Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



„Referențialul” etnografic și abordarea sa antropologică*

„Referențialul” etnografic și abordarea sa antropologică*

Ianuarie 2017

Seria pe care o avem în față, Satele sălăjene și poveștile lor, apărută cu sprijinul companiei TenarisSilcotub și editată de Daniel Săuca și Emil Ţîrcomnicu, prelungește și completează firesc preocupările anterioare ale autoarei. Cele patru cărți – vol. I, Ritmurile cotidianului: dimensiuni feminine/masculine ale satului sălăjean tradiţional (340 pp.), vol. II, Ritual, ceremonial, sărbătoresc: bucurie şi tristeţe în satul sălăjean tradiţional (240 pp.), vol. III, Cămaşa ciumei: mentalitate şi praxis magico-ritual în satele sălăjene (342 pp.) și vol. IV, Înfrângerea bolii: sănătatea refăcută: orizontul magico-ritual al satului sălăjean (214 pp.) – sunt interesante din mai multe puncte de vedere, pe care le vom enunța în continuare.
În primul rând, amplul demers al autoarei se raportează, parțial polemic, parțial reverențios, la tradiția monografismului în etnologia românească. Încă din primul volum, Camelia Burghele ne anunță că va pune în pagină „o (pseudo)monografie antropologică a satelor sălăjene” (vol. I, p. 8), justificându-se în continuare: „Nu cred că am atins încă nivelul profesional pentru a scrie o monografie. După 20 de ani de muzeografie şi etnografie de teren, preponderent în satele sălăjene, încă nu cred că am căderea să scriu o monografie a Sălajului. Poate o voi scrie peste încă 20 de ani. Am ales, aşadar, să scriu, deocamdată, prudent, doar povestea satelor sălăjene, într-un demers de Şeherezadă care, după ce va fi spus 1001 poveşti ale satelor sălăjene, va avea curajul să scrie un volum final de concluzii” (Vol. I, p. 12). În continuare, mărturisește că împreună cu Daniel Săuca, managerul Centrului de Cultură şi Artă al Judeţului Sălaj, a conturat proiectul unei descrieri etnografice a satelor sălăjene, în contextul în care lucrarea lui Ioan Augustin Goia despre Zona etnografică Meseș împlinise deja trei decenii de la apariție, iar etnologii de la Institutul Arhiva de Folclor a Academiei din Cluj considerau că Sălajul este, mai mult sau mai puțin, „o pată albă” pe harta etnografiei românești (Vol. I, p. 13 sqq). Modelul de lucru, monografismul colectiv al școlii gustiene, este imposibil de urmat de un singur cercetător: „Ca studentă şi, apoi, cercetător ştiinţific şi etnograf de teren, am fost mereu fascinată de cercetarea gustiană a satelor româneşti, de nobleţea şi în egală măsură de îndrăzneala unui atât de grandios proiect. Am visat mereu să fiu membru într-o astfel de echipă. Nu s-a întâmplat acest lucru, dar mă gândesc că dacă în fiecare zonă a ţării cineva ar descrie, ca mine, viaţa cotidiană, împlinirea sărbătorii sau scenariile rituale de raportare la divin ale satelor, poate s-ar găsi o minte luminată care să le pună cap la cap şi să sintetizeze un profil al ţăranului român nostalgic după vremurile patriarhale ale tinereţii lui şi contrariat de perspectivele europene ale bătrâneţii lui” (Vol. I, p. 12). Înțelegem, prin urmare, că ne aflăm în fața unui „cap de pod” și că, oricât de impresionant ar fi numărul paginilor din cele patru volume deja publicate, acestea sunt doar o mostră din ceea ce ar putea deveni monografia antropologică a Sălajului prin dezvoltările ulterioare planificate. 
Angajându-ne, prin lectură, în universul rural sălăjean comentat și interpretat copios de Camelia Burghele, înțelegem că, într-adevăr, așa stau lucrurile: tetralogia este doar un început a ceea ce s-ar putea constitui într-o monografie antropologică zonală de referință în peisajul academic românesc, instituind, așa cum observa Nicolae Panea în prefața la vol. IV al seriei, un model de bună practică. 
Primele patru volume se grupează simetric, alcătuind un întreg, cu toate că, așa cum se precizează în notele introductive, autoarea integrează în conținut mai multe texte substanțiale publicate anterior. Primele două cărți se referă la sărbătoresc și cotidian în satul sălăjean contemporan, din perspectiva raportării la ritual, dar și a identității de rol (masculin/ feminin), în vreme ce următoarele două schițează un repertoriu de subiecte privitoare la antropologia sănătății în același areal; volumele I și al III-lea sunt mai teoretice, iar în volumele al II-lea și al IV-lea găsim mai multe ilustrări și interpretări ale materialului de teren. 
Pe lângă această nouă problematizare a monografismului, cărțile Cameliei Burghele sunt foarte bogate în sugestii terminologice și interpretative. Într-o ordine alfabetică și selectivă, perspectivele discutate țin de antropologia corpului, antropologia interpretativă, antropologia medicală, antropologia riscului, antropologia sănătății, comunicarea interculturală, etnografie, etnologia europeană, etnologia de urgență, etnomedicină, etnopsihiatrie, istoria vieții, muzeologie, semiotică, structuralism; iar printre subtemele abordate găsim: deontologia cercetării de teren, dinamica rural-urban, globalizarea, interculturalitatea și interconfesionalitatea, localismul și regionalismul, media terapeutică și piața terapeutică, medicalizarea morții și depersonalizarea bolii, migrația, patrimonializarea, patrimoniul cultural imaterial, raportul identitate-alteritate, regii taumaturgi, relația mântuire-tămăduire (sacroterapia), religiozitatea populară. Se simt, în această „efervesecență terminologică” (vol. III, p. 33), siguranța profesionistului, efortul de a integra materia etnografică în limbajul interpretativ actual, dar și pasiunea contagioasă pentru obiectul cercetării, o pasiune cu rezultate spectaculos de creative, pe care le descoperim mai ales în volumele de antropologie a sănătății, de unde aflăm, printre altele, care este legătura între Ciuma lui Camus, Dune de Frank Herbert și Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte sau cum a luat naștere „Sfântu Paracetamol”.
