a vieții”9. 
Salvat de la exmatriculare de corpul profesoral, așa „ca prin urechile acului”10, pentru că era cel mai bun elev al școlii, rămâne cu pasiunea pentru fetița blondă și slabă, Măriuca Grecu, această pasiune fiind manifestată și fizic, prin paloarea feței și slăbiciunea trupească a tânărului11. Nedobândind nimic din această experiență periculoasă decât numele pasiunii lui „Măriuca”, care îi trezește „adânci sentimente necunoscute și căldură în tot corpul”12, nu dorește să divulge această taină nimănui. Se adâncește în studiu, terminând gimnaziul ca șef de promoție, în pofida notei scăzute la purtare. Hotărând să studieze dreptul, limba străină, maghiara, un impas de netrecut pentru tânărul Ion Florea, dar, biruința după doi ani a dialectului hun, îi dă o adevărată satisfacție: „în suferință și umilire, puterea lui de judecată contemplativă creștea, căpăta aripi nouă și din înălțimi mari ochiul lui de vultur vedea durerile cumplite ale neamului său”13. Neprimind bursă nici în anul III, se angajează cu patru ore la o cancelarie de avocat, scutind părinții de cheltuiala cea grea a întreținerii studiilor sale, dar și dobândind o binecuvântată experiență în domeniu14. Munca, satisfacțiile, reușitele tânărului Florea dau acestuia un mare avânt în tot ceea ce întreprinde15. Pe fondul acestor realizări personale, Ion Florea cunoaște și partea grotescă a vieții din relatările colegului său Petru Botezan, un „parazit grețos” întreținut de femeile care-i acceptau serviciile și prezența desfrânată, trezește scârba și dezgustul personajului nostru pentru o astfel de viață16. Găsesc de cuviință să comentez aceste critici aduse personajului Petru Botezan, cunoscând deznodământul acestui roman prin aforismul paulin Romani 2, 1: „în ceea ce judeci pe altul, pe tine însuți te osândești”.
Finalizând dreptul, în perspectivă îi stă doctoratul. Toate motivele raționale de împlinire familială cad, pentru că ființa sa nu dorea din adâncuri acest lucru. La finalul înaltei școli își exercită stagiatura în mai multe birouri de avocatură, pentru ca apoi să-și ia censura și să înceapă a practica avocatura. În orașul X, stabilește să-și exercite profesia în biroul avocatului Chirca, prin el intrând în înalta viață socială românească a orașului, desfășurată într-unul din localurile restaurant ale orașului ce se afla patronat spiritual de doamna Olimpia Grecu, soția celui mai titrat avocat român din oraș și în același timp mama idilicei și copilăreștii sale pasiuni, Mărioara Grecu.
Aici se consumă una din etapele păcatului: provocarea; doamna „îl fixă și își undui în urma lui trupul plin sub mantaua scumpă”17. Deși avea o atitudine languroasă, deși îi trezea în minte numai imagini de care îi era rușine, colegul său, Vasile Roșu, îl încredințează că această femeie măritată și frumoasă nu-i poate face nici un rău: „ea robește plăcut și conduce prin farmecul ființei sale”18. Această etapă a ispitirii sale are drept scop dezarmarea sa, deoarece doamna este nevinovată, o doamnă iubitoare de cultură și spiritualitate românească, o ființă care trăiește în ideal19, iar motivațiile sale sunt întotdeauna spirituale. Cât de mare este diferența dintre acest sfat și îndemnul împăratului Solomon: „să nu dai vârtutea ta altora și anii tăi unuia fără de milă”20.
În portretistica agârbiceană găsim adevărate monumente de morală creștină. Unul este avocatul Chirca; el descrie munca în felul următor: „chinuindu-te o viață întreagă, învingi. Orice slujbă bine împlinită e o slujbă de câine [...], ați cinsti cariera cu cele din urmă puteri înseamnă totdeauna a fi sluga tuturor”21. Acest temei pare desprins din Scriptura Noului Testament: „cel ce vrea să fie primul între voi să fie tuturor slugă” (Matei 20, 27). Toate etapele următoare ale căderii tânărului Ion Florea sunt rodul imaginației, dar și rodul naivității sale în ce privește semnalele transmise de Olimpia. Imaginația, ca afect uman și consecință a căderii adamice, este înlocuirea înțelepciunii intuitive cu care a fost creat strămoșul nostru22.
