Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Ştefan Goanţă, „Patul de zăpadă”. Valenţe interpretative

Ştefan Goanţă,  „Patul de zăpadă”. Valenţe interpretative

Decembrie 2016

Plasat istoric totuşi, într-o realitate bine cunoscută, romanul valorifică experienţa de viaţă a autorului, care a petrecut mai mulţi ani în Oltenia şi în Sălaj şi a studiat specificul comunităţilor din acele zone. Muntele Mare aparţine unei topografii reale, există în realitate în Munţii Apuseni. Acest munte devine simbolul unei comunităţi sociale care nu cedează utopiei, se retrage într-o zonă mai puţin accesibilă, trăind într-o comuniune strânsă cu natura şi cu miturile locului, așadar cu tradiţiile, obiceiurile şi cu formele de viaţă specifice păstoritului.
 Conţinutul de idei face din Patul de zăpadă un roman-parabolă, dar, în acelaşi timp, este şi un roman etnografic care prezintă lupta dintre două lumi: lupta dintre naturalitate, tradiţie şi înstrăinarea omului de rosturile sale, de sine însuşi printr-o ideologie utopică: „viitorul luminos”, pornind de la o realitate cumplită din vremuri în care teroarea istoriei tindea să distrugă comunităţile umane aşa cum au fost ele orânduite de-a lungul istoriei, şi nu atât să le distrugă, să le descompună, cât mai ales să le fure identitatea. În acest context, un motiv fundamental este despământenirea. Muntenilor li se iau pământurile, turmele, dar şi proprietatea asupra lor, asupra naturii în care trăiesc şi vieţuiesc de milenii, fiind o marcă a identităţii lor. Apoi le fură credinţa, limba lor dură, directă cu proverbele ei, cu inflexiunile ei, plină de ziceri şi vor să o schimbe cu lozincile care sunt goale, moarte şi promisiuni deşarte pentru că ei, din oameni liberi devin despământeniţi, pur şi simplu braţe de muncă. „Oţii de jos” vor să transforme ciobanii în nişte slugi ale planurilor cincinale în care aceştia nu cred, pentru că ei vor să vieţuiască în naturalitatea mediului lor. Munca la ei nu este muncă aşa cum înţelegem noi „munca de slugă”, ci e o muncă a comunităţii pentru sine, dar şi pentru ceilalţi, o necesitate fertilă a vieţii care dă roade pentru ei şi-i menţine, face parte din viaţă: „la noi asta e treabă”. Munca „de jos” însă, face parte din ideologie, e slugarnică, sclavie, „vor să ne ia sufletul ca să ne facă slugi”, ori sufletul la ei cuprinde şi mintea, prin urmare dacă le ia sufletul, le ia şi mintea. 
 „Josul” reprezintă în roman teroarea istoriei, duşmanii neamului şi ai libertăţii sociale, „jos” sunt cei care le fură lor drepturile, le fură proprietăţile şi vor să le fure şi sufletul, dar acestea sunt determinările unui veac străin de neam, de identitatea lui, de viaţa lui naturală, de viaţa lui social-economică, de viaţa lui spirituală, deci era vorba de o ideologie străină europeismului şi românismului. Ei sunt o comunitate simbolică, ciobanii, ultima rămăşiţă care rezistă civilizaţiei şi pe care civilizaţia o distruge. 
 Romanul poate fi privit şi ca o parabolă romantică. Romanticii sunt cei care au descoperit bogăţia sufletului, bogăţia sensibilităţii, iar scriitura se distinge prin sentimentalism romantic, simţire romantică, imaginaţie romantică şi chiar trăirea miturilor, dar şi a antitezelor, a luptei dintre bine şi rău. Binele este umanitatea şi răul este ceea ce dăunează umanităţii, binele este comunitatea şi răul este ceea ce dăunează comunităţii. Personajele sunt şi ele romantice prin simbolistica lor. Ioan cel Tânăr/ Munte este construit pe aceleaşi principii şi opoziţii. Cum descoperă el iubirea? El vine iniţial să cerceteze o comunitate izolată. Ea, Zarea, îl descoperă undeva, jos, şi îl duce la munte. Cei doi, prin studiile lor, prin şcolile lor nu şi-au trăit viaţa. Lumea de jos i-a înstrăinat pe cei doi de ei înşişi, de viaţa lor naturală. Ei