Un alt segment de interes major al operei oferite de Camelia Burghele cititorilor (și pe care, printr-o alchimie fond – formă ce-i este proprie, reușește s-o scrie în așa fel încât să se adreseze și specialiștilor și celor „neinițiați”) circumscrie informația de teren, asamblată astfel încât să consolideze sau uneori, să pună sub semnul întrebării descifrările antropologice ale „poveștilor” Sălajului. Răsfoind volumele, aflăm despre „nunta ca la oraș” (făcută în satul Marin) (vol. I), „corindatul” la Valcău, Crăciunul la Chilioara, tăiatul porcului la Valcău de Jos, „pomul de mazăre” la Surduc, sfințirea gospodăriei de Bobotează la Halmășd, visatul „drăguțului” la Tusa (vol. II). Memorabile sunt relatările Lodovicăi Gui din Valcău despre pelerinajele la Nicula, la care a participat treizeci de ani la rând, între 1968 și 1997 (vol. III), sau descrierea „identităților de rol” în cuvintele Liviei Fărcaș din Biușa: „Femeile făceau pita, coceau, torceau, ţeseau, făceau silvoizu ori soponu, iarna, şi curăţenie în casă. Bărbaţii, ce făceau bărbaţii? No, bărbaţii vineau cu fetele la şezătoare şi mai stăteau acolo şi mai beau câte un pahar de ghin... asta făceau bărbaţii, şi poate mai băgau cartofii în ler...” (vol. I, p. 120). Fără îndoială, unul dintre viitoarele volume ale seriei „pseudomonografice” deschise de autoare va trebui să reia aceste informații și să le contextualizeze într-o scriere (poate diaristică) a terenurilor pe care le-a parcurs, urmată de constituirea corpusului de texte cu relevanță antropologică, organizate după unul dintre modelele existente în bibliografie sau după o logică dictată de natura informațiilor culese. O inventariere a limbajului (limbajelor) locale s-ar cuveni să ocupe și ea un loc în această sperată continuare a revelațiilor despre terenul sălăjean, așa cum ar merita investigată și cultura alimentară a zonei, extrem de bogată, rafinată și „verbalizată”, după cum sugerează datele deja publicate de Camelia Burghele.
În fine, o altă linie de forță și de legătură între ideile puse în spectacol în Satele sălăjene şi poveştile lor se află în poziția autoarei față de realitatea vie, în continuă schimbare, la care se raportează fără plase de siguranță și prejudecăți metodologice, având ca reper „studiul diacronic”, pe care scrie de mai multe ori că-l privilegiază, dar fără să renunțe nicio clipă la curiozitatea de a se întoarce pe teren și la răbdarea de a distinge, din observările unor fapte sincrone, limbaje, semne, mecanisme, mentalități. Astfel, suntem provocați de câteva sugestii interpretative de mare subtilitate și pertinență, în special în cele două volume de antropologie a sănătății, unde citim, de exemplu, despre dubla orientare a „permeabilității dintre modern şi tradiţional” (vol. III, p. 275), o idee ce poate destabiliza tradiția raportării lineare la relația dintre trecut și prezent în societățile contemporane.
Adăugând la cele deja spuse observația că, pe lângă bibliografia diversă și ramificată din peisajul științific național și internațional pe care o folosește, Camelia Burghele este printre puținii antropologi de la noi care-și citește cu atenție și-și citează colegii de generație, considerăm că am formulat încă un argument ce susține valoarea generală a acestei lucrări aparent zonale.
Ca o apreciere de ansamblu, putem spune că demersul teoretic raportat la satul românesc contemporan („referențialul”) pe care-l propune Camelia Burghele, este unul experimental, autoarea testând, pe rând, diferite ipoteze de interpretare prin aplicarea acestora asupra unui material de teren voluminos și valoros și validându-le, în final, pe toate, după demonstrații cuceritoare de scriitură antropologică. O astfel de abordare a obiectului, sincronizată cu tendințele actuale din studiile culturale, nu stă la îndemâna oricui, pentru că presupune o dublă integrare, pe de o parte, într-un tablou conceptual umanist supraaglomerat și palimpsestic și pe de altă parte, în realitatea unui teren extrem de complex și dinamic. Eleganța stilului Cameliei Burghele, pe care au observat-o și exegeții ei anteriori, ar putea crea impresia de alunecare ludică pe suprafețele cercetate. În realitate, modul persuasiv în care reușește să creeze punți de „Șeherezadă” între teorie și practică și să ne conducă pe drumuri ce ni se par ușor de străbătut, deși, în fond, ele se construiesc sub ochii noștri, este o probă de virtuozitate.  

* Prefaţă la volumul VII, Satul timpului, timpul satului. Modele sălăjene de construire a identităţii locale, din seria Satele sălăjene şi poveştile lor (volumele I-IV, Editura Caiete Silvane, Zalău, Editura Etnologică, Bucureşti, 2015; vol. V-VIII, ibid., 2016).

Autor: Ioana-Ruxandra Fruntelată