Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Marcel Lucaciu – Floreta de exerciţiu*

Marcel Lucaciu – Floreta de exerciţiu*

Ianuarie 2017

Reunind, într-o variantă revizuită, volumele de versuri Scrisori către Isolda (1995), Poemul care a împuşcat metafora (2000) şi Flori de cuc (2015), antologia de faţă nu e doar o „oglindă purtată pe marginea drumului” creaţiei autorului care a rotunjit, în dreptul său, o jumătate de secol, ci, mai cu seamă, o dovadă incontestabilă a faptului că Marcel Lucaciu e, de mai bine de două decenii, un asiduu creator al unui breviar de ontopo(i)etică.
Cu un titlu simbolic, preluat de la un poem din chiar primul volum, floreta de exerciţiu demonstrează, la o lectură atentă, că parcursul liric al autorului a fost fundamentat apolinic (în sensul conferit de Nietzsche, de atitudine meditativă), discret orchestrat şi cu surprinzătoare irizări alternative ale zonelor absconse ale obsesiilor existenţiale, ca într-un amplu spectacol dramatic. De altfel, poemul cu acelaşi titlu, care e construit pe un eşafodaj de motive şi teme recurente, definitorii pentru lirica autorului, ilustrează perfect afirmaţiile anterioare: „dacă eu nu…/ tu exişti// aleargă-n artere/ numai vântul dement/ ferecat în clepsidre/ timpul nostru e mort/ ating doar privirea…/ rămân bătrâne/ cuvintele/ albe şi neînarmate/ drept o/ floretă de exerciţiu –/ preţul tăcerii// tu exişti…/ dacă eu nu”.
Cuprinzând două, trei sau cinci cicluri lirice, care se încheie, aproape de fiecare dată, cu poemul care dă titlul secţiunii, volumele se remarcă printr-o unitate formală şi structurală, susţinută deopotrivă prozodic, stilistic şi sub aspectul imaginarului. Traversează volumele, într-o permanentă metamorfoză semantică, motive care dobândesc, în mod inedit, statutul de cronotopuri viscerale: oraşul, oglinda, clepsidra, tăcerea-cuvântul-cântecul, rana-vena-sângele-inima, lumina-privirea, umbra-noaptea-anotimpurile, părul-pletele. Simptomatologia este, evident, a bolnavului de poezie, care înţelege să-şi ego-grafieze starea de graţie, trăirea poetică. Saramago spunea, în Eseu despre orbire: „Dacă poţi privi, vezi./ Dacă poţi vedea, observă”. Poetul Marcel Lucaciu pare să se poată privi, să se poată vedea, să se observe, dar pentru asta e nevoie de un lung voiaj în căutarea unui sine rătăcit în drumul spre o Ithaca aflată mai departe decât „departele toamnei oranj”. 
Multe dintre poeme, şi toate volumele, în ansamblul lor, instalează impresia unei sinergii a artelor ce e posibilă graţie „ochiului haptic şi privirii laterale”, ca să împrumutăm o sintagmă ce-i aparţine Irinei Petraş. Mereu pictural, adesea muzical – armonic sau dizarmonic – uneori teatral sau cinematografic, rareori sculptural (mai ales când e vorba de ceea ce aş numi – şi voi detalia mai jos – mitologii personale), poemele lui Marcel Lucaciu dezvăluie, pe de o parte, relaţia placentară cu marea poezie românească (de la Bacovia, la Minulescu, la Blaga, Emil Botta, Nichita Stănescu sau Mircea Cărtărescu), iar pe de altă parte, tentaţia sublimă a… sublimării solitudinii. O solitudine, am spune, tipică ipostazei creatorului, dar atipică dacă avem în vedere că nu suntem, aşa cum ne-am obişnuit, în faţa unui spirit în dezacord cu universul mult prea exclamativ. Departe de a se caracteriza prin tendinţa poetică interogativă, Marcel Lucaciu uzează, în mod paradoxal, exprimarea enunţiativă. Chiar atunci când poetul reclamă superflua invazie de reclame, manechine, vitrine, mai precis invazia „formelor”, a expunerii sau când se raportează la o lume caragialescă, tonul rămâne unul profund aforistic, distilând rosturi de resturi, într-o vreme când rostirea poetică e în criză, ca într-un asumat volum de cugetări amare: „totul/ merită nimic”, „viaţa trece/ ca o vacanţă/ şcolară”, „întunericul/ nu e/ decât umbra luminii/ din adâncuri/ ţâşnind”, „orice gând/ e/ o lacrimă”, „iubito/ inima mea este/ mormântul tău/ viu”, „azi este clona/ lui mâine”. 
De altfel, şi în poemele sociale, revolta e mascată de tonul reţinut, de vocea înfundată, care pare să transmită, telegrafic, reportaje din Papuria sau din Absurdistan, să noteze, în stil jurnalistic, stări de fapt, realităţi sociale şi politice care (îi) subliniază, (îi) accentuează inadaptarea. 
