Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Locul morții lui Gheorghe Șincai. Legendă. Tradiții. Adevăr*

Locul morții lui  Gheorghe Șincai. Legendă. Tradiții. Adevăr*

Decembrie 2016

Începutul sfârșitului
Omul care și-a dăruit plenar ființa sa pentru eliberarea socială și națională a poporului său, în a doua jumătate a anului 1794 este dramatic descumpănit, maltratat și scos cu ocară din rosturile mărețelor și înaintatelor sale idealuri.
În urma reclamațiilor episcopului Ioan Bob din 24 iunie 1794, către contele G. Bánffy, guvernatorul Transilvaniei, fișpanul comitatului (prefectul județului) Alba-Inferioară, Antoniu Vajna, la 15 iulie 1794, anchetează pe Gheorghe Șincai, audiind și 14 martori.
La 24 august 1794, subprefectul județului, Alex. Gyujte, în casa lui Iosif Pop, administratorul/prefectul/ domeniilor episcopale și cumnat cu vlădica Ioan Bob, Șincai este pălmuit, abrutizat cu strigăte gradate de la: „Ești capul unei conjurații”!, până la „Câine de Horia”! și „Câine puturos de valah”!, apoi purtat sub excortă pe străzile Blajului cu fața „înroșită de palmele suferite, iar părul vâlvoi slobozit peste ochi”/1, pag. 90/. 
La 13 septembrie 1794 este destituit din funcția de director al școlilor naționale din Marele Principat al Transilvaniei, un an de zile întemnițat la Aiud și târât într-un proces pentru „intenții la rebeliune”.
Cu aceste îngenunchieri, umiliri, maltratări ordinare, fizice și morale, Gheorghe Șincai este izgonit din rosturile sale și zadarnice i-au fost toate încercările de reparare a nedreptăților suferite, ca și cele de restituire a funcției de director/1796/, de numire de director pentru părțile Sătmarului/1796/, de revenire în cinul monahal/1796/, de translator/1797, etc.

Replieri cu licăriri de nădejdi trecătoare
Constrâns de asemenea împrejurări, Gheorghe Șincai se retrage tactic la contele Daniil Vass de Țaga, angajându-se de perceptor pentru instruirea și educarea fiilor acestuia: Toma, Ioan și George.
Aci lucrează șase ani, pe „ogor străin”, între 1797-1803.
După alte încercări de rostuire a vieții și operelor sale – Oradea și Buda –, timp de alți șase ani/1803-1809/, Gheorghe Șincai mai încearcă altă retragere strategică, la feciorii contelui Daniil Vass, în satul Sinea, din comitatul Abaujvár, aproape de Cosițe/Cașovia/, unde foștii lui elevi au moștenit un domeniu, după mama lor, Clara Szerentai, ceea ce el va nota și în Cronica sa: „Mă ocrotesc la feciorii contelui Daniil Vass cel mai bătrân, ca la niște ucenici ai mei, până voi săvârși munca aceasta/Cronica ...N.Ns./ pentru folosul romanilor, dintre care unii mai vrea-m-ar mort decât să scriu unele ca acestea”/3, pag. 504/.
După alți trei ani/1809-1812/, Cronica fiind definitivată, obține aprobarea de publicare pentru Ungaria printr-un „nihil obsta”, acordat de cenzorul Antoniu Szerdahelyi/la 6 mai 1812/, dar pentru Transilvania, unde dorea autorul să fie tipărită, de la cenzorul Iosif Mártonfi, episcop romano-catolic din Alba Iulia, obține o opoziție brutală egală cu apostila: „Opus igne, auctor patibulo dignus”/ tradus: Cartea e bună de foc, autorul de spânzurătoare/, de a cărei formulare se pare că Șincai nu era străin/1. p. 113 și 2, p. 151.
Se abate către ctitoria înaintemergătorului său Ioan Inocențiu Micu/Clain/, de la îmbinarea celor două Târnave.
După 17 ani Șincai reintră în Blaj. De la vlădica acela care-l dușmănise atât de amarnic – Ioan Bob, și până la cel mai mic din sutele de elevi ai școlilor Blajului, l-au privit cu admirație, iar Șincai le-a vorbit cu mândrie, simbolic și conștiu de măreția operii sale.
De la această dată, i se pierde urma. O singură amintire despre prezența sa prin Ardeal, a unui protopop bătrân din Bistrița/Ioan Maior/, care afirmase că l-ar fi întâlnit, prin mai 1814, undeva pe lângă Dej. După aceasta, întunecime totală.
Nimeni, nimic, timp de o jumătate de secol.
Opera sa circula; manualele sale școlare încă multă vreme n-au putut fi înlocuite; strădaniile sale pentru luminarea poporului prin cele peste 300 de școli naționale sătești, ctitorite de el, constituiau un moment viu, spiritul său era prezent în atmosfera intelectuală și morală a întregii Transilvanii. Nimic cert însă nu se știa de cărările și apusul vieții lui.
În acest timp s-a urzit așa zisa legendă cu prezumția morții sale la Bobota, care, în lipsă de orice alte dovezi, a crescut ca iedera pe copacul istoriei noastre, cum îi plăcea să o asemene lui Dr. Ilie Dăianu, cel care a combătut această legendă și s-a ocupat cu elucidarea fixării locului morții lui Șincai.

