Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Texte inutile

Texte inutile

Decembrie 2016

Realitatea este necesitatea conciliabilă a posibilităţii. Posibilitatea – iluzia ireconciliabilă a necesităţii. Înaintea lumii era o sete de lume, un gol înfometat de el însuşi.
*
Trecutul – cel din care prezentul îşi trage necontenit seva, cel în care depozităm toată cavalcada trăirilor, visele sparte la primul val al realităţii, zilele care se scurg în noaptea lor ancestrală, cel pe care îl deschidem ca pe o ladă de zestre sau ca pe un sicriu… Trecutul mă leagă mai tare de prezent decît viitorul. Căci tot prezentul îl amanetez trecutului. Cu viitorul nu pot garanta nici măcar creditul unei iluzii.
*
S-a tot clamat faptul că nu avem o „piaţă a ideilor”. Ceva piaţă ar fi, nu prea sînt, în schimb, idei. Căci ideile mari vin dintr-un adînc greu sondabil, nu din scormoneli şi mici pertractări purtate la suprafaţa cuvintelor. Nimeni nu se prea ocupă cu travaliul extracţiei lor, ci doar cu comerţul cu amănuntul. Vînd cuvinte sulemenite în locul ideilor. De puţinele idei disponibile profită, în mod paradoxal, tocmai cei cărora le lipsesc. Piaţa non-ideilor şi a stupidităţii rămîne etern rentabilă. 
*
Unele cuvinte ruginesc în uitare, în ne-rostirea care le anihilează treptat. Poate că ar trebui rostite, din cînd în cînd, toate cuvintele, să le ştergem de praful amneziei. Sau să le investim cu semnificaţia şi scoliile altor tăceri lucrătoare. Cuvintele dezvăluie şi ascund concomitent, provoacă şi inhibă, pun în lumină şi în umbră pe cel care le rosteşte. Cînd vorbesc în afară pot să tacă înăuntru, şi cînd tac înăuntru pot să vorbească în afară. Ele mistifică realitatea cu precizia exprimării; „la parole a été donnée à l’ homme pour déguiser sa pensée”, conform lui Talleyrand.
*
Noi nu sîntem decît o particularitate sfioasă în devălmăşia generalităţii. Alteritatea ne defineşte conturul personal, celălalt ne dictează parcursului sinuos al eului. „Catholita” ne trasează căile aporetice ale fiinţării. Noi învăţăm a muri de la celălalt, prin intermediul morţii lui. Singuri, nu am avea de unde şti că există ceva de ordinul morţii. Căci din moartea proprie nu apucăm să înţelegem ceva, urmînd „alterologia” lévinasiană. Putem conchide, apoftegmatic, odată cu sentenţa heideggeriană: „moartea ca posibilitate a imposibilităţii existenţei”. Sau ca singura posibilitate de a nu mai fi, de a ieşi din fortuitatea existării.
*
Poate că Dumnezeu a făcut şi un plan de rezervă pentru situaţia cînd lumea nu iese din prima încercare. Poate că sîntem chiar rezerva lumii care nu a rezistat, care s-a prăbuşit în propria splendoare. După ce Creatorul şi-a încheiat Facerea, omul a început să lucreze conştiincios la Cădere. Cu toate că a dus-o aproape de perfecţiune, şi astăzi lucrează la ea cu aceeaşi determinare maladivă. Cîţiva au început să meşterească şi la Apocalipsă… Dacă Facerea şi Căderea au certificat destul de vag datele creştinismului, rămîne ca Apocalipsa să-i verifice total consistenţa. Pînă atunci, aproximăm facerea cu datele căderii, iar probabilitatea apocalipsei cu impulsurile fricii, nesiguranţei şi „terminalităţii”. Punem senini bazele propriului sfîrşit, care, dacă va fi prea mult amînat, vom ajunge să-l cerşim. Singur la Facere, Dumnezeu va fi singur şi la Apocalipsă. Pe om nu se poate conta nici la dezastru. El îl pregăteşte, dar nu şi-l asumă. Dumnezeu ne mai ţine încă la sînul (in)existenţei sale.
*
Scriitorul ar trebui să fie nu doar sinteza omenescului, ci şi oglinda necruţătoare a ne-omenescului cu care interacţionează. În paginile sale, lumea ar trebui să-şi reflecte chipul ca într-o apă limpede, relevîndu-i nu doar privirea galeşă, ci şi ridurile mascate. Scrisul e valabil doar exersat în marginea prăpastiei interioare, acolo unde între totul şi nimic stau punte cîteva cuvinte disleptice. Cuvinte cu care poţi deturna atît viaţa, cît şi moartea. Ultimativ, scrisul trebuie să pună moartea în dificultate. (Viaţa e prima dificultate a scrisului). Dacă în urma scrisului cuiva lumea proximă rămîne exact cum a fost, acel scris este absolut inutil, indiferent de farmecul stilistic, de captivanţa şi seducţia lui frazeologică. Caci scrisul este des-facere de lume, re-facerea omului din temelii. Fără aceste atribute scrisul este caligrafie zadarnică. Tot ceea ce este educaţie şi normalitate devine o frînă în calea eliberării totale prin scris, a sincerităţii şi introspecţiei fără rest. Scrisul trebuie să fie în totalitate doar sălbăticie, furie a destăinuirii, non-omenesc. Nu poţi scrie cu adevărat decît eliberat în bună măsură de postura de om. Scriitorul este ultimul animal alfabetizat. Unul care urlă în scris. Caz în care talentul, vocaţia, nevoia abisală a scrisului nu sînt decît boala re-umanizării. Scriitorul lucrează cam în felul cum procedează Dumnezeu cînd nu face nimic. Face încă o lume inutilă…

Autor: Ioan F.Pop