Desigur că eliminarea imaginației, dobândirea păcii gândurilor este iluminarea dorită de orice luptător într-ale duhului, iar Sfântul Nicodim Aghioritul ne încredințează că acela ce vrea să-și lepede imaginația trebuie să treacă printr-o nevoință acerbă: „Fiindcă, cum spun naturaliștii, după cum șarpele când voiește să-și lepede pielea veche se duce și trece printr-un loc strâmt, tot astfel mintea, prin locul strâmt, al inimii și al rugăciunii mintale din inimă, se strecoară de imaginație, devine clară, curată, strălucită, capabilă a se uni cu Dumnezeu, prin asemănarea ce o are cu El”23.
Prezența imaginației la ființa umană, conchide Evagrie Ponticul, e dovadă că nici măcar nu a început o viață duhovnicească, sau dacă a început-o, a făcut-o strâmb prin înșelare: „Pământul făgăduinței trebuie mai întâi cucerit, pentru că străinii «filisteni», adică demonii îl țin ocupat ori încearcă mereu să-l ocupe iarăși, atunci când «Israel» ajunge slab ca urmare a unei îndepărtări de Dumnezeu”24.
Prezențele Olimpiei, intenționat erotice, aduc în sufletul tânărului avocat nedumerire, admirație și incitare. Deși o vedea nevinovată, ca și când un aer de sfințenie ar învălui-o, „în sufletul lui se trezea tot mai tare parfumul care-i îmbăta simțurile”25. Reîntâlnirea fetiței blonde de la internat, fiica Olimpiei Grecu, dă un nou sens vieții tânărului Ion Florea, dar în același timp și provocarea de a câștiga inima tinerei, printr-o iubire curată.
Ca un punct de rezistență al romanului ne apare descrierea conferențiarului de la clubul literar al românilor din orașul X: „cele mai multe rele ni le aduc în viață ciudățeniile vârstei tinere. Cineva se joacă amar atunci cu bietele noastre suflete, le umple cu iluzii care niciodată nu se vor împlini. Noi trecem prin viață nepăsători și ne amăgim cu iluziile până la bătrănețe. Vârsta tinără ne spune, ne umple sufletul cu nebunia că în viață poate fi cineva fericit. Pe când fericirea nu există, cel mult o mulțumire monotonă. Și fiindcă nime nu dă cea ce nu are, toți cei care în viață aleargă după o fericire deplină, așa cum le-a arătat-o vârsta tinără, cad zdrobți. Noi nu putem zbura niciodată prea sus, pentru că bietele noastre aripi se topesc ca ale lui Icar, și cădem în prăpastii prea adânci. Drumul nostru e cel mijlociu, după vechiul adevăr străbun aurea mediocritas”26.
Pe fondul iubirii curate și morale care stă să se nască, provocarea păcatului continuă, dar nu se permanentizează. Olimpia, mama Maiei, folosindu-se de masca interesului pentru literatură, se apropie tot mai tare de tânărul Ion Florea din puncte de vedere diferite: intelectual, fizic, aspirațional27, Măriuca fiindu-i în acest scop, nu fiică, ci momeala propriei dorințe.
Tânărul se simte amenințat în fericirea lui cu Măriuca: „având senzația că prin ochii Olimpiei privește de foarte departe un dușman; [...] văzând-o aveai senzația că din depărtări cade noaptea”28, dar totuși alege să comunice cu ispita Olimpiei, de frică să nu o piardă pe Măriuca.
Nu este consecvent în comportamentul său; consimțirea la dulceața patimii devine evidentă în observațiile sale, pentru că „o vede în restaurantul literar trecând printre mese fără să încline câtuși de puțin capul, care acum îi dădea un aer și mai superb”. 