Cum s-a înfiripat legenda?
De unde și cum s-a născut această legendă? Cine a alimentat-o? Cum s-a sădit atât de puternic în conștiința mulțimilor, că și astăzi, după mai bine de un secol și jumătate de la încetarea sa din viață încă licărește, uneori, destul de viu, încălzind și luminând inimi pline de adorație pentru martiriul marelui istoric și, cine știe, dacă nu și pentru adevărul istoric?
De vreme ce și noi am intrat în acest joc de alternanțe dintre legendă și adevăr/4, lit a – g și 6/, mă simt dator, obligat în conștiință a ne prezenta ultima părere.
În acest scop, va trebui să toarcem din caierul încâlcit al vremilor firul deschilinit al legendei, în alternanță cu adevărul istoric oficializant, lucrare din care se va desprinde evident răspunsul la întrebarea: unde este adevărul? Și, care sunt perspectivele contemporane ale elucidării depline asupra locului morții lui Gheorghe Șincai?
Negreșit și natural, o legendă cu moartea lui Șincai la Bobota putea să ia ființă și ca un corolar al mai multor fapte istorice documentate, de legături sufletești ce s-au creiat între Șincai și Sălaj, pe urma filiațiunilor sale de rudenii și prietenii coroborate cu cele de director/inspector școlar în înțelesul nostru de azi/al școlilor naționale înființate de el.
Consemnăm aci firele de legătură, cele mai de seamă, dintre Șincai și Sălaj.
În timpul școlarizării sale, ca elev al colegiilor din Târgu Mureș, Cluj și Bistrița/dintre anii 1767-1773/, fratele mamei sale, „răposatul Mihai Grecul”, cum va nota chiar Șincai mai târziu, era administratorul latifundiilor baronului Wolfgang Bánffy din Nușfalău, din imediata apropiere a Șimleului. Acest fapt prilejuiește lui Șincai cel dintâi contact cu frumusețile și sufletul trudit dar plin de bunătate și cumințenie al locuitorilor Țării Silvaniei. Aci, la Nușfalău, își petrece vacanțele școlare Gheorghe Șincai, fapt menționat și de către cel mai documentat biograf al său: „În orice caz, vacanțele și le petrecea la acest Grecu, fratele mamei sale, la Nușfalău, în varmeghia Crasna”/1, p. 20/.
Pe când se întoarce de la strălucitele studii universitare și fructuoase lucrări de cercetare istorică, făcute la Roma și Viena între anii 1774-1780, Gheorghe Șincai, în afară de unchiul său, mai găsește în Sălaj și pe o soră a sa, Floarea Șincai, măritată după Gheorghe Pop, preot în Sudurău, lângă Tășnad, fiul nemeșului Pop din Sighetul Silvaniei/8, pag. 31, precum și 9, pag. 107/.
Acum încep implicațiile cu Bobota.
Fratele lui Gheorghe Pop, cumnatul său, anume Ioan Pop, deci cuscrul lui Șincai, era „diac”, respectiv cantor în Bobota, mare așezare românească așezată pe lângă drum de țară, iar preotul de atunci al acestui sat, Ignatie Ipian Marincaş. Bărbat cu mai multă știință de carte, după mărturia contemporanilor vremii, era prieten intim cu marele cărturar.
Aceste relații familiare și amicale au atras adesea și mai cu drag pașii lui Șincai spre Țara Silvaniei sau Sălaj, două toponime de aproximativ egală circulație pentru fostele de atunci și până la 1876 comitate: Solnocul de Mijloc cu capitala la Zălau și Crasna cu capitala la Șimleul Silvaniei.
Când împăratul Iosif II aprobă pentru Transilvania primul lot de 12 școli naționale românești, la 28 mai 1784, două dintre acestea iau ființă în Sălaj, la Santău și Almaș, care deci ființează deodată cu vâlvătaia țăranilor din toamna acelui an, deslănțuită de Horia, Cloșca și Crișan și care cuprinsese și satele Silvaniei/10, p. 180/ și pe timpul căreia se pare că Șincai „a fost dat în judecată și pedepsit pentru limbaj violent”/1, p. 84/.
La un an după aceasta înființează școlile naționale din Băsești și Bobota, întâlnindu-l, apoi, peregrin prin satele Silvaniei, pentru a înființa alte școli, având colaborarea lui Ladislau Andreica pentru satele de pe valea Someșului și a lui Petru Ungur pentru cele din părțile Tășnadului, înfruntând spiritul de oprimare al slujbașilor feudali din cele două varmeghii, îngâmfarea magnaților, ca și nepăsarea și ignoranța unora dintre ai săi de la care a pretins colaborare și sprijin și s-a ales cu ura lor. La 22 septembrie 1789 se afla în satele de sub Codru, în jurul Cehului Silvaniei/11/, iar la 7 octombrie 1789 era chiar în Zălau/12/.
Când, după 1812-1814, Șincai încetează cu orice fel de peregrinări, dispare total de pe scena istoriei, sălăjenii, care nu erau străini de străduințele, efortul și martiriul său, era natural să-și spună cuvântul, fie printr-o baladă, fie printr-o legendă, care, în definitiv, poate să fie grefată pe un fond al cărui temei nu este încă nici confirmat, dar nici infirmat științific, cu argumentele ultimului cuvânt.
În această situație, preotul de atunci, Gael, din Derșida, sat în imediata apropiere a Bobotei, a afirmat adesea prietenilor, cunoscuților, cui l-au întrebat sau nu l-au întrebat, că Șincai a murit lângă „Fântâna lui Alexi”, la moara de dinsus a Bobotei/13/ și că el l-a înmormântat în cimitirul bisericii celei vechi din Bobota. Fiul lui Gael, Grigoriu Gael, fost profesor în Blaj/14, pag. 134/ și ajuns protopop al Bobotei, deținător din familie a acestei știri și a mai multor cărți rămase de la Șincai, a propagat această știre în cercuri cât mai largi.
Încă și la 1863, când Gael bătrânul avea 80 de ani, arăta la fața locului, tânărului advocat Francisc Hossu Longin, locul unde a fost înmormântat Șincai.
Așa s-a înfiripat și s-a încetățenit în conștiința mulțimilor știrea cu locul morții lui Șincai la Bobota.

Apare un extras mortuar
În vara anului 1866 însă, apare, în sfârșit, în ziarul „Concordia” din Budapesta, Nr. 5-514, un extras mortuar pe numele lui Gheorghe Șincai.
Cine publica acest extras? Culmea! Tocmai Grigoriu Gael, care nutrise până de curând, alături de tatăl său, legenda sau știrea cu moartea lui Șincai la Bobota. Mai mult. Știrea și extrasul apar fără un titlu mai de seamă. Le redăm aici: „Bobota/com.Sătmariu, 30 iunie 1866/. După cercare de mai mulți ani, mi-a succes a afla locul și timpul morții preafericitului cronicar și istoric al românilor Georgiu Șincai, el adecă, după multele lupte, persecuțiuni și suferințe, înfrânt de boală și etate, s-a retras în urmă la comitele Vass în Szinye, lângă Cașovia, și, în 2 noiembrie 1816, în etate de 75 ani a repausat, în Szinnye, unde numai doi oameni bătrâni se mai află, care își aduc aminte de repausatul, însă mormântul lui nu se poate arăta, care ar fi, căci nici monument, nici cruce sau altceva epitafiu nu-l osăbește de celelalte morminte – despre înmormântare achid aci în original Extrasul matricular din parohia Keletsény a cărei filială este Szinnye; te rog să binevoiești a da publicității această descoperire interesantă; totodată sunt rugate toate ziarele românești a reproduce această descoperire în prețioasele coloane a foilor sale, ca să devină la cunoștința publică.
D. paroh, M.O. Frate în Cristos, Ioanne Szedlak din Keletsény merită recunoștință pentru asta descoperire, care s-a promis, că în obiectul acesta va cerca toate mijloacele ca să ne poată da descoperiri și ulterior și date sigure despre viața și moartea preafericitului.
Gregoriu Gael, protopop Șamșudului”.
După care, în continuare, urmează reproducerea actului oficial: 
„EXTRACTUS libri matricularia mortuorum gr. cath. Parochialis ecclesie Kelettsenyensis Anno Domini XDCCCZVI/1816/.

