Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Redescoperire și surpriză

Redescoperire  și surpriză

Decembrie 2016

Motto: „Aux âmes bien nées, la valeur n’attend 
             point le nombre des années”.*
          (Pierre Corneille, Le Cid)

 În urmă cu vreo cincisprezece ani, când mă prinsese microbul epidemic numit internet, mi-am impus, în dispută cu bătrânul Cronos, o etapă de căutare a câtorva dintre foștii colegi din perioada stagiului militar, a studiilor medii și a celor superioare, și pe care nu-i mai întâlnisem de atunci, sau dacă ne intersectaserăm căile, nu avusesem răgazul depănării torențialelor amintiri, cum se întâmplă. Printre aceștia, speram să-l găsesc pe unul dintre cei mai agreabili prieteni, despre care aflasem că traversase Atlanticul, emigrând din motive ale căror argumente nu le știam. Constatasem uluit, însă, în timpul căutărilor, o spectaculoasă răspândire în areal spațial, dar și în spectru profesional, a numelui și a prenumelui acestuia: Alexandru Lazăr.
 L-am găsit, dar nu din sursa cu pricina. Prietenul meu este profesor pensionar. Absolvent al Facultății de Filologie, secția Limba și Literatura Română, de la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj, promoția 1970, potrivit propriilor mărturisiri, a fost repartizat, în urma opțiunii nemijlocite, la școala din localitatea Silistraru, județul Brăila, ținutul său natal. După susținerea și promovarea examenului de grad didactic definitiv, s-a transferat, efect al unui concurs, la cunoscutul Colegiu Tehnic „Panait Istrati” din reședința de județ (între 1990-1993 a fost director al acestei unități de învățământ, conform opțiunilor majorității colectivului didactic și didactic auxiliar). De la această unitate de învățământ a ieșit la pensie odată cu soția sa, Elisabeta, profesoară de limba rusă și limba română (1999).
În anul pensionării, au emigrat în Statele Unite ale Americii, unde cei doi copii ai lor, fiica si fiul, se stabiliseră cu oarece timp înainte. 
Dar ce anume a produs declicul opțiunii mele de a scrie despre el? 
Nu atât motivul declarat mai sus, ce ține de un profund sentimentalism asumat, cât revelația talentului bine disimulat în toți acești ani, acela de scriitor înclinat spre poezie.
 La începutul lui decembrie 1963, reveneam acasă după doi ani și două luni de stagiu militar obligatoriu și eram angajat bibliotecar la Clubul Sindicatului CFR din Jibou. În fișa postului era cuprinsă și obligația de-a asigura optima funcționare a clubului, dotat cu unul din cele șapte sau opt televizoare din localitate, cu masă de tenis etc. În plus, asimilasem și îndeletnicirile de casier al comitetului sindical și animator al activității cultural-artistice de masă. Altfel zis, aveam de lucru, nu glumă! Cei mai numeroși meseriași de la Depoul de locomotive erau tineri. Dintre ei, mi-a atras atenția, datorită aspectului mai cizelat în comportament și îmbrăcăminte, Sică, așa îi spuneau colegii de muncă. Era ajutorul magazionerului. Întâmplări nefericite ale vieții îl obligaseră, aflai mai târziu, să urmeze, după ciclul primar, o școală profesională de meserii, la terminarea căreia era pregătit să devină strungar. De fapt, îmi era fizionomic destul de cunoscut, întrucât urmase cursurile tinerei Școli Medii (liceul) din Jibou, component al primei promoții de absolvenți seraliști (1962), în timp ce eu făceam parte din clasa primei promoții, cursuri de zi (1961). În cele opt luni, cât am fost angajat ceferist, prietenia noastră a prins contur. Era plin de viață, optimist, inteligent și talentat, așa cum se manifesta în activitatea artistică de amatori din vremea aceea. După plecarea mea la facultate, Sică și-a dat demisia de la Depou și s-a angajat profesor suplinitor de limba și literatura română în Gălpâia, din raionul Zalău, sat aflat la distanță aproximativ egală între Valea Almașului și Valea Agrijului. În perioada aceasta, s-a pregătit pentru admitere la aceeași facultate. Astfel încât din toamna lui 1965 am devenit colegi de facultate și de cameră în căminul studențesc „Avram Iancu” până în 1969, anul în care am absolvit eu.
„Viața îți oferă nebănuite și nenumărate surprize”. Iată un loc comun, sau truism, aflat în stocul gândirii umane de pe când or fi existând primele exemplare de homo sapiens (!), cum și în cvasi-totalitatea culturilor național-etnice contemporane. Pentru că exprimă un adevăr general valabil, comun.
 Aflu, din propriile-i confidențe, că bunul meu amic începuse mai demultișor să-și încredințeze hârtiei gândurile și sentimentele, însă, după debutul în ziarul județean brăilean „Înainte”, cu o poezie dedicată memoriei lui Panait Istrati, a continuat să scrie doar pentru sine, pentru sertarul propriu, ca să folosesc o sintagmă la modă în presa recentelor ultime două decenii. Abia după sosirea pe pământ nord-american, își dezvăluie Alexandru Lazăr identitatea artistică, astfel încât revine la colaborarea cu un periodic, publicându-i-se versuri în Orizont Creștin, revistă on-line din Chicago, și debutează editorial în 2007, cu „Vremelnic călător”, o plachetă de poezie religioasă apărută, iată altă surpriză, la Editura Multimedia din Arad, iar patru ani mai încoace, aceeași editură îi publică a doua carte de poezie preponderent religioasă, intitulată „Nemistuitul rug”. Și, spre împlinirea triadei, în sezonul primăvară-vară 2016 are pregătit pentru publicare un al treilea volum alcătuit din două părți: Poezie, „Crini și orhidee”, conținând un număr de 120 de poeme, și proză, „Povestiri din mijlocul vieții”, un cuprins de douăsprezece narațiuni, amestec firesc în proporții diverse de autobiografic și ficțiune. Declinându-mi intenția de-a încerca prezentarea scrierilor sale, mă simt îndatorat să anticipez remarcând apropierea stilistică a poeziei sale de creația gen Nichifor Crainic, Radu Gyr etc., în timp ce proza se plasează în tradiția narativă modernă, discursivă și logică, oferind totuși soluții constructive personale cu deznodământ nu întotdeauna previzibil.

