Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Oamenii Îngerilor

Oamenii Îngerilor

Decembrie 2016

Premiul revistei „Caiete Silvane” la Festivalul de literatură „Vasile Lucaciu” (2016)

Fermoarul portocaliu din ureche

Nu o să mă mai încred niciodată în fermoare.
Am două fermoare de plastic cafeniu, ce le-am cusut cu grijă în câte o ureche și le-am lăsat deschise. Mecanismul e destul de simplu. Se deschid și se închid, trăgându-le ușor cu unghia degetului arătător în sus, sau în jos. A fost multă gălăgie, iar tu strigai așa de tare. N-am vrut să fac nimic, de teamă sa nu-mi ghicești secretul. Așa că mi-am închis cu grijă doar urechea dreaptă. Atunci, cu stânga am auzit niște lucruri îngrozitoare.
Nu o să mă mai încred niciodată în fermoare.
Pe retină mi-am lipit un fermoar portocaliu. Într-o zi, oamenii se plimbau pe stradă așa ciudat, încât am tras în jos de cheiță. Atunci am început să văd cu mintea din spate și m-am îngrozit. Când să-l deschid din nou, nu am mai știut drumul până la el.
Așa am ajuns să-mi pun un fermoar albastru pe gură. L-am capsat. Direct închis. Mi-era teamă să nu fac vreo prostie. Atunci mi-ai trecut degetele prin păr și ai vrut să mă săruți. Pe obraz. Numai că eu nu mi-am dat seama, așa că am deschis fermoarul dintre dinți. Se blocase la jumătate și s-a rupt de acolo.
Nu o să mă mai încred niciodată în fermoare.
Fără să vreau, am găsit unul în ventriculul stâng. Nu, nu e roșu. Încă funcționează, iar eu îl aud. Până azi, când i s-au rupt din zimți. Mai întâi unul, apoi șase, apoi unul, apoi opt, zero, pe urmă trei...
Tu ți-ai dat seama și mi-ai cumpărat o haină nouă. Cu nasturi.

Praf de ciocolată

Îți plimbai mâinile umede pe sticla crăpată. Ai găsit acolo un punct mai închis ce te-a agățat. Marginea lui înflorea cu cât alunecai mai adânc. Ți s-a tăiat respirația într-un ciob. E multă gălăgie acolo, înăuntru.
- Să nu mă lași să respir... o să mi se ridice genele.
Plimbă-ți degetele prin părul meu. Să știi că nu doare. Eu doar te respir. Mi-ești drag așa, cu ochii tăi mari pierduți pe lângă sufletul meu. Știi... de la o vreme mi s-a-ncrețit mintea. Acum nu îmi mai încape nicio căciulă pe cap. O să trebuiască să le lărgesc pe toate cu părul tău. Odată, a fost o frunză. O frunză zburătăcită undeva prin părul încâlcit. Te-ai pătat cu purpuriu, apoi albastrul a încercat să te șteargă. Așa te-am înghițit și-am învățat să plâng cu lacrimi de scorțișoară. Le-am pus în prăjitura ta preferată. Șșșșt. Să știi că nu doare. Ia doar o mușcătură. Una doar și din tine cresc acum sălcii ciocolatii. Ești așa dulce când îți plimbi degetele prin sufletul meu. Spune-mi, ce miros are?

Praf pușcat de ciocolată

E ca zâmbetul prafului de pușcă atunci când se aprinde de la scânteie. Se șterge de pe aburul oglinzii din baie. Tot nu înțeleg ce ai face dacă aș veni într-o zi și ți-aș săruta tâmplele verzi de sudoare. 
Greșesc din nou. Lasă-mă să te sărut. E atât de simplu. Iar sălciile ciocolatii se vor preface în zâmbetul prafului de pușcă de dinainte să explodeze, zâmbet care apoi se lipește nonșalant dincolo de granița ozonului din reflexia ochilor mei.
Cântă-mă toată și nu mă lăsa să înțeleg. Să nu se prefacă în ceară soarele meu de ciocolată pe care tu-l guști în fiecare clipă a sufletului meu.

