Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Cronicar şi trestie gânditoare

Cronicar şi trestie gânditoare

Ianuarie 2017

Fenomen de tot rar în poezia română actuală, dar şi în poezie în general, ca un autor să-şi hrănească imaginarul, fără a lăsa impresia că forţează în vreun fel nota, cu „evenimente” din timpul diluviului veterotestamentar. Nicolae Scheianu preia/prelucrează semnificaţia simbolică a potopului, aceea de cataclism fortuit şi regenerator, prefigurare a mântuirii prin taina botezului: „Am coborât deodată cu norii/ printre muri şi aluni/ la apa Potopului/ cu un gest – ca al apostolilor/ am despicat perdeaua/ de sălcii şi răchite/ şi m-am prăvălit în apele lui/ pe care pluteau/ petale uscate de măr/ şi-atâtea vremuri/ în care n-am fost/ cu-atâtea umbre pe care/ nu le voi vedea// am putea rămâne aici/ pe malurile lui între singurătăţi/ ocrotitoare şi bune de leac/ să-ncercăm să amăgim ziua/ să aprindem focul - ţi-am zis/ ia din cuib puii de mierlă/ şi-adu-mi-i în palme/ laolaltă cu mierea din sfârcuri/ şi cu cimbrişorul sălbatic/ de la răspântii// tu îţi spălai sânii şi cântai/ un cireş în pârgă plutea parcă-n zări/ eu culegeam pietre din Potop/ rostogolirea lor pe prundiş/ îmi răsună şi acum în auz/ ca un morman de secunde/ îngenunchindu-se toate într-o singură viaţă” (Pietre din Potop, pp. 5-6). Vorbim despre o carte ce poartă titlul poemului mai sus citat, Poeme din Potop, Editura Vinea, Bucureşti, 2016, a poetului Nicolae Scheianu. Autorul e cu adevărat parcimonios, nu numai în expresie, dar şi ca prezenţă literară. De vârsta biologică a optzeciştilor, născut în Scheiu, Dâmboviţa, în 1957, el se află abia la al doilea volum de versuri, după un debut strălucit în urmă cu două decenii, cu Haine groase şi cărţi de citit, Editura Cybela, 1996. În legătură cu noua apariţie, cu enigmaticul ei titlu, desluşim atâta cât e necesar unui cititor de poezie dintr-o referinţă a lui Ion Mureşan, anexată volumului: „În Pietre din Potop poetul conturează cu migală harta unui spaţiu liric original, dar îşi propune şi să întemeieze o mitologie a acelui spaţiu. Desigur, ambiguitatea din titlu este cât se poate de fertilă: Potopul e numele unui pârâu (astăzi aproape secat) ce trecea pe lângă casa din copilărie a poetului şi potopul biblic. În aceasta stă harul şi puterea poetului nostru: să reverse ape imaginare pe albia unui pârâiaş secat. Şi să reverse o mitologie livrescă peste miturile copilăriei. Din amestecul acesta apare un ţinut fabulos cu corăbii ce plutesc pe nisipuri şi cu pietre puse la clocit ca ouăle, din care să iasă pui de piatră, un teritoriu în care «viitorul curge tot deodată şi intrăm de-a buşilea în acelaşi trecut»” (p. 105). Volumul se compune din două părţi, între care găsim puţine elemente comune. Un ciclu unitar, format din douăzeci de poeme construite în jurul Potopului şi o mult mai cuprinzătoare parte secundă, eterogenă tematic, dar şi stilistic, după cum reuşeşte să ne sugereze chiar titlul, Sub tot felul de flamuri.
Cum se întâmplă şi la alţi poeţi români, la care figurile şi evenimentele biblice sunt autohtonizate, la Nicolae Scheianu, în ciclul diluvian, se mizează pe o notă de credibilitate: „Nu este meritul meu ci al/ strămoşilor strămoşilor mei/ că şi-au durat vatră pe malurile/ dulci-amărui ale Potopului/ lângă izvorul care cobora de pe coastă/ din care toţi au băut apă şi în care toţi şi-au spălat frunţile/ şi m-au trimis mai apoi pe mine/ să depun mărturie…” (Potopul de lângă leagăn, p. 10). Poezia, pe lângă funcţia estetică, dobândeşte şi valoare de hrisov, iar poetul, ca entitate biografică, are valenţe arhetipale, e prezent cu fiecare generaţie, cu fiecare vârstă de după potop. Într-un mod asemănător, convieţuirea cu originarul, cu primitivul, face şi obiectul poeziei Semnele. Dacă potopul e centrul, piatra devine al doilea pattern important al ciclului poematic. Din semantica ei petulant-simbolică, Nicolae Scheianu alege tocmai o valoare absentă, facultatea germinativă. Forţând poetic realitatea, contorsionând-o ca într-un crâmpei de mit, el trezeşte latenţe nebănuite: „De dimineaţa devreme până noaptea târziu/ aduceam pietre din albia Potopului/ şi le duceam departe/ le puneam ca pe ouă în cuiburi/ să se facă mari, să crească/ şi din fiecare să se ridice stânci/ şi din stânci munţi şi prăpăstii/ să crească până la cer/ şi să mă urc pe spinările lor/ mari şi lucioase/ poate aşa voi afla de ce/ sub piatra mare doarme cuminte/ puiul de piatră/ poate aşa voi înţelege văzutul şi nevăzutul/ uriaşul care mişcă totul” (Pietre la crescut, p. 11).