Annus
Mensis
 Dies    Nomen et Cognomen, parochi sepelientis    Nomen et Cognomen sepulti    Annus aetatis ajus    Locus sepulturae
1816
Novembris    Andreas
Koleszar
Parochus Keletsenyensis    Georgius
Sinkay    75
annorum    Szinnye


Praesentem extractum cum libro originali in omnibus cohaerere hisce officiose perhibeo
Signatum Keletseny die 20 iunii 1866.
ss. Ioannes Szedlak
gr. cath. Parochus Keletseny. – 
„Prețioasele coloane a foilor” (ziarele românești din Transilvania – n.n.) n-au reprodus știrea și extrasul. Numai bătrânul filolog și ziarist blăjan, Timotei Cipariu, în al său „Arhiv pentru filologie și istorie”, reproduce extrasul și publică biografia lui Șincai deprinsă din Elegia Georgii Șincai de eadem, A.A. Phil. Et Theol. Loctoris Romanii, dato ad autorem Orodias, M. Varadino i so facto S. Michaelis Arhangeli a 1803, pe care, în latinește, ne-a descoperit-o tot el în Acte și fragmente, Blaj, 1855, pag. 273 și urm.
Prin această publicare, știrea locală cu moartea lui Șincai la Bobota devine legendă, iar lucrările oficiale de atunci încoace s-au conformat și au notat data și mai rar locul morții, lui Șincai după estrasul publicat de Concordia, foaia deputatului Cetății de Piatră/Chioar/, Sigismund Pop, fără a urmări în continuare cercetările promise de preotul Ioannes Szedlák și fără a se deplasa careva la Sinea pentru confruntări și alte lămuriri necesare.

