Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Hristos – Preot şi Rege*

Hristos – Preot şi Rege*

Decembrie 2016

Printre numeroasele simboluri aplicate lui Hristos, multe fiind legate de cele mai vechi tradiţii, unele reprezintă mai ales autoritatea spirituală sub toate aspectele sale, iar altele, în folosirea lor obişnuită, fac mai mult sau mai puţin aluzie la puterea temporală. Astfel, de pildă, se întâlneşte frecvent Globul Lumii ţinut în mână de Hristos, insigna Imperiului, adică a Regalităţii universale. Asta pentru că, în persoana lui Hristos, funcţiile sacerdotală şi regală, de care sunt legate autoritatea spirituală şi respectiv temporală, sunt cu adevărat inseparabile; ambele îi aparţin în mod eminent şi prin excelenţă, ca principiu comun din care provin în toate manifestările lor. 
Fără îndoială, poate părea că, într-un mod general, funcţiunea sacerdotală a lui Hristos a fost pusă în evidenţă în mod special; e firesc, deoarece spiritualul este superior temporalului, acelaşi raport ierarhic trebuind păstrat între funcţiunile care le corespund. Regalitatea nu este cu adevărat de „drept divin”, decât atâta timp cât îşi recunoaşte subordonarea faţă de autoritatea spirituală, singura care îi poate conferi investitura şi consacrarea, dându-i deplina şi întreaga legitimitate. Totuşi, dintr-un anumit punct de vedere, funcţiunile sacerdotală şi regală pot fi privite ca fiind, într-un fel, complementare, caz în care, deşi a doua, la drept vorbind, îşi are principiul imediat în prima, există totuşi între ele, când sunt considerate astfel ca separate, un fel de paralelism. Cu alte cuvinte, din moment ce preotul, de obicei, nu este simultan şi rege, e necesar ca regele şi preotul să-şi primească puterile de la o sursă comună; diferenţa ierarhică între ei constă în faptul că preotul îşi primeşte puterea direct de la această sursă, pe când regele, în virtutea caracterului mai exterior şi propriu-zis terestru al funcţiunii sale, n-o poate primi pe a sa decât prin intermediul preotului. Acesta, într-adevăr, joacă rolul de „mediator” între Cer şi Pământ; şi nu întâmplător plenitudinea sacerdoţiului a primit numele simbolic de „pontificat”, pentru că, aşa cum spune Sfântul Bernard, „Pontiful, cum o arată etimologia numelui său, este un fel de punte între Dumnezeu şi om”1. Prin urmare, dacă vrem să urcăm la originea primă a puterilor preotului şi regelui, nu o putem găsi decât în lumea cerească; această sursă primordială de unde provine orice autoritate legitimă, acest Principiu în care rezidă deopotrivă Sacerdoţiul şi Regalitatea supreme, nu poate fi decât Verbul divin. 
Hristos, aşadar, manifestarea Verbului în această lume, trebuie să fie realmente preot şi rege în acelaşi timp; însă, lucru ciudat la prima vedere, filiaţia sa umană pare să-l desemneze în primul rând pentru funcţiunea regală şi nu pentru cea sacerdotală. El este numit „Leul din tribul lui Iuda”; leul, animal solar şi regal, emblema acestui trib şi în special a familiei lui David care este a sa, devine astfel emblema lui personală. Dacă sacerdoţiul are preeminenţă asupra regalităţii, cum se face că Hristos a ieşit din tribul regal al lui Iuda şi din familia lui David, şi nu din tribul sacerdotal al lui Levi şi din familia lui Aaron? E un mister aici, pe care ni-l desluşeşte Sfântul Pavel astfel: „Dacă deci desăvârşirea ar fi fost prin preoţia Leviţilor (căci legea s-a dat poporului pe temeiul preoţiei lor), ce nevoie mai era să se ridice un alt preot după rânduiala lui Melchisedec, şi să nu se zică după rânduiala lui Aaron? Iar dacă preoţia s-a schimbat urmează numaidecât şi schimbarea Legii. Căci Acela, despre Care se spun acestea, îşi ia obârşia dintr-o altă seminţie, de unde nimeni n-a slujit altarului, ştiut fiind că Domnul nostru a răsărit din Iuda, iar despre seminţia acestora, cu privire la preoţi, Moise n-a vorbit nimic. Apoi este lucru şi mai lămurit că, dacă se ridică un alt preot după asemănarea lui Melchisedec, El s-a făcut nu după legea unei porunci trupeşti, ci cu puterea unei vieţi nepieritoare, căci se mărturiseşte: «Tu eşti Preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec»”2. 