Nu mai e niciun praf

Se zice că undeva, o pată își caută drumul spre culoare. Apoi a murit și a-nviat a treia zi după ce soarele nu mai era. Acum e o pată de culoare pe care nimeni nu a mai văzut-o vreodată. Paște în câmpia mea. Paște cu poftă un miel. Iar El? 
Cântă din dinți. Până când dinții i s-au colorat și au căzut – acordați. Odată, a fost o fată. Șchioapă de-un picior, s-a aruncat în grădina mea. În grădina mea de acum. Dar nu a găsit dinții, doar un abur tămâios ce i-a ars de vii plămânii, iar fața i s-a colorat. A murit atunci. A murit înecată în rinichii mei. 
Iartă-mă, nu o să-ți mai beau sufletul. Nu am știut cum să-ți spun că mi-am dat seama că soarele nu mai e galben, iar cerul ascunde multă apă cu întuneric. Ploua departe de noi. Se zice că cine iubește ploaia are sufletul... colorat. Dar tu știi deja... Vroiam să-ți spun că poate cândva... Nu mi-am mai cumpărat mașina cu cele două mâini lipite de lunetă. Cineva le-a tăiat oricum unghiile. E deja prea mult zahăr în ceașca mea cu cafea. 

(Mai nou mă tratez cu Anghinarem)

Ciclo-topul

Te uitai într-o zi cu niște ochi așa mari la mine că apoi nu am știut să mai văd... O vreme. Până când am început să înțeleg. Și marea varză se făcu! Te uitai într-o zi la mine cu niște ochi așa de mari, că mi-am secat toate râurile și copacii nu au mai știut cum să crească. Nici păsările cuib să-și mai facă. În acea zi te uitai cu niște ochi așa de mari, undeva. În străfunduri. Și mie mi-era frică. Mi-era teamă că o să se-ascundă de privirea ta. 
„Sunt o boabă de cafea mâncată de un câine. Dormi, dormi! O să te trezesc toată noaptea. Râcâi înăuntru cu gheare din oasele tale.”
Apoi te-ai oprit. Ochii tăi au devenit unul singur, un giulgiu obosit. Îmi bătea sufletul așa de tare încât aproape am crezut că o să mă lase singură. De ceva timp, tot scrijelește cu dinții un butuc înalt. Nu am înțeles niciodată de ce nu mă lasă să îl văd. 
E un butuc al naibii de gros. Într-o zi m-am coborât împreună cu el să văd lemnul. Din greșeală am alunecat și mi-am înfipt ochii în coaja umedă. La început nu am zărit nimic. Apoi, undeva în zare, o gloată de creaturi diforme ce se adulmecau, se înghițeau, nășteau.
M-am speriat așa de tare că sufletul iar a început să bată și m-a supt de-acolo. Mi-e teamă să nu se ascundă atunci când voi coborî a doua oară... Poate a treia! De aceea îmi port mereu sufletul cu mine. Bine’nțeles, doar atunci când e și el de acord.

Haiduc de ocazie

Musca face bâz. Muscoiul face bâz bâz. Musca și muscoiul fac deodată bâz bâz bâz. Iar tu ? Tu faci plici. Cu paleta din mâna dreaptă. O dată plici pentru muscă și de două ori plici pentru muscoi. Plici plici plici. E o plăcere ce îți săgeată mâna. Mai întâi vârful degetelor, apoi urcă încet spre cot și-ți străbate umărul.
Ridici încă o dată paleta dar o scapi. Cineva te-a prins de aripă și te trântește. Ridici privirea.
- Ți-am spus să nu te mai joci în bălegar! Într-o zi o să te-mbolnăvești.
Mă uit la mâinile murdare și le frec de față.
- Sunt cea mai frumoasă! Sunt cea mai frumoasă dintre voi toți! Sunt cea mai frumoasă din lume! Sunt cea mai frumoasă, m-auzi? Și-mi place să mă joc în bălegar.
Într-o zi o să mă fac mare. Și atunci îmi vor crește aripi. Aripi de muscă. Bâz. Bâz. Într-o zi o să mă fac mare și o să bâzâi prin lume. O să bâzâi... lumea. Și atunci voi fi frumoasă. Doar că numai eu voi ști asta.