Persistența legendei 
Știrea de la Bobota, devenită legendă nu s-a lăsat biruită; ea a persistat în paralel cu adevărul istoric impus de extrasul mortuar, uneori eclipsând parțial sau chiar total acest adevăr. N. Iorga s-a aflat în posesiunea extrasului, pe care-l reproduce în a sa „Istoria literaturii române în sec. al XVIII-lea”, București, Minerva, 1901, dintr-o comunicare a prietenului său din Blaj, istoricul Dr. Augustin Bunea.
Dar, cum și cine a mai cultivat și după apariția extrasului mortuar legenda cu moartea lui Șincai la Bobota?
Întâi, în tradiția culturală a Sălajului, legenda a fost cultivată în continuare. Oameni cu prestigiu intelectual ridicat, în cuvântări festive, cu patos patriotic local, aminteau de „mormântul sfânt” de la Bobota.
Dar și personalități din cel mai înalt for științific al românilor de pretutindeni, Academia Română din București, dădeau uneori impulsuri legendei.
Dr. Ath. M. Marienescu, judecător la Tabla regească din Budapesta și membru activ al Academiei Române, referindu-se la cei trei corifei ai Școlii Ardelene – S. Micu, Gh. Șincai și P. Maior – scria alarmant: „Toți trei dorm somnul eternității departe de sânul mamei lor binecuvântate, în pământ străin, nedescoperiți de nimeni”/15/.
La întocmirea Schiței Monografice a Sălajului, de către Dr. Dionisie Stoica și Ioan P. Lazăr, Șimleu, 1908, important eveniment cultural semnalat și premiat de Asociațiunea culturală ASTRA, care tocmai în acel an își ținea pentru a doua oară adunarea generală anuală în Șimleul Silvaniei, protopopul Bobotei, Gavril Vaida relata și cea dintâi monografie românească a Sălajului consemna în cuprinsul ei/pag.206/, că: „D. protopop de astăzi al Bobotei, Gavril Vaida, bărbat în etate de 78 de ani, ne spune cu toată hotărârea, că în Bobota ar fi înmormântat marele istoric Șincai. Afirmațiunile sale le sprijinește cu următoarele date: În anul 1880 umblând prin Bobota d. francisc Hossu Longin, advocat în Deva și ginere al președintelui partidului național, d. George Pop de Băsești, a căutat date istorice și a întrebat, că unde a fost vechea biserică, căci cimitirul cel vechi a fost prefăcut în ogradă. Consultându-se apoi matricolele morților de la anii 1792-1825, nu s-a aflat nici-o urmă. Întrebați fiind bătrânii satului/ 4 inși: George și Mihai Muste, feciorii fătului celui bătrân; apoi Simion Mocan și Rechișan/, toți trecuți de 70-80 de ani acum toți reposați, au mărturisit și adeverit la preotul local, că își aduc bine aminte, că fostul preot bătrân, popa Ignațiu Ipian Marincaș, a făcut pomană mare la un popă străin prieten al său, pe care l-a ajuns moartea la fântâna morii de lângă drumul de țară al Bobotei și l-au adus și înmormântat în fața bisericii celei vechi. Locul de lângă fosta biserică, unde a fost îngropat acest preot străin, încă l-au arătat preotului și adeverința protocolară încă a fost dată de acești bătrâni; cercetarea a rămas însă într-atâta, căci unul din preoții vecini a zis, că nu-i lipsă să se facă arătare publicității, căci Șincai, marele nostru istoric, a răposat în Ungaria la cutareva magnat, ori posesor mare, unde a fost instructorul băieților aceluia. Părintele Gael din Derșida a afirmat înaintea d-lui Fr. Hossu și a d. prof. Victor Russu, precum ne comunică cel din urmă, că Șincai a fost înmormântat în Bobota, însuși luând parte la înmormântare. D. prof. Russu are o carte latinească de școală a lui Șincai, primită de la părintele Gael, pe care am văzut-o și noi”. 
Această lucrare monografică, la pag. 207, redă fotografia cimitirului, acum teren viran, adumbrit de un păr bătrân, pe care și noi l-am apucat cu 40 de ani în urmă, iar sub ilustrată mențiunea: „Aici a fost îngropat Șincai, în Bobota”.
Voluminoasa monografie a Sălajului, în ungurește, scrisă de Dr. Petri Mór, toate manualele de geografia Sălajului, după care se învăța în toate școlile primare, datorate, unul prof. Dr. Emil Lobonțiu și altul lui Paul Miclea, au consemnat ca loc al morții lui Șincai, Bobota.
Prin articolul său, Contribuții la biografia lui Gheorghe Șincai, publicat în revista „Transilvania”, nr. 4 din aprilie 1922, pag. 295 și urm., renumitul istoric ardelean, Dr. Zenovie Pâclișanu, reînvie legenda cu mare putere, scriind: 
„1./Un venerabil fruntaș ardelean, care trăiește și azi/Fr. Hossu Longin, N.Ns/, povestește: «În vara anului 1863 am fost la Bobotă/jud. Sălaj/. Preotul Gael, om în vârstă de 80 de ani, m-a condus în cimitirul, care se afla în locul pieții de astăzi și în care se îngropau, în jurul micei bisericuțe de lemn, fruntașii satului. De la intrarea în cimitir la dreapta, bătrânul Gael mi-a arătat un loc zicând: Uite nepoate, acolo este înmormântat marele Șincai, care a murit la noi venind din Oradea Mare».
La 1816, anul morții lui Șincai, Gael era de 47 de ani!
2./Fostul profesor la școala normală din Blaj, Victor Russu, născut și crescut în Bobota, scria la 20 mai 1882 unui prieten/ o copie la Z. Pâclișanu/, că și lui i-a povestit Gael «cum l-a ajuns pe bătrânul Șincai neputințele și slăbiciunile pe drum, lângă izvorul lui Alexi cu desagii în spate» și că a murit «la nene-meu – zice Russu – tatăl mamei sale, Ignatie Ipian, care l-a și înmormântat. Nene-meu a fot om erudit și ca atare a știut prețui și pe atunci pe renumitul nostru istoric și așa sigur l-a îngropat între ai săi – mai toți defuncții familiei noastre au fost îngropați acolo – și între fruntașii satului». Privitor la autoritatea lui Gael, Victor Russu scrie: «că bătrânul Gael, paroh în pensiune și protopopul Gael, feciorul bătrânului, au avut cunoștințe certe despre ultimele momente și împrejurări ale lui Șincai, deduc de acolo, că murind bătrânul și mai târziu, la 1870, și protopopul Gael și licitându-se în favorul erezilor unele și altele, am cumpărat eu mare parte din cărțile lui Gael și între care am aflat și o carte, proprietate cândva a lui Șincai, după cum apare din însemnarea manuscrisă de însuși Șincai pe titlul acelei cărți: În usum scholarum Balasfalvensium emit Georgius Gabriel Sinkaj ord. A. Basilli M. Anno 1777». Asta uns e cert și pozitiv. Cartea e la mine și azi o păstrez ca un clenodiu scump, știind că din aceasta sigur odată a citit și moșul Șincai”.
Mai târziu ne-a picat nouă în mână o scrisoare a lui Fr. Hossu Longin către Alimpiu Barboloviciu din Șimleul Silvaniei, pe care o avem în original și am reprodus-o în lucrarea noastră de tinerețe, „Istoria învățământului românesc din Sălaj”, Zălau, 1936, pag. 59 și care reia povestirea din nou. În baza celor ce însuși Fr. Hossu Longin a auzit, conchide: „Combinațiunea mea este că, George Șincai reîntorcându-se din Transilvania a putut să moară lângă izvorul lui Alexi, la moara din sus a Bobotei și atunci vor fi rămas cărțile în Bobota, iar manuscriptele pe la Oradea vor fi fost trimise”.
Dr. Zenovie Pâclișanu, prin articolul său, „Locul morții lui Gheorghe Șincai”, publ. în revista „Cultura creștină”, anul XVI, iulie-august 1936, nr. 7-8, pag. 476 și urm., împintenează iar legenda: „Într-un articol despre «O carte a lui Gheorghe Șincai», publicat de părintele Ilie Dăianu în Nr. 17-20 al «Gazetei cărților» se vorbește din nou despre locul morții marelui și nefericitului învățat. Păr. Dăianu scrie: «ultima versiune pe care mi-a comunicat-o regretatul Francisc Hossu Longin câteva zile înainte de moartea sa, este că /Șincai/ ar fi îngropat în comuna Bobota din județul Sălajului. Poate va fi având temei această presupunere, dar dovezi convingătoare nu mi-a comunicat, deși poate a avut». Păr. Dăianu își exprimă nădejdea că cercul studențesc de acolo – din Bobota –, care a luat inițiativa ridicării unui monument lui Șincai va lămuri această chestiune «pentrucă – continuă sfinția sa – este de neînchipuit ca un cerc de tineri serioși să ridice monument la un pretins mormânt al istoricului Șincai fără să justifice cu dovezi istorice această procedură»”.
Să vedem, mai întâi, pe ce se întemeia presupunerea lui Francisc Hossu Longin că Șincai a murit în Bobota din județul Sălajului. În 1863 Hossu Longin a vizitat această comună. Pe atunci în locul pieții de azi se găsea o veche bisericuță de lemn și în jurul ei un mic cimitir, unde se îngropau fruntașii satului. Preotul Gael, un bătrân de 80 de ani, l-a condus pe Hossu Longin în acel cimitir și i-a arătat un loc, de la intrare la dreapta, spunându-i „Uite nepoate, aici este înmormântat marele Șincai, care a murit venind de la Oradea”. În 1816, anul morții lui Șincai, Gael avea 47 de ani! Acest lucru l-a spus bătrânul preot și fostului profesor din Cluj, Victor Russu, născut și crescut în Bobota și al cărui bunic după mamă, Ignatie Ipian, era la acea dată – 1816 – paroh acolo. Într-o scrisoare din 22 mai 1882, Russu scrie: „Și mie mi-a enarat/Gael/ cum l-au ajuns pe bătrânul Șincai neputințele și slăbiciunile pe drum, lângă izvorul lui Alexi/tatăl episcopului, care era morar la moara din sus de Bobota cu desagii în spate și că ar fi murit la nene meu/bunicul după mamă/care l-a și îngropat cu pompă mare de s-a mirat tot norodul”. Convingerea despre moartea lui Șincai „sub garduri” s-a menținut mult timp. Astfel, la 10 Septembrie 1860, Aloisiu Vlad, autorul cunoscutei lucrări „A román nóp és ugye”/Lugoj, 1863/, al cărui tată, fost preot în Abrămuțu/jud. Bihor/ era bun prieten cu Șincai – avea de la el și o călimară, care e acum în Biblioteca centrală din Blaj – scria lui Timotei Cipariu că „nemuritorul Șincai... pentru unele atacuri care le-a avut cu sora episcopului Vulcan, așa-numita Măcinica, a fost silit să părăsească curtea episcopească/din Oradea/, unde-și aflase după atâtea suferințe și persecuțiuni un loc de repaos, carele însă fu silit în urma intrigilor numitei femei a-l lăsa și a lua lumea în cap, ca pe urmă să moară sub garduri”.
Cum vedem informația lui Aloisie Vlad, care o deținea de la tatăl său, prieten bun al lui Șincai, se potrivește cu aceea a bătrânului Gael despre moartea lui „cuprins de neputințe și slăbiciuni” la izvorul lui Alexi de lângă satul Bobota și cu înmormântarea lui în acel sat chiar. Bătrânul acesta, cum am văzut, știe și locul unde a fost înmormântat.
Informațiunile aceste sunt însă răsturnate de extractul din matricola morților parohiei greco-catolice din Keletsény/jud. Abauj, în Cehoslovacia, aproape de orașul Coșițe/, publicat în ziarul „Concordia” din 1866/Nr. 51/, iar mai nou reprodus de N. Iorga în „Istoria literaturii române în secolul XVIII”/observații, adausuri, îndreptări, p. 55/. Extractul eliberat la 20 iunie 1866 de parohul Ioan Szedlak, spune că Georgius Sincay, de 75 de ani/?/, a fost înmormântat la Szinye de Andreas Koleszar, parohul din Keletsény. Dar ceea ce încurcă și mai mult lucrul e faptul că extractul a fost publicat în „Concordia” chiar de protopopul Grigore Gael, fiul bătrânului Gael din Bobota, care i-a arătat în vara anului 1863 lui Hossu Longin locul din vechiul cimitir al acestui sat unde a fost înmormântat Șincai. La altă parte Victor Russu spune în scrisoarea amintită că murind bătrânul Gael, iar mai târziu, în 1870, și fiul său Grigore, lucrurile rămase de la ei au fost vândute la licitație în favorul erezilor și din cărțile vândute cu acest prilej cea mai mare parte a cumpărat-o el, Russu. Între ele, a găsit una, care a fost proprietatea lui Șincai, fiindcă era scris pe ea: „Ir usum scholarum Blasfavensium emit Georgius Gabriel Sinkay ord. A Basilii Magni anno 1777”. Russu indică și titlul cărții: „M. Val. Martiolis Epigramata”.
Nădăjduim și noi – continuă în ultimul aliniat al articolului său Z. Pâclișanu –, că tinerii studenți din Bobota, înainte de a ridica monumentul la mormântul lui Șincai, vor lămuri contradicția dintre tradiția indiscutabilă și dintre tot atât de indiscutabilul extract din matricola morților parohiei greco-catolice din Keletsény”. 
Când tinerii intelectuali din Bobota au început acțiunea pentru ridicarea monumentului mortuar închinat lui Șincai la Bobota, Dr. Ilie Dăianu, membru corespondent al Academiei Române, a vizitat Bobota și tot ce s-a putut pentru a se documenta asupra veracității înmormântării cărturarului ardelean la Bobota, dar a rămas neconvins și a combătut aserțiunea cu moartea lui Șincai la Bobota printr-o serie de articole publicate în presa periodică indicată în bibliografie sub Nr. 4, lit. A-4, dintre care ultima fiind o broșură de câteva zeci de pagini, precum și prin conferințe publice ținute în mai multe centre din Transilvania.
Ilie Dăianu era însă obsedat și de lipsa de autenticitate a extrasului mortuar și că acesta ar putea arăta o identitate de nume a unui mort oarecare cu numele istoricului nostru. Nouă ne scria să facem săpături la Bobota și am putea aduce surprize. Pe de altă parte, dânsul personal și colateral și alt istoric orădean, Dr. Ioan Georgescu, a încercat să verifice autenticitatea extrasului mortuar de la Sinea, prin concursul lectoratului de limba și literatura română de la Universitatea din Praga și prin episcopatul greco-catolic din Ungvar. Totul fără rezultat; nici măcar răspuns negativ. Calea am urmat-o și noi printr-o corespondență în latinește cu parohul din Keletsény, fără a obține însă ceva.
Așa s-a ajuns, că prin 1936-1938, unii au pus sub semnul întrebării extrasul, alții legenda de la Bobota.