pornesc în căutarea propriului destin, dar pornesc în căutarea iubirii în primul rând. Pe măsură ce ei se umanizează, îşi descoperă propria naturalitate, dar nu se apropie unul de celălalt. Îşi dau seama că se iubesc, dar nu se iubesc. El gândeşte tot timpul, zi şi noapte, şi acest lucru îi blochează simţurile şi percepţia frumosului natural şi în acelaşi timp percepţia frumosului ca manifestare sau invitaţie a iubirii, ca tentaţie. De aceea, consumarea iubirii lor întârzie şi se întâmplă târziu, pe patul de zăpadă, nu în natura înflorită de primăvară. Aici, zăpada este asociată intelectului care răceşte sentimentele, dar este şi simbolul purităţii celor doi. Acest pat al gheţurilor este ilustrarea faptului că numai sus pe munte, numai într-un anotimp al tensiunilor extreme amorul se produce şi ei se regăsesc ca bărbat şi femeie. Ei îşi tociseră prin anii trecuţi, prin tinereţea pierdută, apetenţa pentru iubire. Sensibilitatea le era dominată de intelect şi până se produce această descătuşare în mijlocul naturii.
 Antiteza apare la toate nivelurile romanului şi cu atât mai mult antiteza se vede în conflictul dintre utopia adusă de „teroarea istoriei” şi comunitatea montană ameninţată şi până la urmă distrusă. Conflictul este tot timpul urmărit ca într-o tragedie de la început şi până la sfârşit, iar binele, în loc să învingă, este învins, distrus. Cei doi dispar. Romanul este astfel tragic pentru că pozitivul dispare, nu se ştie ce se va întâmpla cu Munte(le), nu ştim unde e Zarea. Aceste personaje sunt simboluri ale înaltului, ale spiritualului, ale binelui. Finalul este deschis, tragic. Personajele pozitive din roman pier. Cei doi exprimă căutarea: pe cale intelectuală, pe cale morală şi pe cale estetică: Zarea este expresia frumuseţii, a iubirii. Ea este numită de către păstori „Zarea noastră” care le conservă nu numai setea de frumos, ci şi această dimensiune sufletească. Căutarea este sensul vieţii, viaţa este o cale, un drum, destinul este o cale, un drum. Calea este Adevărul şi Viaţa. Ei niciodată nu se mulţumesc cu căutarea, dar totuşi caută şi această căutare rămâne ca definiţie a morţii sau a supravieţuirii lor. 
 În roman este evocată şi „Mioriţa” prin moartea ciobanilor şi prin motivul unităţii dintre om şi natură. Spre deosebire de baladă, romanul mută căutarea: tânărul o caută pe Zarea, pe când în „Mioriţa” măicuţa bătrână îl caută pe păstor, deci e o interpretare liberă a baladei şi autorul nu urmăreşte structura mitului mioritic. El, păstorul, nu moare, dar balada îl transfigurează spiritual.
 „Patul de zăpadă” poate fi înţeles şi ca un roman existenţialist, însă nu în sensul filozofiei existenţialiste, ci pentru faptul că este vorba despre existenţă: existenţa comunităţii, existenţa individuală, existenţa valorilor, a tradiţiilor, a obiceiurilor, a libertăţii fără de care ei nu pot trăi. El exaltă toate valorile vieţii individuale şi de comunitate. Romanul este existenţialist în sensul în care legea supremă e iubirea, naturalitatea şi domnia sufletului sau „viaţa în sânul naturii, cultivând şi împlinind valorile ei reale”, în armonia unităţii dintre trup şi suflet, dintre om şi natură, dintre creaţie şi divinitate. În felul acesta, existenţa devine şi rămâne esenţa trăirii autentice în orizontul sacralităţii sau al miticului. Pe de altă parte, personajele principale nu aleg să rămână jos, ci merg sus, merg într-o altă lume. El simte nevoia cercetării acelei comunităţi, iar ea se întoarce în comunitatea ei. Ea nu ajunge mimetic la sat sau la oraş. E o alegere între cei de sus şi între cei de jos, între libertate şi supunere. Ea îşi conservă credinţa, el o recapătă. Zarea şi Munte(le) sunt personificări ale naturii privite animist, Zarea este cerul cu frumuseţea lui desăvârşită, iar