Astfel, Hristos este preot, însă de drept pur spiritual; el este preot după rânduiala lui Melchisedec, nu după cea a lui Aaron, nici „după legea unei porunci trupeşti”; în virtutea acesteia îi aparţine regalitatea, în conformitate cu natura lucrurilor. Dar sacerdoţiul după rânduiala lui Melchisedec implică de asemenea, în sine, regalitatea; tocmai aici ele nu pot fi separate, căci Melchisedec este şi el, în acelaşi timp, preot şi rege, fiind astfel realmente imaginea Principiului în care sunt unite cele două puteri, aşa cum sacrificiul pe care-l oferă cu pâine şi vin este însăşi imaginea Euharistiei. În virtutea acestei duble prefigurări i se aplică lui Hristos cuvântul următor al Psalmilor: „Tu es sacerdos in æternum secundum ordinem Melchissedec”3.
Amintim textul pasajului biblic în care este relatată întâlnirea lui Melchisedec cu Avram: „Iar Melchisedec, regele Salemului, i-a adus pâine şi vin. Melchisedec acesta era preotul Dumnezeului celui Preaînalt. Şi a binecuvântat Melchisedec pe Avram4 şi a zis: «Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeu cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului. Şi binecuvântat să fie Dumnezeul cel Preaînalt, Care a dat pe vrăjmaşii tăi în mâinile tale!» Şi Avram i-a dat lui Melchisedec zeciuială din toate”5. Şi iată cum comentează Sfântul Pavel acest text: „Căci acest Melchisedec, rege al Salemului, preot al lui Dumnezeu cel Preaînalt, care a întâmpinat pe Avraam, pe când se întorcea de la nimicirea regilor şi l-a binecuvântat, căruia Avraam i-a dat şi zeciuială din toate, se tâlcuieşte mai întâi: rege al dreptăţii6, apoi şi rege al Salemului, adică rege al păcii, fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii, ci, asemănat fiind Fiului lui Dumnezeu, el rămâne preot pururea”7. Or, Melchisedec este reprezentat ca fiindu-i superior lui Avraam de vreme ce îl binecuvântează: „Fără de nici o îndoială, cel mai mic ia binecuvântare de la cel mai mare”8; şi la rândul său, Avraam recunoaşte această superioritate, căci îi dă zeciuiala, care este semnul dependenţei sale. Rezultă de aici că sacerdoţiul după rânduiala lui Melchisedec este superior celui după rânduiala lui Aaron, de vreme ce din Avraam a ieşit tribul lui Levi şi în consecinţă familia lui Aaron. 
E ceea ce mai afirmă Sfântul Pavel: „Şi aici (în preoţia Leviţilor) iau zeciuială nişte oameni muritori, pe când dincolo, unul care e dovedit că este viu. Şi ca să spun aşa, prin Avraam, a dat zeciuială şi Levi, cel ce lua zeciuială (de la poporul lui Israel), fiindcă el era încă în coapsele lui Avraam, când l-a întâmpinat Melchisedec”9. Şi această superioritate corespunde celei a Noului Legământ asupra Legii Vechi: „Ci încă a fost la mijloc şi un jurământ, căci pe când aceia s-au făcut preoţi fără de jurământ, El S-a făcut cu jurământul Celui ce I-a grăit: «Juratu-S-a Domnul şi nu Se va căi: Tu eşti Preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec». Cu aceasta, Iisus S-a făcut chezaşul unui mai bun testament”10. 