Încă un extras mortuar
În această atmosferă, cu scânteieri de lumini și valuri de umbre peste mormântul titanului istoriei noastre, prin bunele oficii ale învățătorului din Boian-Huta/Sălaj/, Iosif Kuminski, originar dintr-un sat din Cehoslovacia din apropiere de Sinea, am obținut alt extras mortuar, tot de la Keletsény, pe care-l am în față. Deosebiri față de cel din Concordia există, dar credem că din cauza imprimatului și din cauza concepției preotului transcriitor.
Imprimatul de extras, aflat atunci în uz în Cehoslovacia, e tipărit în trei limbi: latinește, cehește și ungurește. Dăm numai textul latinesc și, bineînțeles, extractul reprodus din matricolă, absolut identic. Notăm că preotul răspunde numai la textul cehesc, dar cu influențe slovace în ortografiere.
LITERAE MORTUALES
Infrauriptus fideligne testor in Matricula Defunctorum Ecclesiae Parcelialis grekokat v. Klacenove. Dioac.Com. Kosice.
Anno Domini: Tisicemsko sestract/1816/
Numerus curentes    Annus et dies
Orbitus    Defuncti
Nomen et conditio, item eius conjugis et religio:    Defuncti 
Originis et habitationis numerus domus    Defuncti
Sexus man. foem    Aitas:
13    2
novembra
1816    Jurai
Sincai    Svinica         75


În continuare:
Morbus sive aliud genus mortis    Fuitne provisus Sacramentis Muribundiorum    Sepulturae locus et dies    Sepelientis nomen et officium    Observatione
-    -    Svinica    Andrej Koleszar    - 


In quorum maius robus has propria manu subscriptas et Sigillo Paroeciali munitas extradedi litteras.
V. Klecenove die 15 maiu 1938
L. s. Emil ...........
Grecokat duch administr.
Deosebirile între cele două extrase, credem că sunt numai de reproducere după matricolă, în primul se vădește o influență latină și puțin maghiară, iar în cestălalt, influența cehă și slovacă. Deci unul autentic nu avem încă nici la această dată și o autenticitate ar fi pe deplin dovedită numai prin mijloace moderne: fotografierea matricolei.
Satul în care și-a găsit adăpost Șincai în ultimele zile ale trudnicei sale vieți se chema în ungurește Szinnye, iar în grai local, deci slovac, Svinica/Svinița/, nume la care s-a revenit după 1918.
Șincai era al 13-lea mort din matricolă.
Jurai în loc de Georgius e un abuz al preotului din 1933; sub influența latinistă a vremii înclinăm să credem că în matricolă este latinescul Georgius.
Toate aceste se cer însă lămurite și a sosit timpul să se facă aceasta, până ce eventual se mai păstrează: matricola și arhiva parohiei din Keletsény – Klecenove – Călacea/pe românește/, de lângă Svinica (Szinnye), nu departe de Cașovia.

