Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Aurel Podaru, Baladă pentru şcoala de tractorişti*

Aurel Podaru, Baladă pentru şcoala de tractorişti*

Decembrie 2016

Aurel Podaru a debutat cu proză scurtă şi, după vreo patru cărţi ale genului, a trecut brusc pe istorie literară, unde s-a remarcat cu splendida ediţie critică integrală a operei lui Pavel Dan, marele său consătean, lucrare la care avea să mai adauge, ulterior, şi Bibliografia acestui scriitor al Câmpiei Transilvane. Bine primite de critica literară, a cules de pe urma acestor patru tomuri vreo 25 de recenzii şi cronici literare, apărute aproape toate în reviste ale USR sau sub egida acesteia. Ca după toate acestea, să ne surprindă din nou, acum cu un poem amplu a cărui poveste o putem rezuma în câteva cuvinte… După trei ani de producţie în agricultură, tânărul inginer devenit, peste noapte, profesor (schimbând pentru prima oară, vorba poetului, „sapa-n condei şi brazda-n călimară!”) se trezeşte brusc în faţa unor elevi de şcoală profesională. Nişte adolescenţi frumoşi, de 15-17 ani, cei mai mulţi dintre ei provenind de la ţară. O şcoală de mecanici agricoli sau cum era cunoscută, şcoala de tractorişti, cu durata studiilor de trei ani, în care elevii beneficiau, gratuit, de casă şi masă, plus haine de lucru. Internatul era obligatoriu, chiar şi pentru cei cu domiciliul în Beclean. Numai astfel puteau fi supravegheaţi tot timpul şi neabătut îndrumaţi spre formarea „omului nou”. Chiar şi când, o dată pe săptămână, aveau voie să vizioneze un film, la cinematograf, deplasându-se încolonaţi, erau însoţiţi de pedagog. Programul era strict şi nimeni nu avea voie să „mişte în front”. Regim cazon, cu impact negativ asupra noului profesor, care abia părăsise băncile facultăţii, regim care contrasta flagrant cu libertatea pe care o avusese tânărul acolo. 
Cât despre relaţia profesor-elev, balanţa înclina în favoarea celui dintâi. Necondiţionat! Aşa încercă el să-şi explice de ce clasa anului II-C avusese parte în primul an de şcoală de patru diriginţi. „patru într-un singur an?/ m-am holbat la elevii mei/ ca la nişte extratereştri/ deşi lor li se părea/ că cel picat din lună/ eram eu” (p. 12). Şi încearcă, încă de la început, să relaxeze oarecum această relaţie, care părea imuabilă, dar având grijă de a marca strict distanţa respectului, cu care nu se glumea! 
În fine, veni vremea participării la strângerea recoltelor de toamnă, unde atât elevii, cât şi profesorul se simt mai în largul lor, iar bunele intenţii ale tânărului cadru didactic erau mai puţin vizibile pentru răspândaci: „a doua zi/ la unsprezece fix/ a sunat goarna// pauză de-o ţigară băieţi/ cine n-are tutun/ să vină la mine// dar ei nu m-au crezut/ eram convinşi că glumiţi/ sau ne puneţi la încercare/ dom’ diriginte/ (…), deşi ea putea fi riscantă (aşa cum observă un elev): „prea ne cântaţi în strună/ dom’ diriginte/ chiar nu vă temeţi/ c-o să vă reclame/ cineva la partid?” (p. 20). Şi s-a găsit cine s-o facă: unul ,,mic tuciuriu şi afurisit/ oltean get-beget/ pripăşit prin căsătorie/ pe plaiuri bistriţene/ preda elevilor/ motoare termice” (p. 32). În două-trei luni, clasa anului II-C, renumită (în sensul rău al cuvântului), abandonată de patru diriginţi, devine de nerecunoscut! (Un act de eroism, la o adică!...)
 Baladă pentru şcoala de tractorişti (cu un Cuvânt de Horia Gârbea) este un poem care trădează „ştofa” de prozator a lui Aurel Podaru, autorul volumelor de proză scurtă: O fotografie veche, înrămată, Editura Dacia, 1994, Chef cu terorişti, Editura Charmides, 2000, Ioana pentru totdeauna, Editura Dacia XXI, 2011. A mai publicat poezie în reviste literare precum „Vatra” unde a fost remarcat, după câte ştiu, de Al. Cistelecan. Versurile lui Aurel Podaru sunt scrise în acelaşi registru diegetic, procedeu care, însoţit de claritatea expresiei şi simplitatea căutată a frazei, reţine atenţia cititorului, făcând lectura mai interesantă şi mai accesibilă.
