Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Dumitru Tamaș – profil poetic

Dumitru Tamaș –  profil poetic

Decembrie 2016

Ea-ți mănâncă privirile, ea
Trupul ți-l paște demult
Și este lumină, ivire de stea
Templu din liniște zmult.

O auzi cum te-nșiră în vânt
Cum te suflă și-n trupu-ți se plimbă
Și-n privire o-mbraci. Nu-i cuvânt
Să-i numească ivirea, nici limbă.

Nu o vezi și în mers te ucide
Ea este toată de vânt
Gâde al viselor, gâde
Numai lumină mâncând.
(Ea, p. 22)

Ce poate mai bine să justifice sensul existenței decât generozitatea? Iar când ea înseamnă să readuci pe scena vieții imaginea unui prieten de mult timp dispărut, poet plecat dintre noi neașteptat de repede, acest gest te poate îndreptăți să te întrebi și tu ce bine puteai face și nu l-ai făcut?...
Sunt treizeci și cinci de ani de când Dumitru Tamaș s-a stins. Născut la 16 ianuarie 1950 în satul Călugări-Bihor, unicul copil al unei familii de oameni simpli, a resimțit în sine setea nepotolită de cultură a unei întregi generații. O sete care i-a întrerupt dramatic firul vieții la numai 31 de ani: congestie cerebrală.
Mărturiile despre viața acestuia ca și poeziile care nu au fost prăduite de timp și de pustiu le datorăm gestului pios, plin de admirație și gratitudine al prietenului său din vremea tinereții, domnul Iosif Tocoian. El a publicat anul acesta, prin propriul efort financiar, la Editura Primus din Oradea, volumul de poezii Zălog lăsat uitării, autor fiind Dumitru Tamaș.
Căutătura melancolică a ochilor mari, albaștri, pletele și mustața neagră confereau chipului său o notă de mister... Cel care în clasa a zecea „recita din Goethe și Eminescu, că nu-l puteai opri” (Mircea Mateuță, p. 7) își cheltuia nopțile în ore nesfârșite de lectură, asezonate cu cești de cafea: „Citea mult. Era ieșit din tipare. Deosebit. Inteligent. Citea operele filozofilor greci [...]. Era diplomat. Îți dădea răspuns fără să te jignească. Nu se supăra niciodată. Nu voia să iasă în evidență cu cultura sa. Avea părerea lui proprie. Verifica informațiile. Inclusiv cele citite. (...) Dezaproba dictatura comunistă, cultul personalității. Spunea că asta va duce țara în jos”, își amintește un fost coleg de clasă, Iosif Matiuță (p. 7).
„El m-a învățat să-l citesc pe Hegel, Kant” afirmă Sabin Tocoian, dr. ing. geolog. „Îmi vorbea despre Byron și Goethe. Recita din ei. Mi-am cumpărat cărți la îndemnul lui. Intram cu el în contradicție la fizica atomică. Discutam despre perpetuum mobile două-trei zile” (p. 8).
Dumitru Tamaș nu a fost preocupat numai de literatură și filozofie, ci și de biologie, psihologie, teatru și pictură. O anumită fatalitate l-a îndepărtat mereu de țelurile sale, l-a atacat cu viclenie, țintuindu-l adesea jos, în glie. Însă nu a putut niciodată să-i ia demnitatea, privirea mândră, de om liber.
„Peste casa părintească rămasă în proprietatea unui văr, nelocuită ca multe alte case din sat, s-a așternut uitarea și ignoranța.
Poate că versurile sale, cuprinse în această carte, atâtea câte au fost salvate, vor ridica vălul uitării celor care l-au făcut cunoscut, iar dintre cei care le vor citi poate vor fi câțiva care, chiar dacă nu vor înțelege profunzimea meditației sale, vor avea pentru o clipă emoția privirii luminii lăsate în urmă de steaua care a dispărut” (Iosif Tocoian, p. 10).
Poeziile nu sunt toate datate sau nu au toate un titlu. Cu siguranță autorul a urmat fluxul inspirației și spera să le așeze într-o zi, prelucrate, în volum. 
Poetul se prezintă printr-o frază emblematică:

„Sunt bătrânul cel orb, Pan, ce-și destramă din el
Cântul veșnic, lumina, în sunet de nai” (p. 11)
„Peste privire se coace albastră
Umbra de orb și se scutură toată” (Ziua a șasea, p. 80)

Lumina este o constantă în matricea stilistică a lui Dumitru Tamaș, un vector fundamental ontologic:

„Calc lumină și soare, stropi de cer” (p. 11)
„Aici lumina are formă de trup cu aripe de duh” (p. 18)

Demonul spaimei trăite de muritori pe pământ este „rupt de lumină” (Exorcism, p. 14) sau „se descarcă de lumină” (p. 18). El și năluca zeilor sunt „copii de umbră ai timpului” (Baladă, p. 19), ei „ne mănâncă umbra” (p. 18).