Ciclo-topul reloaded

Te uitai într-o zi la mine cu niște ochi așa mari care se culcau în poziție de fetus undeva lângă urechea mea dreaptă. Și licărește brusc ceva. 
Știi, nu mă mai sfredelesc până-ntr-atât încât să îmi ajungă-n scoarța copacului în care mi-am uitat adânciți ochii. Am intrat demult în el de trei a câte trei ori și am și ieșit de acolo cu sufletul de trei a câte trei ori urmărit de monștri (care nasc, adulmecă, se nasc reciproc și reciporc, renasc și re(o)mo(a)r(ă)). 
Stai liniștit, nu-i țin în lanțuri. Sper să-i las să mă poarte cât de dincolo de privirea ta disforică.

Liber de la Împărăție

Credeam că soarele are mândria lui. Am înțeles greșit în tot acest timp. De fapt, flușturatica tremurătură de gene este cea care îl ține în fibriluminații. Mai calcă și el în străchini din când în când. De unde să știe că nu e singur acolo sus? 
Să nu adormi. Am fost aseară la o babă să-mi ghicească. Zicea: „Ce e dumnezeirea dacă nu o umbră a reflexiei dintre ochii voștri?” Și eu mă simt de parcă cerul munților s-a coborât în mine și peste toate.
Pic pic. Picură piatră pe piatră la vale pe râul tăcerii. Piatră de foc ce poartă pe umărul drept aripa păsării caladrius, cu ochii nehotărâți ca-ntotdeauna când în ei se oglindesc pietrele de râu din ochii mei.
Am un braț de tămâie cerată ce îl agăț undeva în dreapta sus, de steaua cerului. Arde mocnit. Și steaua împietrește ușoară, coborându-se la atingerea metalului din colecția ochilor mei. Ramurile mi se retrag încet în jos, spre partea de din dos a cerului, lângă izbucul sărutului tău.
Și steaua picură rășină pe brațul meu de smoală. Nu mă lăsa să uit respirația mădularelor pământului, o Mat’sârza Zemlia cu căciulă rusească și respirație de aburi calzi și umezi; pe care ochiul tău galben mi-a vârât-o în suflet. 

Oamenii doar prin oameni se pot mântui

Astăzi s-a născut incestul. Doi bulgări de humă vor s-o cucerească pe Innana. Iar Utu zâmbește cu dinți de alamă pe altarul din fildeș de ceară ce se-odihnește deasupra umărului tău stâng. Doi bulgări de humă născuți de-aceeași Ki din susurul laptelui unui Anu încins de zumzetul mieros topit în el.
Să mor, să dorm? Sau poate să visez. Nimic din dorurile astea nu se răsfrânge cu tremur de aripă în sufletul meu. Poate doar să trăiesc înghițită de tine, născută de tine, moartă de tine, nouă și veche prin tinerețea ta din tinerețile mele încă nenăscute pe măsura sufletului tău. Sunt umila admiratoare a ochiului de păun ce-l lăsăm să se-ncrusteze prin El în vintrele inimii noastre – șovăielnice în fața inimii Tale dar zănatece în dreptul tumultului lumesc...
Nu vreau să iei parte la descompunerea sufletului meu. Mi-e teamă că mirosul de aripă putredă te va atinge ca o boală de mult uitată. Cum, nu-l simți? Nu vreau să îți pătez privirea cu sângerul ochiului meu, căci carnea mea sfințise-va prin tine.
Abia acum îți trăiesc în colțuri gândul.
Fii îngerul meu! Mi se pare că degetele mele crestează cute-adânci în căușul gurii tale, scoborându-se în torent spre gropița de deasupra claviculei drepte. Nu mă lăsa să-ți înghit sufletul. Sunt o gurmandă din născare. Carnea mea e-ncăpătoare, dar vânătă. În schimb, îți dau în rest totul.
Abia acum am înțeles cum ai nevoie să te colorez.
Ești tu mântuirea mea? Mântuiește-mă prin culoarea ta, așa cum și eu îl mântuiesc pe el prin a mea. Dar am o aripă frântă și nimeni nu are nevoie de îngeri schilozi. Mi-o vei crește tu la loc, să o pot și eu la rândul meu s-o cresc pe-a lui. Nu mă judeca, i-am rămas cu sufletul încălzit în sufletul lui.
oamenii doar prin oameni se pot mântui
Și te faci responsabil pentru ceea ce îmblânzești. Poate doar așa miasma searbădă se va preface-n iz de lăcrămioară.
...
Te trag în vâltoarea mea. Nu-ți aparține.
Târziu. Lasă-mă să-ți întind ramura de măslin ce s-atârne mereu deasupra vârtejului tău. Suntem până la urmă un turn de ramuri întinse (arhitectural) una deasupra celeilalte. 