Un imperativ: Completări de cercetare
După părerea noastră aceasta ar fi pista de urmat pentru elucidarea adevărului istoric și limitarea legendei la propriile ei caracteristici de legendă. Fotografierea matricolei din Keletsény, a construcțiilor ce eventual au mai rămas la Sinea și în care Șincai și-a definitivat monumentala sa Cronică, a cimitirului vechi, cercetarea documentelor ce eventual au mai rămas pe urma investigațiilor întreprinse de Ioan Szedlak în vara anului 1866 etc. Cu asemenea mijloace moderne s-ar pune capăt pentru totdeauna și s-ar închista orice legende la rosturile lor literare.
Să nu se uite că cei doi distinși istorici ardeleni și membri corespondenți ai Academiei Române, Dr. Zenovie Pâclișanu și Dr. Ilie Dăianu, care n-au luat extrasul din Concordia fără discernământ critic și, în limitele puterilor lor, și-au îndreptat cercetările spre lămurirea științifică a locului morții lui Gheorghe Șincai, n-au ajuns să-și spună ultimul cuvânt. Unul, Z. Pâclișanu, a spus-o clar, că se așteaptă a se lămuri contradicția dintre tradiția indiscutabilă și dintre tot atât de indiscutabilul extract din matricola morților parohiei greco-catolice din Keletsény”/5, p. 478/, iar altul, I. Dăianu s-a pronunțat pentru săpături la Bobota.
Nici cel mai de seamă dintre biografii lui Șincai, după Alexandru Papiu Ilarian/16/, profesorul și criticul literar din Cluj, Mircea Tomuș/1/, după ce constată că cercetările asupra vieții lui Șincai, după 1812-1814, înaintează „prin ceață”, „prin legendă”/1, p. 230/, acceptă extrasul din Concordia numai fiindcă i se „pare autentic”, o dovadă „mai solidă”, făcând însă constatarea, că: „Nici în acest caz tradiția nu s-a desmințit/1, p. 233/.
Mare parte dintre istoricii noștri, fără comentarii, consideră certă data și locul morții după extrasul din Concordia. O altă parte, punând în paralelă tradiția cu extrasul mortuar, cu scopul de a nimici legenda, departe de a o dărâma, înviorează cu noi impulsuri tradiție.
Astfel, în Gheorghe Șincai, Opere I, Hronica românilor, tom. I, București, 1967, Editura pentru literatură, lucrare îngrijită și studiu asupra limbii de Florea Fugariu, criticul literar Manole Neagoe, în paginile de prefață/pag. XLV/, după ce menționează locul și data morții considerând extrasul, afirmă: „Acest lucru n-a împiedicat să se înfiripeze și o legendă a morții lui Șincai. Se spunea – și oamenii au crezut-o multă vreme – că Șincai se abătea adeseori prin satul Bobota, unde locuia o soră de a lui, măritată după nepotul episcopului Darabant. Odată, aprindu-se să bea apă la „fântâna de lângă moara lui Alexi”, a murit pe loc. Strângându-se satul a fost recunoscut și îngropat, lângă biserică, la umbra unui păr. De fapt povestea se referea la moartea lui Simion Bărnuțiu, care spre bătrânețe, revenind din Moldova și fiind bolnav de febră, a băut apă rece la Unguraș, și până la Bocșa Română, sat lângă Bobota, a murit”.
Cu asemenea variante fabricate și, deci, necunoscute în Sălaj, în care inundă inexactitățile, departe de a se lichida legenda cu locul morții lui Șincai la Bobota, aceasta primește noi potențe și este ridicată din nou la suprafață. Legenda nu s-a înfiripat după apariția extrasului; ea a existat înainte de acesta, cultivată din plin de familia Gael. Nu „se spunea” că „Șincai se abătea adeseori prin satul Bobota”, acesta fiind un adevăr istoric. Soră-sa Floarea nu era măritată în Bobota, ci în Sudurău și nu „după nepotul episcopului Darabant”, ci după Gheorghe Pop, fiul nemeșului Pop din Sighetul Silvaniei și abia fiul lor Mihai ia în căsătorie pe Oana, o nepoată a episcopului Ignatie Darabant. Prin afirmarea că această legendă s-a născut ca o variantă din tragismul ultimelor clipe din viața lui Simion Bărnuțiu – las că și într-asta îmbibă alte inexactități. Se face o greșeală enormă, fiindcă moartea acestuia din urmă are loc la 28 mai 1864, iar noi știm documentat că încă în vara anului 1863, Gael spunea lui Hossu Longin, acolo în Bobota, lângă biserica veche: „Uite nepoate, aici este înmormântat marele Șincai...”. Deci așa zisa legendă cu Șincai la Bobota se înfiripaseră și circula cu conținut de incontestabil – unicul – adevăr istoric încă înainte de încetarea din viață a lui Simion Bărnuțiu și înainte de apariția extrasului din Concordia. Cu asemenea... de inexactități nu se poate stabili un adevăr istoric și vrând, nevrând se obțin efecte contrarii, prin care legenda primește noi valențe și, în fapt, a început iar să circule.

Cu alternanțe între adevărul oficializant și tradiție
În stadiul actual al cercetării acestei probleme de istorie literară și națională, părerea lui Dr. Ilie Dăianu, exprimată înainte cu aproape 40 de ani/4, lit. g, p. 31/ rămâne în plină și crudă valabilitate. Legenda cu locul morții lui Șincai la Bobota „face cinste poporului nostru bun, că umple golul istoriei și nimbează numele celui pribegit între străini și sfârșit în timp și loc necunoscut de ai săi”.
„Nouă intelectualilor însă, nu ne face cinste, că am lăsat atâta vreme necercetată viața celui mai mare creator al Daco-României, care cu drept cuvânt poate pretinde, că a construit în ideologie România Mare, cu un secol înainte de a se realiza în fapt și în adevăr”. 
În trecutul apropiat, această legendă a dinamizat o societate de tineri intelectuali din Bobota, în frunte cu Victor Boroș, Ioan Buhai, Corneliu Coposu, Traian Albu, frații Alexă și Daniil Pop etc., care au organizat serbări cu programe culturale și artistice pentru adunarea de fonduri în vederea ridicării unui monument lui Gheorghe Șincai. În vremea mobilizărilor din anii 1939-1940, Excadronul 18 cavalerie, comandat de căpitanul Rizescu Gheorghe/ azi locotenent-colonel în rezervă, în Craiova, str. Silozului Nr. 16/ și aflat pe zonă în partea locului, cu sprijinul țăranilor și intelectualilor locali, încălzit de tradiția locală, ridică un monument pe locul mormântului lui Șincai, susținut de localnici/ azi, pe acel loc se află construcția dispensarului medical uman/. Monumentul avea postamentul în forma unui triunghi de piramidă triunghiulară, pe care se înălța o cruce și, săpat în piatră, avea următoarea inscripție:
GHEORGHE ȘINCAI
1754-1816
Precursorul redeșteptării naționale, recunoștință.
Ridicat Exc. 18 Cav.
               – ofițerii, subofițerii și ostașii – 
1939. – 
În toamna anului 1940, după actul arbitrar de la 30 august 1940, de la Viena, Bobota fiind ocupată, monumentul a fost dărâmat de autoritățile maghiare, iar oamenii din sat au salvat câteva bucăți, ascunzându-le prin împrejurimile zidurilor bisericii din localitate, pe care și noi le-am văzut recent, deci se păstrează.
Azi, în contemporaneitatea noastră, în atmosfera spirituală a satului, legenda aceasta e vie și se caută căi adecvate pentru ca locuitorii satului, muncitorii minieri în majoritate și altă parte țărani, să-și arate expresia recunoștinței lor pentru memoria marelui istoric și luptător Gheorghe Șincai, ridicând un nou monument.