Specie a genului epic, balada se înfățișează ca un amplu poem narativ, fără a exclude și unele accente lirice, unde, în general, se proiectează un eveniment eroic din timpuri istorice,  fantastice sau din realitatea imediată, cu personaje prezentate mai ales în antiteză. Balada pentru şcoala de tractorişti este aşadar o poveste care s-a decantat în sufletul scriitorului de-a lungul anilor, iar acum este prezentată ca o pagină reîmprospătată a tinereţii cu oamenii şi întâmplările ei, cu atât mai vie cu cât povestitorul e dascălul pentru care adolescenţii de-atunci au rămas mereu elevii din anul II-C, viitorii „aviatori de brazdă” (p. 34). Aşadar, fapte demne de consemnat se întâmplară: un inginer caută de lucru „prin anii ’67 vara”, sistemul „relaţiilor” se pune-n mişcare, de data asta şi în interesul unei instituţii…, astfel că omul potrivit ajunge la locul potrivit. Dirigintele este un personaj insolit în şcoala de tractorişti, unde totuşi îşi descoperă vocaţia de dascăl, un exemplu de om nou, altul decât cel promovat de propagandă. Personaje prezentate prin câteva linii definitorii se perindă în poem: am amintit deja de turnătorul care era – cum altfel? – „mic (desigur şi sufleteşte) tuciuriu şi afurisit” şi care luptă în felul său pentru un ideal comun – bunul mers al şcolii, al societăţii, ori pentru… promovarea personală, în opoziţie cu femeia văduvă de război care-a crescut patru copii singură şi despre care nu s-a scris nimic altceva decît mamasană (1885-1960), pe cruce…
Sensibil la frumuseţea feminină, Podaru aminteşte şi de viaţa agitată a profesoarei V.M., „femeie frumoasă/ distinsă şi sobră/ divorţată sau văduvă” (mister încă neelucidat…), implicată prin bărbaţii pe care i-a cunoscut în evenimentele politice de după război. Nu lipsesc portretele unor colegi profesori, care slujesc şcoala, fiecare în felul său, dar având fiecare simţul responsabilităţii şi reuşind astfel să creeze un climat de muncă şi cooperare în scopul instruirii tinerilor pentru învăţarea unei meserii, chiar în condiţiile în care ideologia sistemului dorea să controleze totul. Astfel directorul Diţu A. este un om înţelegător, maistrul Miron Gh. un tip hâtru care ţine la aflarea adevărului despre istoria românilor ardeleni: „mă bondarule” îi spune unui elev: „pe tată-to l-o chemat negru/ şi ungurii i-au schimbat/ numele în fechete” (p. 28). Interesantă este relatarea orei de dirigenţie a profesorului Iacoban, care prin exemplele unor tractorişti la bază deveniţi (în urma studiilor): ingineri, medici, şefi de fermă, primari, defineşte „mândria de-a fi tractorist”, afirmaţie făcută cu convingerea omului „mândru că lecţia lui/ şi-a atins scopul” (p. 34). Cele mai sugestive portrete sunt, însă, cele ale elevilor: primul care se remarcă este unul „blond cu ochi albaştri”, Ciava Mihai (p. 12), care face o scurtă informare despre starea anului II-C în acel moment… Vesel este „principiul trei al dinamicii” în viziunea lui Balaban Şte. Aurică (p. 16). Autorul-dascăl dă dovadă că are humor (şi nu doar în acest caz) – în sensul definirii acestuia de către Val. Panaitescu (Humorul, 2003), relatând doar „principiul” + „argumentul” (în mod amical…) şi neuitând bucuria şcolarului de-a fi isprăvit primul extemporalul…
Scurt şi cuprinzător este însă răspunsul candidatului Motz Gheorghe, care după ce recită balada lui Toma Alimoş, trebuind să explice expresia „mare la sfat” spune: „bun de clanţă/ tov profesor!” (p. 26). Ar mai fi de adăugat că în afara fragmentului din balada populară amintită nu găsim, în paginile la care facem referinţă, peisaje, descrieri artistice, lirism afişat; întâmplarea din dealul Habadocului ţine de superstiţii, iar practica agricolă e anunţată astfel: „octombrie este luna în care/ berbecii dau buzna-ntre oi/ şi elevii la strânsul recoltei” (bizară asociere!... dar cu tâlc…). Fără a fi vreun nostalgic (exceptând acei ani ai tinereţii) aş spune că Aurel Podaru ne oferă plăcutele surprize: acea de poet (nu-i niciodată pre târziu…) şi de cronicar „fără tendinţă” ai anilor cărora el le redescoperă o frumuseţe pe care doar noi cei mai de demult o cunoaştem şi, mai ales, reuşeşte s-o prezinte celor de azi. Fără ostentaţie. Cu talent. 
                                                                                                             
* Volum apărut la Editura Neuma, Cluj-Napoca, 2016.

Autor: Iulian Dămăcuș