Nemijlocire

E ca așteptarea tunetului după ce vezi trăznetul. E ca iuțeala pe care o simți după ce a trecut arsura de la țuica cu piper. Noroc! Ai pene false în gene. Inteligentă mișcare. Doar tu mi-ai spus... cei mai buni mincinoși sunt cei ce cred ce spun. Au trecut 10 minute? 13. 12. 11. 9. Încă o crizantemă răsare în vază. De data asta te dor mâinile. Iubirea e un mecanism de ceas. Niciodată elevețian. Las-o așa cum a picat; privirea crucișă, cruce de neprivit. Doamne, întărește-mi... omoplații! E un somn nedormit. De gene. De ochi. De penele tale false. De aburul gurii mele nerostite. 
E perfect. E perfect. E perfect tot. Totul. Totuși. Babă. Femeie. Fată. Fetiță. Copil, sufletul meu? Copiliță. Copilit. Pilit. E plin de buruieni bețive ce se leagănă în râgâitul cu bule al vântului. Mațele pământului se încârcelează pe dedesubtul sufletului meu. Le simt. Ude. Umede. udate. umezite. De lacrimi? Mă sufoc. Nu mai am aer de vânturile ierbii fragede. Doi sori de sânge par că plâng pucioasă. Arde.  
Vârfuri de baionete străpung parșiv cerul. Plouă cu umbre de oameni pe ici, pe colo, în tropot mărunt. Plouă cu ochi de canabis pe pavajul veșted de lângă catedrală. Cerul? Se sparge în cărbuni stinși pe asfaltul din sufragerie. De parcă interesează pe cineva umbra umărului meu ce se topește încet în sfârâitul de țigară stinsă-n berea de alături. Să fac în așa fel încât să o beți? O copilărie. Copilării sunt visele de ceară fără bricheta roșie de pe masa ta. Vârfuri de baionete străpung încinse casa de alături până-n pielea mea moale de sub braț. Casa nu e a mea. E o șoaptă mută ce se leagănă pervers a acasă. Acasă? Nu e loc de strecurătoarea ce a devenit cerul meu. 
Am visat într-o noapte o aripă de înger. Era mare, form-diformă, cu iz de scorțișoară și toamnă grea, târzie, mestecată cu nuci și mere stinse în compot. Am visat într-o noapte o aripă de demon, ușoară, transparentă. Caldă, fierbinte. Fără pete înnegrite, mai degrabă arămio-cafenie ca o cafea bună cu zahăr și lapte aromat, băută dimineața într-un birou cu iz de tămâie arsă deasupra unei crengi cu conuri de brad. E o „arhitectură de ramuri” în fond, nu-i așa?! Inofensivă părea cea din urmă. Albastră aproape. Și-au trecut amândouă vântul peste mine în timp ce clipeam mărunt în pântecele mamei. Mă iubești...?
Cresc trasă de rădăcini în josul pământului și de crengi spre înălțime. Cum arată copacul meu? 
O pasăre călătoare nu-și mai găsește suflul să aterizeze pe catargul subțire al unei corăbii în bătaia furtunii. Purtată de rafale în largul cerului, bate în derivă din aripi și ratează ținta, pânza. Un cearșaf proaspăt spălat, pătat cu vin într-o seară în care spray-ul de scos pete e prea departe să mai ajungi la el și tu știi asta. Am auzit spunându-se că dacă gaura oricum rămâne în lemn după ce scoți cuiul, măcar să faci un model frumos din găuri. 
Cum arată copacul meu, mă-ntrebi?
Oare golul nu tot gol rămâne? A, e o soluție mai puțin dureroasă să nu mai scoți cuiul?... Poate, dar ce te faci când putrezește lemnul, iar în aer se conturează tremurând o pânză ciuruită, fie ea cu cel mai „frumos” model din lume... 
Cum arată copacul meu, concret, real și nu doar în imaginație?... E o plăcere ce ne-o rezerv doar nouă, celor din „culise”. Deocamdată. 