Quousque tandem
Până când vom pendula între adevăr și legendă ?
Omul care iubise atât de mult pământul patriei sale, poporul său, căruia i-a zămislit steaua sa călăuzitoare istorică neîntreruptă pe acest teritoriu; cel care, cel dintâi, scrie o istorie a tuturor românilor, care are o viziune clară a unității de limbă, datini, obiceiuri, aspirațiuni comune, iluminism desăvârșit, luptător convins și neînfricat împotriva asupririi sociale și cultural-naționale a poporului său, împotriva obscurantismului și superstițiilor/ ce altceva au fost lucrările lui: Istoria naturii sau firii, ori Învățătura firească spre surparea superstițiilor poporului?/, se sfârșește învăluit în legendă.
Azi, când s-au reparat atâtea nedreptăți ale trecutului, când s-a pus ordine, după drept și adevăr, în lumea vieții noastre culturale trecute și prezente, să nu se poată lămuri documentat, locul și data morții celui care și-a așezat propria sa viață în fundamentul veșnic și de neclintit al neamului și țării sale?
A murit acolo, departe de aria de formare a poporului român și este înmormântat cu certitudine la Sinea, în pământ străin? În prealabil, să se verifice științific, cu mijloace și tehnică modernă și să i se aducă în pământul Patriei, la Cluj, la Blaj sau chiar la Bobota, o urnă de cenușă din oasele martirizate ale mormântului său! Pentru prea bine meritata odihnă a memoriei sale și pentru satisfacția sufletului genuin al poporului nostru!
A murit și e înmormântat la Bobota? Țara întreagă să-și concretizeze expresia recunoștinței sale printr-un monument ridicat pe locul mormântului său, demn de măreția vieții, luptelor, operii și gândirii sale iluministe, în același timp, monument demn de un popor ajuns liber, independent, care acum nu numai că știe, dar și poate să-și cinstească după cuviință memoria Părinților Patriei.
Dacă golul, starea aceasta degradantă din istoria culturii noastre, de veșnică alternanță dintre legendă și adevăr în problema locului și timpului morții lui Gheorghe Șincai a fost posibilă în condițiile oprimării sociale și naționale a românilor din Transilvania, dacă ea s-a putut menține în bălăceala politicianistă a conducerii partidelor burgheze dintre cele două războaie mondiale, azi nu mai are nici-un suport, nici-o rațiune de existență.
Acțiunile mișcării culturale de la Bobota și împrejurimi, cu restaurarea fântânii lui Alexi, cu resturi din monumentul lui Șincai ascunse și păzite sub zidurile bisericii și cu noi strădanii pentru ridicarea unui bust lui Gheorghe Șincai, trebuiesc considerate și privite în esența lor, așa cum sunt: semne ale unei dorinți arzătoare de a se pune capăt problemei controversate privind locul morții lui Șincai și de a canaliza strădaniile maselor populare pentru cinstirea memoriei eminentului istoric și filolog român printr-un însemn – bust, monument, statuie – demn atât pentru zilele contemporaneității noastre, cât și pentru cel reprezentat prin acest însemn.
Ioan Ardeleanu-Senior
(urmează semnătura)
Ianuarie 1974. 
Supurul de Sus, nr. casei 316,  
Jud. Satu-Mare

* Prezentul studiu a fost publicat pentru prima dată în volumul Monografia localităţii Bobota între istorie şi memorie, coord. Marin Pop, apărut la Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013, pp. 493-515. Acest volum a fost publicat în cadrul proiectului „Localitatea Bobota – 800 de ani de la prima atestare documentară”, derulat de către Filiala Sălaj a Fundaţiei „Corneliu Coposu”, cu sprijinul financiar al Centrului de Cultură şi Artă al Judeţului Sălaj, prin programul de finanţare nerambursabilă, în anul 2013 (notă – Marin Pop).

NOTE BIBLIOGRAFICE
1./ Mircea Tomuș, Gheorghe Șincai, viața și opera, Editura pentru Literatură, 1965. 
2./ Dr. Ilie Dăianu, Cronica lui Șincai și cenzura ardeleană, în revista „România eroică”, Cluj, anul II, în 8-9, dec.-ian., 1938-1939, pag. 148-153. 
3./ Gheorghe Șincai, Opere I, Hronica românilor, tom. I, Editura pentru Literatură, București, 1967, îngrijită de Floarea Fugariu.
4./ Dr. Ilie Dăianu, membru corespondent al Academiei Române, deschizând o polemică cu noi pe tema locului morții lui Gheorghe Șincai, verbal și în scris, se pronunță împotriva legendei. Dintre articolele și lucrările publicate în context cu această problemă de istorie literară, notăm, dintre cele pe care le mai păstrăm, următoarele:
a./ Unde este înmormântat George Șincai ?, articolul în Steaua Transilvaniei, București, anul III, Nr. 29 din iunie 1936, pag. 2.
b./ Unde a murit George Șincai ?, articol în Națiunea română, Cluj, anul X, Nr. 143, pag. 2, din 28 iunie 1936. 
c./ Legenda lui George Șincai în Sălaj. Articol publ. în Națiunea română, Cluj, anul X, Nr. 118 din 5 iulie 1935.
d./ Legenda lui G. Șincai în Sălaj, p. II, articol publ. în Națiunea română, Cluj, anul X, Nr. 196 din 15 iulie 1936.
e./ Legenda morții lui Gheorghe Șincai. Unde a murit și unde a fost îngropat marele cărturar ardelean?, articol publicat în Noua Gazetă de Vest, Oradea, anul I, Nr. 71 din 1 iulie 1936, pag. 2.
f./ Moartea lui Gheorghe Șincai – 2 nov. 1816. Articol publ. în ziarul Tribuna, Cluj, anul II, Nr. 250 din 30 oct. 1939, pag. 2.
g./ Gheorghe Șincai de la Șinca Veche, conferință ținută în Oradea la 10 decembrie 1938 și publ. în Tipografia diecezană, Oradea, 1939, într-o broșură de 32 de pagini. 
5./ Dr. Zenovie Pâclișanu, distins istoric ardelean și membru corespondent al Academiei Române, în mai multe rânduri a ridicat temeinic problema locului morții lui Gheorghe Șincai, fără însă a se pronunța categoric pentru Sinea sau pentru Bobota. Din scrierile lui pe această temă menționăm:
a./ Contribuții la biografia lui Gheorghe Șincai, studiu publ. în revista Transilvania, Sibiu, Nr. 4 din 4 aprilie 1922, pag. 295-310
b./ Locul morții lui Gheorghe Șincai, articol publicat în revista Cultura Creștină, Blaj, anul XVI, iulie-august 1936, Nr. 7-8, pag. 476-478 
6./ Ioan Ardeleanu Senior, Istoria învățământului românesc din Sălaj, Editura revistei Școala noastră, Zălau, 1936, în pag. 12 și urm. în limitele cercetărilor în vigoare la aceea dată, am ridicat din nou problema locului morții lui Gheorghe Șincai și, în baza documentului original – o scrisoare a lui Francisc Hossu Longin adresată vicarului Silvaniei Alimpiu Barboloviciu, pe care l-am publicat în aceea lucrare, pag. 59-60, precum și încălzit de tradițiile locale pe care le-am trăit atât de intens în anii tinereții, am înclinat balanța în favorul „legendei”. Aceasta mai ales pentru faptul că în registrele de stare civilă ale parohiei Bobota lipseau tocmai anii morții lui Șincai, iar la vicariatul din Șimleul Silvaniei, unde se depuneau la sfârșit de an copii nominale de născuți, morți și căsătoriți, tot pentru acei ani, pentru morți, numai de la Bobota au lipsit copiile.
Faptul acesta m-a determinat să mă gândesc și la eventuala imixtiune în umbrirea dacă nu chiar întunecarea veșnică a problemei noastre a vicarului din acei ani /1810-1824/, George Tatu/8, pag. 90/, urmașul direct dar contestat și zeflemizat al lui Șincai în directorat și aderent al episcopului Bob.
7./ Dr. Dionisie Stoica și Ioan P. Lazăr, Schița monografică a Sălajului, apărută în Institutul tipografic și de editură „Victoria”, Șimleul Silvaniei, 1908, în pag. 206, prezintă declarația a patru țărani din Bobota privind moartea lui Șincai aci, iar la pag. 207 se reproduce fotografia grădinii bisericii celei vechi cu mențiunea: „Locul unde a fost îngropat Șincai, la Bobota”. 
8./ Ioan Ardeleanu Senior, Oameni din Sălaj, Tipografia „Luceafărul”, Zălau, 1938. 
9./ Dr. Victor Bojor, Canonicii ... în Imprimeria cărților funduare, Cluj, 1937.
10./ I. Sabău, „Ecourile răscoalei lui Horia în părțile de nord-vest ale Transilvaniei”, comunicare științifică publ. în Revista arhivelor Nr. 1, anul V, București, 1962, pag. 178-193.
11./ Scrisoarea lui Gheorghe Șincai din Zălau din Motiș către episcopul Ioan Bob, originalul în Biblioteca centrală din Blaj, mapa Nr. 499.
12./ Scrisoarea lui Gheorghe Șincai din Zălau, în latinește, către ..........
Oficiu al Comitatului Solnocul de Mijloc în favorul școalei din Guruslăul Mic/Traniș/, în orig. la Dr. Ilie Dăianu și publ. în revista Blajul din Blaj, nr. 12 din dec. 1934, cu o traducere a prof. Dr. N. Lupu.
13./ „Fântâna lui Alexi”, în cinstea împlinirii a 150 ani de la moartea lui Gheorghe Șincai a fost descoperită, desfundată și renovată în vara anului 1966/lângă casa minerului Iuhoș Ioan II/ și la 16 oct. 1966 i s-a făcut inaugurarea în cadre solemne dar moara care pe atunci utiliza apa Zănicelului este distrusă fără urmă. 
14./ Nicolae Comșa, „Dascălii Blajului”, în Anuarul liceului român-unit „Sf. Vasile cel Mare”, Blaj, 1940, Tipografia Seminarului, pag. 1-147.
15./ Dr. Athanasie M. Marinescu, Prefață la Istoria pentru începutul românilor în Dacia a lui P. Maior, editată de către Societatea studențească „P. Maior” din Budapesta.
16./ Alexandru Papiu Ilarian, Viața, operele lui Gheorghe Șincai, București, 1869. Discurs de recepție la Academia Română cu răspunsul lui G. Barițiu, ținut la 14 septembrie. 1869, „zi de lumină furată din atmosfera neguroasă a actualității”, cum a caracterizat-o B.P. Hașdeu în ziarul său Traian/Nr. 57/, continuând: „Lacrimile de înduioșare curgeau pe fețele românilor, umbra divului cerșetor, cu desagii pe umăr, cu «Cronica» în sac, cu o națiune într-o cârpă, rătăcea printre noi, strălucindu-i zdrențele, ca tunica lui Christos pe muntele Taborului”.
La câteva zile după acest discurs de recepție, vestitul ziar „Românul”/18 septembrie 1869/, se face ecoul unei dorinți arzătoare a opiniei publice, dorință rămasă neîmplinită până azi: „Stați oseminte sfinte, mai stați încă acolo, căci, încurând suflarea ta, învățămintele tale, o Șincai, ne vor face demni a le lua și a le aduce în centrul României”.