În armonie cu tematica ciclului, autorul deprinde şi instrumentele tehnice adecvate. Astfel, în incipitul la Un poem cu înţelepţii pustiei descifrăm aplecarea poetului spre naraţiune, vocaţia sa de povestaş, aflat cu un ochi în protoistorie şi cu altul printre noi. Alteori e mai important miezul ideatic, care pendulează între sentimentul zădărniciei şi acela al unui sens existenţial. De altfel, în poemul De pe mal, de la ferestre, potopul are şi valenţele unor eşantioane de viaţă trăită; e o metaforă: potopul ca existenţă. Ne întâmpină în câteva locuri (În voia Potopului, Lumini prevestitoare, Căderea şi înălţarea de pe prundiş) câte un poem de o frumuseţe liniştită, fără convulsii stilistice, ci doar din imagini care-şi etalează firesc ineditul. În fresca finală a ciclului, intensitatea sentimentului se împleteşte cu frumuseţea imaginilor precum în psalmi, iar trăirea omenească şi emoţia religioasă, alături de formele reliefului biblic, se scaldă în aceeaşi lumină de renaştere ca la Giotto cel de acum şapte secole: „Vom duce turmele unde iarba e dulce/ şi moale ca pielea de ied/ ne vom aşeza poporul pe/ toate aceste întinderi umede/ unde aerul e înţesat de păsări nemaivăzute/ vom pune foc şi vom mâna hergheliile/ până unde curcubeul iese din stâncă/ iar pe malurile apei/ vom face corturi din piei de bivol/ colibe pentru bătrâni şi o cetate/ cu odăi strălucind ca argintul/ pentru stăpâna turmelor/ şi când se va da semnalul/ cei tineri vor ciopli corabia/ vor încărca trecutul nostru/ şi toate oasele noastre sfinte/ şi vor trece potopul/ căci numai pe celălalt mal/ începe-ntruparea/ şi numai acolo şezum şi plânsem” (Stăpâna turmelor, p. 28).
Mult mai liberă zburdă imaginaţia, nefiind subordonată unei singure teme, în Sub tot felul de flamuri, secţiunea mai extinsă a cărţii. Dintr-un text cu valoare nodală, de „ars poetica”, deducem că obsesia biograficului, autoreferenţialitatea rămâne elementul-liant între cele două cicluri. E un poem în întregime consacrat eului poetizant, care atrage şi un mare indice de subiectivitate. Fără a fi unul exacerbat, el devine emiţătorul unic al codurilor ţesute în jurul unui înalt mesaj: „Neputinţa şi gloria încep uneori/ cu primul vers/ de la-nălţimea operei mele/ îmi pot permite/ câte o noapte cu prinţesa de porţelan/ ea mă păzeşte de creditori/ ea mă culege de pe sub sălcii/ ei m-am vândut pentru un pumn de orez/ şi pentru un sul de mătase/ din speluncă-n speluncă plictisit/ îmi car toate hârţoagele/ ceea ce fac mai de soi/ se umple de fum şi zdrenţe/ cu biografia aranjată frumos/ şi legată cu zgardă/ ştiu ce invidii provoc în cătun/ trece vremea vine vremea/ sub tot felul de flamuri” (p. 31). Pe măsură ce înaintăm printre pagini, realul şi biograficul se combină într-un aliaj veridic, din ce în ce mai dens, aşa cum îl ilustrează splendidul poem Un om şi el, undeva. Oarecum, firesc, în realismul vâscos al acestei zone din carte se intersectează şi secvenţe de boemă artistică provincială, mărturie stând un poem intitulat Pe poeţii tineri îi papă chelneriţele. Tema e frecventabilă în măsura în care aduce o pată de culoare pe un corpus artistic armonios, aşa cum se întâmplă în cartea lui Nicolae Scheianu. Poeme tot mai izbutite se ivesc în timp ce scrisul autorului năzuieşte spre formula unică a elegiei de dragoste: „Mai frumoasă ca azi n-o să mai fiu niciodată/ mi-a zis/ mai frumoasă ca acum/ n-o să mai fiu, n-o să mai fiu/ mi-a zis/ şi mâinile mele îi mângâiau părul// şi mâinile mele îi mângâiau ochii/ vederea, sufletul/ mâinile ei îmi mângâiau aerul, viaţa/ mâinile ei îmi mângâiau creştetul/ ca unui copil căruia i-a fost încărunţit pe negândite părul/ cum s-ar face deodată