Atacurile și mișcările provocatoare se țin lanț din partea femeii măritate Olimpia, iar toate gesturile și atingerile părute nevinovate îi aduc lui Florea o tristețe care-i zguduie ființa, însă scopul său, acela de a-și împlini iubirea nevinovată pentru Măriuca, primează, deci nu respinge provocările mamei sale. Se mulțumește să se adâncească în iubirea curată pentru Măriuca, care-i împărtășește sentimentele și-i apreciază calitățile intelectuale înalte și pe acelea fizice de patinator; într-un cuvânt, această iubire se leagă, putând da naștere unui destin curat. Momentele de gelozie ale Olimpiei, arătate numai prin paloarea feței și tristețe în priviri, nu-l mai tulbură pe Florea, care-și dorea ca Măriuca să fi fost săracă, dar să aibă siguranța că este a lui. Inocența acestei relații se vede din hotărârea celor doi de a răbda despărțirea, ca un ferment al maturizării sentimentului lor. 
Olimpia bolea în secret pentru fericirea celor doi tineri, al căror viitor fericit nu-l dorea împlinit niciodată. Conlucrarea lui Ion Florea cu atitudinea Olimpiei se vede din aceea că observa toate mișcările, atitudinile, toaletele și cuvintele Olimpiei. În el se trezeau mereu întrebări de genul „ce fel de femeie e asta?”29 și răspunsuri de genul „da, e o femeie superbă și ține să fie admirată”30 și aprecieri de genul „avea trupul de marmură” și degaja „un parfum de tinerețe ce se desprinde din trupul ei”31. Consimțirea se duce spre dorință în inima tânărului Ion Florea, care se cutremură de senzualitatea posibilei sale soacre. Își dă seama, „că demonul l-a atacat, că demonul locuiește și în el”32 și de aceea îl mustră conștiința, dar își propune să învingă acest dușman prin uitare. Anamneza vieții familiei Grecu, de la întemeierea ei aduce noi lămuriri despre o căsătorie din interes și o iubire nesinceră33.
Chinurile Olimpiei Grecu luară sfârșit la începutul lui martie, când se ivește posibilitatea îndepărtării soțului de către ea prin dobândirea funcției de deputat în capitala statului, ca reprezentant al românilor, dar și îndepărtarea fiicei de lângă Ion Florea pentru studii de pian. Părea situația ideală de a rămâne cu Ion Florea în orașul X și a-și împlini pofta; pentru aceasta luptă din răsputeri să-și convingă soțul de oportunitatea candidaturii. Vasile Grecu subscrie, se lasă convins și își începe campania electorală. Câștigarea alegerilor aduce satisfacții mari avocatului Vasile Grecu, românimii asuprite, Olimpiei, dar nu aduce nici o bucurie tinerilor îndrăgostiți Măriuca și Ion Florea. Acesta din urmă o conduce la tren, iar despărțirea lor nu prevestea finalul tragic, care avea să se întâmple în câteva luni.
Preluând conducerea biroului de avocatură al familiei Grecu, muncind pe brânci pentru  a-și însuși toate tainele acestei profesii, se întâmplă ceea ce lasciva și parșiva Olimpia plănuia de multă vreme. Comunitatea electorală din Păltiniș, dorind să serbeze reușita demersului lor național, invită întreg biroul electoral din oraș pentru a puncta victoria. Cel desemnat să țină cuvântul de mulțumire din partea deputatului este Ion Florea. Așteptându-și tovarășii de birou și de drum, se întâmplă să fie înlocuiți cu Olimpia, mai senzuală, mai lascivă și mai efervescentă ca niciodată. Intimitatea trăsurii dă șansa acesteia de a-și etala senzualitatea, îmbolnăvind sufletul tânărului prins ca într-o colivie. La locul festivității, acesta cu greu poate rosti un cuvânt de întâmpinare numeroasei asistențe.
