Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Iubiri cucernice

Iubiri cucernice

Ianuarie 2017

Poezia este un cântec şoptit, o rarisimă stare de graţie dată de flacăra sacră, de fluxul şi refluxul amintirilor târzii sau, poate mai curând, de bătăile unei inimi veşnic asediate de nostalgia paradisului pierdut. 
Sub semnul nostalgiei şi, mai ales, al evlaviei, stau majoritatea poemelor Silviei Bodea Sălăjan, poeme incluse în recentul volum Limita umbrei (Editura Palimpsest, Bucureşti, 2016). De altfel, filonul religios al versurilor se lasă întrezărit odată cu titlul multora dintre apariţiile sale editoriale (În căutarea Graalului, 2002; Talanţi risipiţi, 2004; Chivot jefuit, 2008; Suburbiile şarpelui, 2011; Primejdia tăcerii, 2013; Pelerin la poarta cerului, 2014). 
Într-o manieră tradiţionalistă, poeta evocă scene biblice precum Schimbarea la Faţă a lui Iisus Hristos, pe Muntele Tabor, sau reiterează o serie de motive frecvente în lirica voiculesciană (motivul îngerilor, motivul crucii, motivul rugăciunii, motivul cupei/paharului etc.). Laitmotivul acestor poeme senine şi pioase îl reprezintă lumina primordială (lumina Zilei dintâi, cum ar spune Blaga), lumina care înseamnă Creaţie, Iubire, Viaţă fără de moarte: „din partea aceea a paharului/ în care străluceşte stins o altă vreme/ amurgul veghează/ lacrima unei lumini ce n-a fost/ nicicând decât iubire (...)// din sunetul cerului fără zăpezi/ coboară în taina pământului/ binecuvântarea din ochii lui Dumnezeu/ ca o lacrimă pe rana inimii singure/ întru odihna cuvântului/ din ziua a şaptea” (Gloria dei). Uneori, stihurile poartă aura vitalismului debordant pe care-l oferă doar entuziasmul unei credinţe lipsite de tăgadă: „umple, Doamne, grădinile/ miresmelor le dăruieşte flori/ ploilor dă-le seninul apelor limpezi/ iar umbrei dă-i mănoşii nori/ ca trecând mai departe/ să se nască izvoarele/ la căpătâiul nopţilor/ să se scalde în ele/ fecioarele” (Bucuria luminii). Alteori, o amară tristeţe învăluie poemul ce oglindeşte lumea decăzută, cuprinsă de făţărnicie şi bântuită de ură: „din poarta unui cer uitat de lume/ doar lacrima primei zăpezi mai poate/ să stingă focul urii ce mocneşte/ în liniştea vicleană din cetate” (Toamna cea de toate zilele). Însorite sau mohorâte, poemele religioase ale Silviei Bodea Sălăjan sunt, rând pe rând, psalmi şi litanii în care, dincolo de pietate, de solemnitatea limbajului, de inflexiunile rugăciunii, se remarcă un fin elogiu incantatoriu al lumii originare ce nu cunoscuse încă păcatul. De aici permanenta obsesie a neprihănirii şi, implicit, lamentaţia destrămării edenice, oarecum similară blagianului Paradis în destrămare: „striviţi de un regret ce nu se spune/ ochii-şi îneacă plânsul fără plâns/ iar ceruri cad secate peste tâmple/ când noaptea neagră ape negre-a nins” (În crucea nopţii).
Noul volum cuprinde şi câteva poeme de dragoste ce lasă impresia că aparţin altei vârste, fiind încărcate de volute stilistice, uşor simboliste şi vădit romanţioase, melancolice ori meditative, presărate cu tăceri în lacrimi, dar mereu adresate unui iubit prezent mai degrabă în culisele unor amintiri ce se vor „înflorite”, respectiv revigorate, chiar dacă timpul veştejeşte anii, taie aripile şi frânge zborul tinereţii: „nu ştiu de-i vis sau toamna asta poate/ e numai un final pe harta lumii/ iubitul meu un cântec desfrunzit/ adoarme trist pe treptele luminii// şi dacă norii şi-au pierdut din aripi/ şi peste lume crengile se frâng/ să nu mă-ntrebi iubite de ce toamna/ ascult tăcerea frunzelor şi plâng” (Un cântec desfrunzit). Încercând, zadarnic, să refacă „perechea luminată”, cei doi îndrăgostiţi sunt abia nişte năluci ale vremurilor de mult apuse, îndrăgostiţi prinşi într-un joc subtil al dragostei platonice; un joc iluzoriu în care nu trupurile se sărută şi se îmbrăţişează, ci umbra şi cuvintele lor (deseori, nerostite): „tu/ mi-ai sărutat umbra/ iar eu/ ţi-am îmbrăţişat cuvintele” (Anotimpul uitat). În multe dintre aceste versuri, predomină o tonalitate elegiacă, iar dragostea echivalează fie cu eminescianul „vis ferice”, fie cu o perpetuă invocare a „luminii dorului din dor” (Anotimp străin).
Par întrucâtva stridente accentele sociale, într-o carte de poezie care este, înainte de toate, una a iubirilor cucernice şi serafice, însă autoarea ţine să radiografieze, măcar în treacăt, prozaismul societăţii contemporane, superficialitatea, convenţionalismul şi meschinăria ei: „din vitrine/ manechine de plastic/ salută reverenţios/ aşteptând să fie dezbrăcate/ de amanta celui mai proaspăt parvenit” (Din vitrine). Notaţia exactă, tăietura riguroasă a versului, grija pentru aspectul formal şi, nu în ultimul rând, ironia amabilă sunt, până la urmă, meritele acestor puţine poeme civice.
De-a lungul anilor, lirica Silviei Bodea Sălăjan a pendulat, adesea, între tradiţie şi modernitate, între versul clasic şi versul liber, dar şi-a păstrat nota religioasă, profund creştină. Fără să fie spectaculară, în sensul că nu mizează pe crearea unor imagini insolite, ci mai degrabă pe magia cuvintelor, pe armonia şi pe incantaţia lor, o asemenea Poezie (în care poetul îşi asumă, tacit, rolul de magician al „slovei făurite”) rămâne una cuceritoare prin simplitatea, prin limpezimea şi naturaleţea limbajului.

Autor: Marcel Lucaciu