noapte în miezul zilei// oamenii treceau pe lângă noi/ şi se pierdeau departe în ceaţă/ norii treceau peste noi şi se pierdeau departe în ceruri/ Era spre toamnă, pe când se coace busuiocul/ Sunt frumoasă pentru că sunt cu tine, a zis/ sunt frumoasă că sunt cu tine./ Oho, frumoasă, i-am zis, asta a fost acum vreo câteva veacuri, i-am spus./ Era spre toamnă/ când se coace busuiocul/ (şi seminţele se scutură una câte una în ţărână)” (Spre toamnă, când se coace busuiocul, p. 37). Nuanţând, credem că un suflu elegiac venit dinspre Rilke, cu un stil abrupt, eliptic, triumfă în poeme precum Vom pune un bec roz la intrare. Fără a fi strident în nota generală a cărţii, poemul cu titlul Anul când am băut cât Stalin aduce un accent satiric şi parodic, deopotrivă. Astfel de texte, de altfel, îl apropie mai mult pe Nicolae Scheianu de poezia vremii noastre, decât cele cu rădăcină mistică sau istorică. Imaginaţia creatoare lucrează în permanenţă şi la nivelul stilului, ca la fiecare poet autentic. Pentru a ocoli o anumită monotonie, în Provincia cu lăutari apelează parataxa cu intenţie expresivă, ca modalitate de construcţie a discursului liric. 
La îndemâna tuturor e să combine tematic iubirea cu natura. La Nicolae Scheianu, îngemănarea e ceva mai aparte, căci motivul erotic stă strâns între alte două toposuri, mai apăsat conturate, într-o stampă memorabilă, istoria, pe de-o parte, percepută metonimic, prin prisma unui vestigiu medieval, şi tema „fugit irreparabile tempus”, de partea cealaltă. Important e să precizăm că poezia se intitulează Dragoste în temniţa medievală, purtând între paranteze titlul La Târgovişte: „Tot mai des îmi revin în memorie/ pe cât îmbătrânesc (şi-mi pare bine)/ zilele pline nebune de-a binelea/ când ne-ntâlneam, hăituiţi/ în temniţa medievală a oraşului/ când te iubeam, giupâneasă/ în încăperea întunecoasă şi fără de făclii/ când scârţâia-n vânt/ uşa cu zăbrele de la intrare/ când pentru fiecare domn/ şi pentru fiecare an de domnie/ ne binecuvântam cu câte o sărutare// ah, neiertătorii noştri ani de domnie/ cum au luat-o încet-încet spre chindie/ şi s-au dus şi niciodată iar/ n-or să mai fie” (p. 75). Ca şi în alte câteva locuri din carte, şi aici, la finalul poemului, se remarcă o construcţie de tip eminescian. Stilistic, aceste grefe ţin poezia în siajul unui postmodernism moderat. Intuind pericolul unui drum înfundat, spre finalul plachetei, iar asta dovedeşte că volumul are arhitectură, descifrăm intenţia parodică, încă de la nivelul titlului, dar şi în textura poemelor: „te strecori prudent printre atâţia şi-atâţia/ nefericiţi, fericiţi, preafericiţi” (Unde să fugi de imnele de slavă, p. 81). Peisaj într-un oraş din Est este un poem care se naşte la frontiera dintre istorie şi ficţiune, condus fiind diegetic în sensul în care curge istoria. Rolul poetului rămâne doar acela de cronicar şi de trestie gânditoare: „Am trecut pe lângă un om rezemat de un zid/ câtă emoţie câtă încrâncenare/ şi ce statui grandioase/ lângă omul rezemat de un zid/ într-o ţară din Est de demult/ sentimentele noastre erau sovietice/ şi frumuseţea era şi ea sovietică/ fiica mamei Rusia la care sugea tot imperiul/ avea privirea căzută pleoştită/ şi buzunarele pline de nimic şi de frunze putrede/ peste noi sufla crivăţul ca într-o barcă spartă/ şi uliţele noastre erau croite-n taiga/ scriam clandestin şi ne ascundeam conspirativ în case/ ne ziceam vom afla şi noi într-o zi/ o istorie poate mai omenească/ în care ne vom înghesui cu toţii fericiţi” (p. 83). Este concluzia unei cărţi de versuri extrem de bine articulate, în care o invazie de motive mitologice asigură poeziei un prestigiu tematic.

Autor: Viorel Mureşan