Consimțirea și dorința trupească se contopesc sinusoidal în iminența căderii în păcat, pe drumul de întoarcere, când tânărul bolnav de dorință consimte (fără premeditare) la păcatul carnal și pătimaș. De aici și exclamația soției lui Putifar: „ești tu, ești tu pe care te-am dorit!”34 ne apare ca un slogan de biruință a diavolului. Plăcerea păcatului consumat în casa cenușie a avocatului aduce în inima tânărului amare mustrări de conștiință, prin golul ființial provocat prin liberă consimțire. Pentru a-și îneca durerea, el consimte la o nouă plăcere, care aduce după sine o nouă durere, care se cere înecată într-o nouă plăcere. Raportul dintre durere și plăcere în actul păcătuirii este o constantă cauză-efect, iar vindecarea se cere, după Sfântul Nicolae Cabasila, prin estomparea plăcerii în durerea pocăinței35. 
În locuința sa, Ion Florea încearcă un examen de conștiință; omul curat și pur se revoltă împotriva păcătoșeniei recente a omului pătimaș din el, care i-a robit ființa. În patul bolii sale, această ruptură dintre rațiune (pacea de sus) și simțuri (războiul de jos) îi provoacă un vertij, semnul vizibil al ruperii în bucăți a ființei sale de către patima diabolică – posedarea36.
Nu vede ieșirea din acest impas fatalist decât în deprinderea caruselului păcătos și obișnuința bolnăvicioasă. El, inocentul tânăr, cu perspectiva împlinirii vocațional-sentimentale, care doar citise despre astfel de căderi, care doar ascultase mizerabilele experiențe amoroase ale lui Petru Botezan, ajunsese în mijlocul lor. Scârba îi aduce deznădejdea, soră cu moartea, aceasta din urmă părându-i-se o soluție37.
Pentru a-și pedepsi vinovăția, arde scrisorile Măriucăi (singura lui salvare), nu-i răspunde nici uneia dintre ele, aducând și în sufletul ei deznădejdea. Învinovățește în slăbiciunea lui această putere mai mare ca el – pofta – plânge amar, precum Petru în Joia Mare la momentul lepădării, dar nu are o direcție în lamentația sa38. Olimpia, în schimb, nu are nicio mustrare de conștiință; din contră, după împlinirea poftei înflorește: „ochii ei străluceau ca două pietre scumpe, zâmbetul nu-i mai rămânea pe buze răzimat în colțul gurii, ci se răspăndea pe chipul ei întreg”39.
Obișnuința, dependența și posedarea se succed în fiecare iminență a Olimpiei: „în apropierea ei Ion Florea nu mai putea fi trist, nu mai putea să fie decât fericit [...] simțea cum cade neputincios în el omul care încearcă să judece și cum învie omul setos de dragoste”40. În apropierea ei vedea că trece dintr-o lume în alta, de aceea singura perspectivă care merită trăită este aceasta care se deschide. Cu toate acestea, conștiința în acest fecior de țăran nu voia să moară; se acuza pe sine ca singur vinovat în căderea aceasta. Argumentările conștiinței și glasul patimii se luptau cu înverșunare în ființa sa, gata să se rupă una de alta precum două persoane41.
 Florea, devastat, aflând de iminenta întoarcere a deputatului, părăsește orașul X, cu oportunitatea slab motivată de a-și împlini ucenicia în orașul T.M., lăsând în schimb un bilet prin care-și anunță amanta asupra noii sale locații. 
Rupt între argumentele rațiunii și ale inimii contaminate, nu găsește motive de-a merge mai departe, nici în relația cu Mărioara pe care a trădat-o, nici în relația cu Olimpia care l-a folosit. În această ruptură de sens, acel cineva, care se joacă cu visele omenirii de atâtea veacuri, oferind himere, îi aduce o posibilă rezolvare ușoară a problemelor lui: revolverul încărcat al lui Petru Botezan, iar Florea nu pregetă să-l folosească.
Olimpia, mama avortoare, își declină apartenența pasională către Ion Florea, în fața propriului soț, ca pe o răzbunare demult plănuită, și pleacă în orașul T.M., pentru o fericire de totdeauna, dar acolo găsește fericirea sa inertă, moartă, fără perspective. Aceeași soartă, asemănătoare Anei Karenina a lui Tolstoi, o îmbrățișează și pe ea, când se aruncă în apele umflate ale râului ce traversa orașul T.M., pentru a împlini un antic și tipologic canon de pedeapsă, acela al potopului care îneacă păcatul cu păcătos cu tot.