Am ţinut să amintim aceste texte esenţiale, fără a pretinde de altfel dezvoltarea tuturor semnificaţiilor conţinute în ele, ceea ce ne-ar duce departe, căci există aici adevăruri de un ordin foarte profund şi care nu se lasă pătrunse imediat, aşa cum a avut grijă să ne avertizeze însuşi Sfântul Pavel: „În privinţa aceasta avem mult de vorbit şi lucruri grele de tâlcuit, de vreme ce v-aţi făcut greoi la auzit”11. Ce ar spune el astăzi, când astfel de lucruri au devenit complet străine imensei majorităţi a oamenilor, al căror spirit e îndreptat exclusiv spre realităţile lumii materiale, ignorând din prejudecată tot ce depăşeşte acest domeniu limitat?
Am vrut să arătăm mai ales că rânduiala lui Melchisedec este în acelaşi timp sacerdotală şi regală, aplicarea lui Hristos a cuvintelor Scripturii referitoare la el constituind afirmarea expresă a acestui dublu caracter; de asemenea, unirea celor două puteri într-o singură persoană reprezintă un principiu superior ambelor ordinuri în care se exercită aceste puteri considerate separat; de aceea Melchisedec este adevărat prin tot ce s-a spus despre el, „asemănat fiind Fiului lui Dumnezeu”12. Însă Hristos, fiind însuşi Fiul lui Dumnezeu, nu este doar reprezentarea celor două puteri, ci chiar acest principiu în toată realitatea sa transcendentă, „prin puterea vieţii Lui veşnice”; orice autoritate îşi are sursa în El, deoarece este Verbul Etern „prin care toate s-au făcut”, cum spune Sfântul Ioan la începutul Evangheliei sale, şi „fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut”. 
Acestor puncte de vedere fundamentale le vom adăuga doar câteva observaţii complementare; mai întâi, e important să remarcăm faptul că Dreptatea şi Pacea, care sunt, cum s-a văzut, atributele lui Melchisedec, după însăşi semnificaţia numelui său şi din titlul care i s-a dat, sunt şi atribute ce i se potrivesc eminamente lui Hristos, care este numit în special „Soarele Dreptăţii” şi „Prinţ al Păcii”. Trebuie spus de asemenea că ideile de Dreptate şi Pace au, în creştinism la fel ca în tradiţiile vechi şi mai ales în tradiţia iudaică, în care sunt frecvent asociate, un sens diferit de sensul lor profan şi care ar necesita un studiu aprofundat13. O altă remarcă, nu mai puţin importantă, care ar putea să pară ciudată pentru cei ce nu cunosc geniul limbii ebraice, este următoarea: Melchisedec este preotul Dumnezeului celui Preaînalt, El Elion; El Elion este echivalentul lui Emanuel, aceste două nume având exact acelaşi număr14. Această echivalenţă arată că e vorba de două desemnări ale aceluiaşi principiu divin, considerat doar sub două raporturi diferite: în lumea cerească este El Elion; în manifestarea lui în lumea noastră este Emanuel („Dumnezeu cu noi” sau „Dumnezeu în noi”). Rezultă de aici următoarea consecinţă: sacerdoţiul lui Melchisedec este cel al lui El Elion; sacerdoţiul creştin, care este o participare a însuşi sacerdoţiului lui Hristos, e cel al lui Emanuel; prin urmare, dacă El Elion şi Emanuel nu sunt decât unul şi acelaşi principiu, la fel, aceste două sacerdoţii nu sunt decât unul, iar sacerdoţiul creştin, care de altfel presupune în mod esenţial jertfa euharistică sub forma pâinii şi a vinului, este cu adevărat „după rânduiala lui Melchisedec”. 