Munte(le) este pământul cu viaţa lui fremătătoare, expresia bărbăţiei, a sănătăţii, a frumuseţii. Ei sunt obligaţi de forţe misterioase, de chemarea unor descoperiri personale, să se readapteze naturii, vieţii tradiţionale, să se integreze pe aproape toate planurile vieţii sociale, tradiţionale, inclusiv a miturilor şi obiceiurilor locului. Natura însăşi a muntelui e expresia puterii acelei comunităţi care stăpâneşte muntele, acesta fiind „fratele” păstorilor. Tainele, unele, sunt descifrate, altele nu, rămân taine. Natura muntelui este şi ea glorificată mitic şi religios printr-o combinaţie antitetică de real şi fantastic. Romanul urcă spre mit şi se încadrează în ceea ce am putea numi realismul mitic. Multe din fapte sunt realiste, ţinând de lupta acelor forţe identitare care s-au opus comunismului.
Există în roman elemente de prim rang în interpretarea fenomenelor sociale. 
 În primul rând, se face referire la filozofia destinului. Ciobanii nu percep viaţa ca pe o naştere şi o moarte, adică o clipă în viaţa terestră a comunităţii şi a umanităţii. Pentru ei trecutul, prezentul şi viitorul sunt un continuum, destinul fiind identificat în roman cu „datul”. 
În al doilea rând, datorită viziunii unui timp continuu, păstorii trăiesc într-un prezent nesfârşit, infinit: „oamenii aceştia au înzestrarea de a trăi chiar dacă li se termină viaţa. Ei nu se termină, trupul rămâne aici şi spiritul merge mai departe”. În prezent se află „datul”, ceea ce omul are. 
 În al treilea rând, muntenii îşi cultivă neamul şi fraternitatea. Comunitatea trăieşte şi pulsează ca o fiinţă umană: „[ei] alcătuiau o ţesătură încâlcită la modul fantastic, un labirint ale cărui iluzorii intrări şi ieşiri se aflau în capetele iluzorii ale timpului...”. 
 O calitate inedită a construcţiei narative o reprezintă pluralitatea de voci a naratorului. El este şi personajul principal, Munte(le), venit să cerceteze comunitatea de păstori. În acest sens, el aruncă o privire „din afară”, pune o oglindă în faţa unei realităţi şi o reflectă prin filtrul intelectului şi al spiritului său. Personajul devine un martor credibil prin pluralitatea de a vedea lucrurile pe mai multe planuri: social, istoric, mitic, interior, exterior. El face sondaje în diferite direcţii pentru a arăta nu simplitatea acestor oameni, ci tocmai complexitatea lor, a acestui mediu-iniţiere în lumea necunoscută. 
 Un alt element care individualizează acest roman este interferenţa stilurilor. Autorul îmbină, ca într-un mozaic, un stil subtil, intelectualizat, cu limbajul ţărănesc, apoi cu dialogul dintre eurile sale şi dialogurile cu ceilalţi. Aceste elemente sunt legate într-o continuitate febrilă, plină de fervoare şi tensiune şi ţine de specificul dramaticului, a bătăliilor care se poartă în roman.
 Clopotul care se aude în final este cuvântul. „Cuvântul este la Dumnezeu şi Dumnezeu este cuvântul”. Autorul este cel care preia cuvântul şi, printr-o „minune”, cuvântul ajunge la cititor. Cuvântul autorului este romanul, mărturie a tragediei anilor „satanici”, a terorii istoriei ca distrugere a unei comunităţi simbolice pentru întreaga românitate. Patul de zăpadă este tragedia unui popor căreia i-au fost exterminate elitele, confiscate proprietăţile, lichidate libertăţile şi drepturile, fiind îngenuncheat unei utopii şi unui „imperiu al răului”. 
 
Bibliografie:
GOANŢĂ, Ştefan, Patul de zăpadă, ediţia a II-a, Ed. eLiteratura, Bucureşti, 2016.
NIŢU, Maria, Ştefan Goanţă şi Patul de zăpadă, în revista „Pro Saeculum”, An XV, nr. 3-4 (111-112), 15 aprilie - 1 iunie 2016.
PETRAŞ, Irina, Referinţe critice la Patul de zăpadă, ediţia a II-a, Ed. eLiteratura, Bucureşti, 2016.
ZĂRNESCU, Constantin, Referinţe critice la Patul de zăpadă, ediţia a II-a, Ed. eLiteratura, Bucureşti, 2016.

Autor: Irina Ciama