Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Confesiuni poetice

Confesiuni poetice

Ianuarie 2017

Peregrin spre... Dincolo este volumul semnat de Gheorghe Pop, apărut la Editura Eurotip din Baia Mare. Preotul maramureşean scrie o poezie cu valenţe existenţialiste, un lirism confesiv, o poezie ce explorează firescul, transcendentul. Este, în esenţă, o poetică a căutării, deopotrivă a fiinţării, poetul experimentând versul cuminte, aşezat, ce glisează între registre distincte. Predomină, în prezentul op, atât nota clasică, prin respectarea, pe alocuri, a structurii, cât şi nota romantică, întregul discurs fuzionând cu construcţia modernă, expresionistă. Temele prezentului volum sunt cea a identităţii, a căutării interioare, a morţii, dar şi a timpului perceput ca efemeritate. Scrisul realizează joncţiunea între sine şi propria conştiinţă în încercarea de redescoperire a logosului: „cuvintele-mi, oi rătăcite/ pe înnegurate coline”. Poetul se caută neîntrerupt într-un lirism autoreflexiv: „tot mai adânc în Sine-mi cobor”.
Gheorghe Pop îşi întoarce privirea la rădăcinile genului, poemul devine incantaţie, invocaţie a lui Dumnezeu: „unde eşti, Doamne,/ Adânc al Tăcerii?/ întru Tine mă pierd/ şi simt/ că nu mai sunt”. Poetul trăieşte un sentiment al neliniştii, caută şi se caută în şi prin cuvânt. Reflexivitatea discursului liric transpare în întregul op, iar râvna psalmistului devine un imperativ al existenţei: „Oricât ai fi de-ascuns şi-ndepărtat,/ «fiindcă Te-am găsit,/ Te-am căutat»...”. Omul, ca miracol al fiinţării, este în prim-planul discursului: „Văd în fiecare Om: un Poem/ scris pentru eternitate.../ încercaţi să-l citiţi/ cu sufletul (la gură)/ fără răutate,/ iubindu-L cu aceeaşi măsură/ cu care înşivă/ vă iubiţi.../ E capodopera lumii/ inefabil cu adevărat,/ miraculoasă «Lectură»/ de sorginte cerească/ ca Sfânta Scriptură...”. Atitudinea interogativă este o constantă a poemelor semnate de Gheorghe Pop şi se coagulează într-o febrilitate a căutării, volumul căpătând aspectul unei liturghii poetice: „Revarsă, Doamne, a Ta milă,/ Acum şi-n ceasul de-apoi!/ Rămâi SPERANŢĂ şi LUMINĂ/ În întunericul din noi...”. 
Poezia este o prelungă şi frământată rugăciune, o formă de confesiune prin care poetul se mărturiseşte, comunicându-se şi cuminecându-se în stare lirică. Poetul pendulează între axe ale devenirii: acceptare, dar şi revolta izvorâtă din lipsa unor semne palpabile, evidente, viaţă şi moarte: „dacă rânduit este să mori/ voi muri o dată,/ nu de două ori/ biruit de vise”. Fiinţa singură în univers, devine o piesă dintr-un imens puzzle existenţial, care caută sensuri: „pornit de unul singur/ pe cărăruia străjuită/ de abisale prăpăstii.../ fără Tine, steaua mea de sus,/ naufragiam în niciunde,/ pierzând orice legătură/ cu Tărâmul Speranţei” (Providenţa).
Gheorghe Pop este un psalmist al vremurilor noastre, apropiindu-se ca percepţie artistică de psalmul arghezian, având pe alocuri o atitudine de ezitare, alteori se roagă febril, rezultând o autenticitate a rostirii poetice. Poetul ne oferă, prin poemul său, intense trăiri, dar şi emoţii estetice, iar iubirea este percepută ca dar divin. Un imn închinat femeii scrie poetul Gheorghe Pop: „Din nenumăratele minuni/ Săvârşite de Creatorul în lume/ Fără de seamăn este/ FEMEIA.../ Cea-Mai-Frumoasă/ Minune,/ auroră premergătoare/ Luminii/ Ce nu mai apune...” (Femeia).
Textura lirică anunţă o zbatere dramatică a fiinţei în iureşul existenţei căreia îi caută esenţa. Se poate remarca o fluiditate discursivă, care aglutinează trăiri şi sentimente contrastante. Poetul este o conştiinţă lucidă care îşi trage seva de la sursele culturii pe care le interiorizează visceral, percepându-le ca pe o transcendere a realului: „Iubind Cuminţenia pământului,/ Dumnezeu a descins în Ţară la noi/ prin Poarta sărutului.../ a stat de vorbă cu Sfinţii Neamului/ la Masa tăcerii, / după care, ospătându-se, S-a odihnit,/ apoi S-a întors acasă la Sine/ precum o Măiastră/ cu o desagă în spate/ urcând speranţele noastre/ pe treptele Coloanei fără sfârşit...” (Brâncuşiană). 
Temele sunt abordate într-o sinceritate frapantă, rostirea este directă, asociată cu o percepţie filosofică dubitativă. Poezia este pentru Gheorghe Pop o forţă existenţială, o metodă de exteriorizare a neliniştilor din străfundul fiinţei, un instrument prin care se sondează realitatea opacă: „Priveşte, Doamne, din locaşul Tău cel sfânt/ Şi vezi câtă durere-i pe pământ!/ Copiii plâng în pântecele maicii lor,/ Auzind că nu vor să îi nască...” (Rugăciune în pragul mileniului III). Sensibilitatea poetului desluşeşte, prin aceste versuri, realitatea şi fragilitatea lumii, o lume dizarmonică, fără înţeles, pulverizată în bucăţi, care şi-a pierdut sensul originar. Trăirile eului poetic curg într-o clepsidră a tăcerii, a sincerităţii: „ecoul tăcerii/ în suflet îmi răsună,/ amintirile-mi, -/ păsări călătoare”. Mărturisirea poetică devine un prelung efort de comprehensiune a sinelui şi a lumii. Chiar tristeţea trecerii timpului este estompată prin aspiraţie luminoasă, în joncţiune cu una ascensională: „nu-mi pare rău/ că am să plec de aici/ afară doar de primăverile/ cu pomii înfloriţi/ de Iubirea Sfântă/ ce m-a fermecat/ în nopţile cu cerul înstelat/ şi de măiastrele privighetori/ a căror cântece mă deşteptau în zori/ Ca toate însă mai presus/ nicicând n-aş vrea să mă despart/ de «Lumina lumii» fără de apus (dincolo de orizont...).
Poezia lui Gheorghe Pop, bogată în semnificaţii şi simboluri religioase, profund sugestivă, neliniştitoare, scrisă într-un ton liturgic, bisericesc, oferă, in nuce, un lirism cuminte, dar dens prin forţa rostirii, coagulat în jurul marilor teme ale artei redate într-o manieră autentică.

Autor: Imelda Chinţa