Liber de la Împărăție II

     Sau cel puțin așa am crezut. Am uitat o singură regulă a jocului. Vie-mpărăția Ta, precum în cer, așa și pe pământ. 
Doar că precum nu e tot una cu așa și, cel puțin nu în traducerea Dicționarului Limbii Omenești. La noi jos, mai e loc și de erori de sistem. Câte un bit în plus sau în minus. Unitățile astea binare dau tot programul peste cap, uneori cu eroice erori de sistem ce îl fac să nu mai poată rula nici cu pomelnice și apă sfințită.
Nu judec, nu am dreptul din moment ce nu îi înțeleg limbajul de programare. Dar am tot dreptul să îi refuz erorile, chiar dacă asta ar însemna în ultimă instanță ștergerea programului. Dezinstalare. Sistem restart. Reconfigurare traseu. Direcția? Tot înainte!... G.P.S.? Deocamdată colectăm coordonatele. Încet. Treptat. Mi-e teamă să reinstalez programe cu același profil. În schimb sunt datoare să anunț producătorul. Nu cer sfaturi. Impun condiții. Aștept feed-back.
     Acțiunile mele ulterioare? Poartă coroniță de lăcrămioare... Le-o așez pe cap cu un sărut. 

6!

Eram acasă în ziua aceea. Eram acasă când ușa camerei s-a trântit de perete și a intrat mama speriată.
- Credeam că ai pățit ceva. Te-am visat rău azi noapte și am venit imediat ce m-am trezit. Credeam că ai plecat deja. Ce s-a-ntâmplat?
- Nimic mama, sunt bine.
Eram acasă și când după o noapte de nesomn mă plimbam dimineața pe lângă spitalul județean și simțeam fiecare fir de aer din jurul meu, fiecare floricică din firul ierbii, mama a sunat.
- Ce faci, cum ești? Și eu și taică-tău te-am visat aseară. S-a întâmplat ceva? 
- Nu, nimic. 
- Unde mergi?
- Nicăieri.
- Ce-i?
- Nimic, sunt bine.
Eram acasă, când după o noapte de beție m-am trezit că mă sună el să treacă pe la mine.
- Ce-i?
- Nimic... Ustură.
Încă îi văd zâmbetul plutind așa prin întunericul din sufragerie. E ultimul lucru pe care l-am văzut de atunci.
    Cine-i acolo? Nimeni. E închis jos. Facem ceva reparații.
Da, eram acasă în ziua aceea. Dar cum să-i spun? Nu, mama, nu sunt bine. Am mâncat prea multe bomboane de cafea și mi-e puțin rău. Sunt doar eu cu mine. Asta da companie! Uite, numai acum mi-am dat seama. Că atunci când rămâi tu cu tine vezi dacă ești sau nu o companie plăcută. Nu râde, chiar mi-am deschis o firmă: Eu și sufletul. E  încă în stare de proiect, dar la ce rată a șomajului sufletesc avem, cred că va fi un succes zdrobitor.
Citeam azi într-o carte: Nu înțeleg ceea ce simt până nu pun totul pe hârtie. Ce vrei să îți spun mai mult... Oamenii nu îi poți ține lângă tine dacă ei nu vor. Să-ți spun o poveste?
M-am îndrăgostit. Șșșt... e secret. Dragoste în picuri mici. Mi-am promis că o să uit. Totul. Cu totul. Și se simte ca o așchie ce îți intră sub piele, iar iubirea – ca picături de Anghinarem. Asta e frumos cu poveștile. Niciodată nu trebuie să le crezi pe cuvânt. 