Nu întrezărim nici un Noe biruitor, ci numai victime; de aceea, asociindu-l personajului lui Thomas Hardy, Tess d’Urbervilles, în care sărmana victimă, plătește atât crima comisă, cât și nedreptățile a căror victimă a fost ea însăși.
Total opus acestor alunecări fără ieșire este romanul Biruința, scris în anul 1930, la deplina maturitate scriitoricească. Notarul din Cozla primește în sânul proaspetei lui familii, „în cvartir”, un ofițer rus, pe locotenentul conte Andrei Vasilievici Petrov. Ospitalitatea soției sale, Vilma, se transformă treptat în pasiune amoroasă către contele rus, văzând în acesta realizarea aspirației sale către fericire. Locotenentul manierat și cult profită de slăbiciunea Vilmei și de bunătatea notarului, substituindu-i acestuia rolul de factor de echilibru în propria lui casă.
Ceea ce diferențiază acest roman de Legea trupului, este atitudinea bărbătească și demnă a notarului Vasile Grecu sintetizat în cuvântul de despărțire adresat rusului Andrei: „orice om, câtă vreme se crede un zeu, în jurul căruia se învârte lumea întreagă, câtă vreme nu-i în stare să-și refuze nimic, câtă vreme nu se poate lipsi de plăceri și bucurii, deși e conștient că prin ele îl ucide pe aproapele său, nu este, nu poate fi dreptcredincios. Numai atunci când îți cunoști prețul propriu, când te-ai pătruns de conștiința nimicniciei tale în raport cu infinitul, numai atunci poți alege, ca om liber, ce să-ți dai și ce să-ți refuzi. Atunci știi, simți că poți renunța la plăcerile tale, dacă ele îl nenorocesc pe aproapele tău fără să se prăpădească lumea. Că nu e vorba de plăcerile unui zeu nemuritor, ci ale unui biet pumn de țărână”42.
Vilma, soția sufocată de iubirea notarului, căruia îi dorea moartea, din motive înțelese numai de ea, cade în plasa farmecului înșelării propriilor aspirații și imaginații, dar și lascivității masculine a locotenentului Andrei. Vasile se dă în lături din calea idilei lor și, printr-o inspirație cu totul divină, renunță la familia sa, doar din iubire: pentru ca nu cumva Vilma să fie nevoită să-l ucidă, și astfel să coboare în vinovăția către Dumnezeu atât de jos. De aceea se consideră pe sine vinovat de uciderea morală a sufletului soției sale: „nimeni nu are dreptul să-l nenorocească, fie și prin iubire pe aproapele său, să se facă stăpân pe sufletul cuiva, dacă acela nu i le dăruiește de bunăvoie”43.
Așadar, nu-l putem judeca pe notarul Vasile Grecu, pentru că renunță la îndatoririle de bărbat, gândindu-ne implicit la aforismul paulin, la adâncul iubirii jertfelnice, care s-ar face chiar anatema de la Hristos, din dragoste de a mântui cât mai mulți. Actul său este o sinucidere absolut nevinovată.
Prin această iertare și iubire jertfelnică, notarul Vasile câștigă admirația soției sale, și o noblețe pe care n-o poate atinge nici un conte al acestui pământ. Că este așa, o dovedește faptul că a biruit definitiv inima soției sale.

Concluzii:
1. Credem că fluctuațiile de idei ale romanelor țin foarte mult de spiritul epocii în care au fost scrise.
2. Vis-á-vis de afirmația Dianei Elena Tocaciu (care a scris o remarcabilă teză de doctorat pe marginea operelor lui Agârbiceanu), că „autorul are în vedere abaterile de la normele religioase și fărădelegile săvârșite de personajele sale sunt făcute cu scopul de a atrage atenția asupra lor, de a le corecta”, vom spune că are dreptate; din punct de vedere strict moral se impune o demistificare a răului, dar există și un pericol: acela de a permanentiza răul ca expresie existențială.
3. Sfatul celui care a iubit femei frumoase, mai mult decât oricine, împăratul Solomon este următorul: „La fecioară să nu ridici ochii; până târziu vei pătimi din pricina ei. Cu femeie măritată să nu mănânci că nu vei scăpa de farmecele ei”, atașabil romanului Legea trupului se convertește în Biruința în „iubește sfânt și ai curajul să mori pentru iubire”.