            Către,
ACADEMIA REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA 
BUCUREȘTI
Una dintre cele mai păgubitoare și mai apăsătoare umbre din istoria noastră literară și națională este, fără îndoială, contradicția privind locul și data morții eminentului nostru istoric și filolog, Gheorghe Șincai, corifeu al Școlii Ardelene și luptător neînfricat împotriva oprimării sociale și naționale a poporului român.
După 1812-14, timp de o jumătate de secol, nu s-a știut și nu s-a vorbit nimic documentar despre viața sau sfârșitul renumitului cărturar ardelean. În acest timp s-a susținut, în baza unei puternici tradiții locale, că locul morții lui Șincai este Bobota, din jud. Sălaj.
În vara anului 1866, din cercurile depozitare ale acestei tradiții – preot Grigoriu Gael – s-a publicat extrasul mortuar din Concordia/Nr. 51/, Budapesta, cu loc al morții, Szinye, de lângă Coșițe/Cașovia/. Din acel moment, o parte din oamenii și instituțiile noastre de cultură, fără discuții, comentarii sau verificări, s-au conformat acestui extras, oficializându-l, o altă parte a susținut tradiția locală cu Bobota și o altă parte au pus semnul întrebării veracitatea extrasului mortuar. Înregistrăm și încercări serioase de lămurirea contradicției/Dr. Zenovie Pâclișanu, Dr. Ilie Dăianu, Dr. Ioan Georgescu etc./, dar fără nici un rezultat. La Szinye, locul morții lui Șincai după extras, încă n-a fost nici-un cercetător român; mai grav, nici-un intelectual român!
Dacă în condițiile oprimării sociale și naționale ale trecutului nostru istoric n-a fost posibilă o cercetare decisivă, cu mijloace moderne, dacă în bălăceala politicianistă dintre cele două războaie mondiale, azi nu ne mai împiedecă nimic pentru a lămuri această contradicție de istorie literară și națională. O comisie de trei-patru cercetători, în frunte cu prof. Mircea Tomuș de la Cluj, cel mai bun și documentat dintre biografii marelui cărturar ardelean, în trei-patru zile, cu un minim de cheltuieli, ar aduce lămurirea demult așteptată în această problemă.
A murit acolo, departe de aria de formare a poporului român și este înmormântat cu certitudine la Sinea, în pământ străin? După o verificare științifică, utilizând mijloace și tehnică modernă, să i se aducă în pământul Patriei libere, la Cluj, sau la Blaj, ori chiar la Bobota, o urnă de cenușă din casele martirizate ale mormântului său! Pentru prea binemeritata odihnă a memoriei sale și pentru o satisfacție de care se simte .... sufletul genuin al neamului nostru!
A murit și e înmormântat la Bobota ? Țara întreagă să-și concretizeze expresia recunoștinței sale printr-un monument ridicat pe locul mormântului său, demn de măreția vieții, luptelor, operii și gândirii sale iluministe, în același timp, monument demn de un popor ajuns liber, independent, care acum nu numai că știe, dar și poate să-și cinstească după cuviință memoria Părinților Patriei!
Lămurirea acestei contradicții, va confirma sau infirma, o tradiție atât de vie în Sălaj, privind moartea lui Șincai la Bobota, care în trecutul apropiat s-a constituit temei pentru ridicarea acolo a unui monument/1939/, iar în prezent la restaurarea „Fântânii lui Alexi”/1966/ și, acum, la pregătirile în vederea ridicării unui bust al lui Șincai la Bobota.
Se anexează un material documentar de orientare generală. 
Supurul de Sus, 16 ianuarie 1974. 
(semnătura olografă)
          Ioan Ardeleanu Senior
            pensionar și publicist      
Supurul de Sus, Nr. casei 316,
    jud. Satu Mare. –

Autor: Ioan Ardeleanu Senior