În sfârşit, Melchisedec nu este singurul personaj care, în Scriptură, apare cu dublul caracter de preot şi rege; într-adevăr, în Noul Testament regăsim unirea acestor două funcţiuni în Regii-Magi, fapt ce ne poate determina să gândim că există o legătură foarte directă între aceştia şi Melchisedec, sau, altfel spus, că e vorba în cele două cazuri de reprezentanţii unei singure şi aceleaşi autorităţi. Or, Regii-Magi, prin cinstirea pe care i-o aduc lui Hristos şi prin darurile pe care i le oferă, recunosc în mod expres în El sursa acestei autorităţi în toate domeniile în care ea se exercită: primul îi oferă aur şi îl salută ca rege; al doilea îi oferă tămâie şi îl salută ca preot; în fine, al treilea îi oferă smirnă sau balsamul nestricăciunii15 şi îl salută ca profet sau maestru prin excelenţă, ceea ce corespunde în mod direct principiului comun al celor două puteri, sacerdotală şi regală. Cinstirea îi este astfel adusă lui Hristos, de la naşterea sa umană, în cele „trei lumi” despre care vorbesc toate doctrinele orientale: lumea terestră, lumea intermediară şi lumea cerească; şi cei care i-o aduc nu sunt alţii decât păstrătorii autentici ai Tradiţiei primordiale, paznicii moştenirii Revelaţiei date umanităţii în Paradisul terestru. Aceasta este cel puţin concluzia care, pentru noi, reiese foarte clar din compararea unor mărturii concordante ce se întâlnesc, în această privinţă, la toate popoarele; şi de altfel, sub formele diverse pe care le îmbracă de-a lungul timpului, sub vălurile mai mult sau mai puţin dense ce o ascund uneori de privirile celor ce rămân la aparenţele exterioare, această mare Tradiţie primordială a fost mereu, în realitate, unica Religie adevărată a întregii umanităţi. Atitudinea reprezentanţilor acestei Tradiţii, aşa cum ne-o prezintă Evanghelia, n-ar trebui privită, dacă se-nţelege despre ce e vorba, ca una din cele mai admirabile dovezi ale divinităţii lui Hristos şi ca recunoaşterea decisivă a Sacerdoţiului şi Regalităţii supreme ce îi aparţin cu adevărat „după rânduiala lui Melchisedec”?

Traducere de Daniel HOBLEA   


* Articol publicat în revista Le Christ-Roi, la Paray-le-Monial, mai-iunie 1927, reeditat în Études Traditionnelles, ianuarie-iunie 1962.
1 Tractacus de Moribus et Officio episcoporum, III, 9.  
2 Epistola către evrei, VII, 11-17.
3 Psalmul CIX, 4.
4 Doar mai târziu numele lui Avram a fost schimbat în Avraam (Geneza, XVII).
5 Geneza, XIV, 18-20.
6 Într-adevăr, asta înseamnă literalmente Melki-Tsedeq în ebraică.  
7 Epistola către evrei, VII, 1-3.
8 Ibid., VII, 7.
9 Ibid., VII, 8-10.
10 Ibid., VII, 20-22.
11 Ibid., V, 11.
12 Unirea celor două puteri, în virtutea raporturilor lor cu ordinele divin şi uman, poate fi privită, într-un anumit sens, ca prefigurarea unirii naturilor divină şi umană în persoana lui Hristos.  
13 Această diferenţă este afirmată clar în unele texte evanghelice, de pildă în acesta: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu” (Ioan, XIV, 27).  
14 În ebraică, fiecare literă a alfabetului are o valoare numerică; şi valoarea numerică a unui nume este suma valorilor numerice ale literelor din care este format; astfel, numărul celor două nume El Elion şi Emanuel este 197.    
15 Arborii cu răşini nestricăcioase joacă un rol important în simbolism, cu sensul de înviere şi de nemurire; în particular, ei au fost luaţi uneori, cu acest titlu, ca embleme ale lui Hristos. E adevărat că i s-a dat smirnei şi o altă semnificaţie, raportată exclusiv la umanitatea lui Hristos; însă noi credem că e vorba aici de o interpretare cu totul modernă, a cărei valoare din punct de vedere tradiţional este contestabilă. 

Autor: René Guénon