4. Degradarea morală are rădăcini adânci în ființa umană (mai presus de gen), dar în cutia Pandorei mai rămâne speranța unei asanări personale asidue, vrednică de edenul iubirii agapice.

Bibliografie 
1. Biblia, Edit Institutului Biblic, București, 2008.
2. Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viața în Hristos; trad rom. T. Bodogae, Edit. Institutului Biblic, București, 1997.
3. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie; în Filocalia, vol. III, Ed. a II-a, Edit. Harisma, București, 1993.
4. Sfântul Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Edit. Arta grafică, București, 1991.
5. Evagrie Ponticul, În luptă cu gândurile. Despre cele opt gânduri ale răutății și Replici împotriva lor, trad. rom. diac. I. Ică jr, Edit. Deisis, Sibiu, 2006.
6. Ion Agârbiceanu, Legea trupului, povestea unei vieți, în Opere 8, Edit. Minerva, 1973.
7. Ion Agârbiceanu, Biruința, în Opere 10, Edit. Minerva, București, 1983.
8. Adam Ramon, Legea dual, Edit. Emet, 1996.
9. Canonul îngerului păzitor, cântarea a III-a.
10. www.dc.news.ro.

Note:
1 Cum numește, de altfel, toată Scriptura căderile păcătoase, mai ales cea a Vechiului Testament.
2 Nu în sensul legii dual a lui Adam Ramon, Legea dual, Edit. Emet, 1996, nici în sensul altor dualități fataliste.
3 www.dc.news.ro savantul Victor Babeș, filosoful Vasile Conta, doctorul Constantin Thiron etc.
4 Canonul îngerului păzitor, cântarea a III-a, la Și acum...
5 Ion Agârbiceanu, Legea trupului, povestea unei vieți; În Opere 8, Edit. Minerva, 1973, p. 33.
6 Oare nu sunt eu chiar Dum...
7 Ibidem, p. 33.
8 Ibidem, p. 39.
9 Ibidem, p. 40.
10 Ibidem, p. 47. 
11 Ibidem, p. 52.
12 Ibidem, p. 56.
13 Ibidem, p. 61.
14 Ibidem, p. 63.
15 Ibidem, p. 67.
16 Ibidem, p. 70.
17 Ibidem, p. 80.
18 Ibidem, p. 85.
19 Precum mitul lui Anteu.
20 Proorocul Solomon nu socotește ferirea de desfrânare prin fugă, nici o rușine, ci o ferire de moarte sigură (Pilde 5, 9 ș. urm.).
21 Ion Agârbiceanu, Legea trupului, p. 90.
22 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie; în Filocalia, vol. III, Ed. a II-a, Edit. Harisma, pp. 162-164.
23 Sfântul Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Edit. Arta grafică, București, 1991, p. 70.
24 Evagrie Ponticul, În luptă cu gândurile, Despre cele opt gânduri ale răutății și Replici împotriva lor, trad. rom. diac. I. Ică jr, Edit. Deisis, Sibiu, 2006, p. 193.
25 Ion Agârbiceanu, Legea trupului, p. 100.
26 Ibidem, p. 105.
27 Ibidem, pp. 96-111.
28 Ibidem, p. 115.
29 Ibidem, p. 128.
30 Ibidem, p. 129.
31 Ibidem, p. 120.
32 Ibidem, p. 142.
33 Ibidem, pp. 156-168.
34 Ibidem, p. 303.
35 Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viața în Hristos; trad rom. T. Bodogae, Edit. Institutului Biblic, București, 1997, pp. 206-214.
36 Ion Agârbiceanu, Legea trupului, p. 315.
37 Ibidem, p. 305.
38 Ibidem, p. 309.
39 Ibidem, p. 312.
40 Ibidem, p. 321.
41 Ibidem, p. 323.
42 Ion Agârbiceanu, Biruința; în Opere 10, Edit. Minerva, București,1983, p. 157.
43 Ibidem, p. 140.

Autor: Florin Moldovan