Decosmetizând, într-un mod paradoxal, oraşul, chiar prin prezentarea lui într-o cromatică stridentă, iritativă, poetul alege să-l fixeze, asemenea timpului, prin împrumutarea unor atribute ale umanităţii. Rezultatul este surprinzător, căci oraşul şi timpul, reconfigurate, devin fiinţe diforme, hidos articulate, asimptomatice, evanescente. Departe de a substitui fiinţa lirică, deşi senzaţia cititorului e, adesea, de suprapunere „eu liric” – univers, oraşul şi timpul devin apendici ai unui creator hipersensibil, înzestrat cu o acută percepţie, cu o trăire organică a trecerii timpului, a alterării lumii, nu însă a sentimentelor.
De altfel, dintre mitologiile pe care poetul le clădeşte în volumele sale, cea a eternului feminin e supremă. Aflată la intersecţia mitologiei, în sensul clasic al cuvântului, cu „mitologia”/patternul literar, Isolda devine, în ciclurile cel mai mult apreciate de critica literară, un pattern al mitologiei personale, mai puternic, prin prezenţa iterativă, decât bunicul, tatăl, unchiul Valentin, Verde-Nebunul sau chiar Poemul. Că Isolda e o muză autentică sau doar o ipostază serafică a unei stări de graţie (creaţie-iubire), e greu de stabilit, dar ea e, cu siguranţă, pretextul pentru a ţese, ca pe o fină dantelă, filigranul solitudinii absolute, al unei existenţe marcate, involuntar şi indisolubil, de un secol al faptului divers, al aparenţei. Obsesiile existenţei cotidiene sunt, astfel, extrapolate, propriilor trăiri, angoase, frământări, definindu-le. Acesta devine singurul mod prin care poetul înţelege să conjuge eul la lume şi să rezolve, poetic, o majoră incongruenţă existenţială. De cele mai multe ori decorporalizată, iubita/iubirea e portretizată suav, în tuşe care încearcă să fixeze, în fond, tocmai inefabilul feminin. De aici tonalitatea ba de madrigal, ba de nocturnă a poemelor de dragoste.
Se conturează, uneori, în poemele lui Marcel Lucaciu o „mitologie” literară, prin valorificarea unor simboluri cvasicunoscute. Corbul lui Poe, albatrosul lui Baudelaire, tipologia robinsoniană sau Manole nu sunt simple instrumente pentru exerciţii livreşti, ci motive reorchestrate, asumate, turnate în forme poetice noi.
Demitologizat, desacralizat e religiosul, prezentat ca decăzut, alterat, ca în lirica blagiană, deşi accentele sunt noi: „îngerul stă prăbuşit/ în gârla/ amară/ zborul său/ doar cădere fixată/ vântul/ e alb/ dar nu liber/ până/ şi iarna/ boceşte acum/ clandestin” (Poem clandestin).
Reuşite exerciţii stilistice sunt unele poeme care emoţionează, dincolo de mesaj, prin muzicalitatea susţinută de metrică, de simetrii, de forma grafică, de rafinamentul construcţiilor metaforice, de fastul imagistic sau chiar de laconismul, exprimarea eliptică premeditată, sugestivă. Ne oprim, în acest sens, doar asupra unui poem pe care îl considerăm etalon de măiestrie stilistică pentru întreaga antologie: „cât de aproape/ îmi e/ acum/ castelul de vânt/ pe plaja/ norilor// mângâierea nopţii-minciună/ pentru sângele/ ei/ un ornic leneş/ spulberând cenuşa/ orelor// taifun al cuvintelor/ surâsul meu/ amar” (Cenuşa orelor). Un loc aparte îl ocupă construcţiile care mizează pe ludica, dar profunda compunere a cuvintelor: „amin-/ tire”, „se veştejeau/ cast-/ anii”, „ano-/ timp”, „des-/ fac geamantanul”, „stă singură/ singură-/ tatea”.
Un grupaj consistent de cronici, reflexii pertinente şi avizate, pe marginea operei lirice a lui Marcel Lucaciu încheie antologia, alături de o notă biobibliografică.
Un ultim aspect credem că merită menţionat în finalul acestei încercări de fixare a profilului unui volum-antologie şi, de ce nu, a unui volum antologic. Interesantă ni se pare, în contextul semantismului şi al simbolicii titlului acestei antologii, etimologia cuvântului-cheie, de origine germană, a figurii feminine centrale, „cu mâinile albe”: Isolda, alcătuit din două cuvinte care înseamnă fier şi a conduce, a cârmui, s-ar traduce „comandantul cu spadă”. Fireşte, e vorba doar de o… floretă de exerciţiu…
La mulţi ani, domnule Poet!

* Prefaţă la volumul lui Marcel Lucaciu, Floreta de exerciţiu, apărut la editurile Caiete Silvane, Zalău şi Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca.

Autor: Carmen Ardelean