„Rămâi aici și mușcă-mi umbra, tu
Să te privesc: Ce noapte te născu?” (Exorcism, p. 14)

Într-o lume desacralizată, poetul resimte dramatic dezordinea, inversarea apocaliptică a polilor:

„Tot mai străin în cânturi e mereu
Chipul încărcat de umbră și cuvinte
Ca și cum l-ar mânca Dumnezeu
Între lucruri ce dorm și morminte” 

„Sacrul s-a frânt! Cioburi oarbe răsar
Pe urmele zeilor, noapte” (p. 12)

„Ne dor ochii de soare, ne dor
Mâinile veștede-n care am prins
Idolii soarelui, vechi, sugrumându-i”

„Râvnim zei și lumină, râvnim
Păsări pe cer (...)” (pp. 12-13)

„E plin de zei uciși sub cerul cutremurat și prea senin” (p. 18)

Versurile lui Dumitru Tamaș au o sonoritate stranie, de dangăt de clopote, în care absența a lăsat o dureroasă amprentă:

„Ne lasă cel din urmă strigăt, o noapte goală ca de sânge
Ce umple ochii de fantasme gândite-n liniște, tăcând
Ducând tăcerea lor în ape și în pădurea care plânge” (p. 18)

Multe din poeziile cuprinse în acest volum ne amintesc, prin dramatismul imaginilor și sonoritatea de țurțuri care se sparg într-un castel straniu, de gheață, de spaimele metafizice surprinse în Duhovnicească a lui Tudor Arghezi.
Poezia de dragoste este, în creația lui Dumitru Tamaș, un joc multiplu, delirant, de imagini compuse într-o suită aiuritoare de oglinzi... Iubirea e vis, e sugestie, este umbra umbrei:

„Aici totu-i o fantasmă, luna naște stoli de îngeri
Ce se plimbă pe vedere dându-i ochiului ocol.
Din cuvinte facem patul peste care o să sângeri
Lung rănită de lumina ce pe noi se lasă-n stol” (Umbra, p. 15)

De o surprinzătoare muzicalitate, bazată pe cuvinte ce se repetă în structuri simetrice, dând impresia unui „Echo triumfal”, a unei „risipiri întoarse” de sunete și lumini, de așteptări înfrigurate și răspunsuri glaciale la tremurul iubirii, aceasta este modalitatea în care poetul se exprimă. O discreție absolută, detalii biografice greu de ghicit în discursul liric.
Amintirea unei iubite dispărute, poate moartă, bântuie cugetul poetului:

„Nu mai ești (...)
Peste visul tău albastru zboară doar un stol de fluturi”
„Și te văd, te-aud în stele mai înaltă, mai târzie
Mai iubită de cuvinte, de lumină și de mit” (p. 16)

Poezia Lume posibilă (p. 26) este imaginea pe dos a Luceafărului: iubitul își conduce iubita și o oferă ca jertfă unui hieratic zeu.
În creația sa (Sentimentul monumentului, p. 28, Vederea sau strigătul ca închipuire, p. 29, Poveste, p. 30, Ziua a cincea, p. 76) iubirea și moartea se întrepătrund:

„Oceane de imagini, împrejurul
Făpturii tale răsăreau în cor
Făcându-ți în extaze înconjurul
Și luminând cirezile-mi de dor.
Deodată, te vedeam și grea de umbră
Cădeai din cerul văzului în glod
Moartă fiind și la vedere sumbră” (Poveste, p. 30)

„Un clopot roșu bate-n depărtare
Scuipând pe zare marginea din noi.
Nu trebuia lângă lumină goi
Să fim ca alba pasăre de soare.
Vom ameți și tu, peste izvoare
O să rămâi întreagă și de sloi” (Ziua a cincea, p. 76)

Spectacolul iubirii poate avea loc pe un țărm înghețat:

„Ne vom alungi la apus
Înveșmântați în mantale de friguri”

Cuvântul gândit este „moarte”, o litanie umplând Universul și licoare băută „din trupu-ți de flăcări”. Destrămarea cuplului în neființă se face în „râuri de sunete”, „păduri de cuvinte”, imagini grandioase ale stingerii:

„Și ne-or crește privirile, numele
Să nu-ncapă-n cuvinte, în timp
Încărcate de noapte, de liniște
Și de zei din Olimp” (Masca tăcerii, p. 23)

Descoperim în versurile tânărului dispărut la 31 de ani, în 1981, fără ca moartea să îi fi dat un preaviz, unele sonorități improprii ce amintesc de Nichita Stănescu, Arghezi sau Eminescu, dar poezia sa de dragoste are un sunet aparte, original, o trăire aspră și lucidă, un balans dramatic între fizic și metafizic:

„A trecut o pasăre prin ochii
Tăi cei negri ca de abanos,
O vedeam cum îți tăia privirea
Albă, cu prăsele ca de os.

Și strigam un înger sau o fiară
S-o subție, s-o mănânce iar
Ha, ha, ha... urla de din afară
Sunător turbând și necesar” (Darurile II, p. 17)

Autor: Georgeta Mihele