Niciodată n-a fost să nu fie cumva

Citesc:
- Dă-mi un zâmbet! Mi-l pun pe umeri. „Dă-mi un punct să pun după fiecare propoziție la care nu îi mai simți semnul exclamării. Sau agață-mi de-un picior grijile, șoaptele. 
Încă un fum.
- Dacă te dor plămânii, dă-mi toate țigările mie. Stai liniștit, am aer destul în suflet, alveolele mele sunt încăpătoare. Doar... nu te speria! Nu te speria când toate ațele ghemului pe care-l port o să tresară-n aer dintr-odată. Doar eu știu calea labirintului meu.”  Uite, ia-mi sufletul și strânge-l în pumn. E tot al tău.
- Nu te cred! Glumesc, știam.
A început să plouă vântul.
- E o problemă? 
- Ce? 
- Că soarele e galben, iarna... 
- Albă!
- Rece! Cerul e negru, apa nu curge, zâmbetul se pierde, lumea este frig, omul nu este. Ia de aici. Nu te uita așa... Gata! Mă strângi în brațe, îmi prinzi părul între degete de parcă era al tău dintotdeauna. 
- Al tău. Al lui.
- Al nimănui.
- Al nimeni altului.
- Ia-mi sufletul tot. 
- Mă doare pumnul.
- Poate e puțin mai greu. S-o fi îngrășat, nu știu. Ai nevoie de ajutor? Te ajut eu?
- Nu e pe măsura mea.
- Cum?  Hai să ți-l dau tot. Sufletul!
Vântul bate și stelele mă gâdilă după urechi, pe partea dreaptă a gâtului, pe umărul stâng.
- Vântul plouă de mult stele.
- Ce?!
- Ți se pare ciudat? Uite, poate dacă îți dau sufletul meu, te vei îngrășa și tu. Uite... Hai, facem schimb! Mă iau înapoi.
Iei înapoi doar frânturi. Pui punct, spui stop. Chiar dacă e greu ca dracu’… realitatea ta imediată. Să mai călătorești câteodată cu umbra asta pe deasupra și să cânți din toți rărunchii: „Cărămidă lucitoare dă Doamne să fie soare, Cărămidă lucitoare, dă Doamne... dă Doamne...” Alungi fumul cu mâna, cu privirile, cu pasul, lași sufletul să se limpezească. Da, că tot tu l-ai adus aici, așa. Îi mai dai câte un imbold și-i șoptești: Lasă, o să fie bine, ai să vezi... Cască ochii și uită-te afară. Ce vrei mai mult? E senin și cald… plimb pașii pe piatra umedă și sărată cu valuri după valuri, altele tot altele, ce o stropesc din zbor, iar eu râd de ele și cu ele, că doar fără puțin umor ne-am prăpădi cu toții. În spatele meu, o dâră de nisip ce se scurge pe pavaj și sacul tot mai ușor și soarele ce râde și el, cinic..

Imn

Într-o zi mă uitam cum din cer picură suflet cu suflet amestecat într-o inimă fiartă cu soare și pământ. Intră-n plămâni și râcâie cu unghiile-mpietrite de sudoare. Cade, cade... și se descompune căzând. Ridică-ți ochii suflet de staniol căci cerul te picură-n hohot. 
Iartă-mă ploaie! Naște-mă în jurul ierbii din curtea mea din nou. „Mugur din mugur, unul...” striga către mine. Iar eu aud șoapta de cedru din pădure. Cunosc acei ulmi și-i las să aștepte. Ridică-mă din jgheab, te voi urma, aripă ce te cunosc de undeva. Plouă-mă cu stropi pe mâna ta. Să plou cu tine-aș vrea.

 

Autor: Denisa Pintiuță-Caian