*Pentru sufletele nobile, valoarea nu așteaptă deloc numărul anilor.

Alexandru Lazăr

Așteptând pe Domnul
O, umple-ne, Doamne, simțirea cu foc
să ardă în noi rămășița de silă,
revarsă, Părinte, cu Harul Tău milă,
căci vine, aproape-i, al nostru soroc
și-ajunsă-i povestea la ultima filă!

Nu ne lăsa, Doamne, cu sufletul gol,
ci pune tărie-n a noastră credință,
să crească virtutea-n plăpânda ființă,
că-n noi stă păcatul și corbi dau ocol,
și stăm în durere și-n grea neputință.

Trimite, Sfânt Tată, pe Fiul la noi!
În cale-I ieși-vom cu ramuri și flori,
cu viețile noastre îi suntem datori,
căci dragostea-I mare se scurge-n șuvoi
de sfântă iertare, izvor de candori.

Așa așteptându-L pe Domnul Isus,
ofrande-I aducem pe-al vieții altar,
iubirea Lui sfântă, iubire de jar,
cuprinde o lume și este de-ajuns
a Sa mântuire primită în dar.


Călăuzire și ascultare
     Motto:
„Nu-n palma mea, ci-n mâna Ta e scrisă, Doamne,                                                           linia vieții mele”.(Lucian Blaga, Linia)                     

Trimite Duhul, Doamne-n casa mea
și călăuză-mi fie toată viața,
în capul mesei, oaspete să stea,
să-mi frângă pâinea zilei, dimineața.

La sorții lumii tras, să nu mă lase,
precum cămașa lui Isus cel Sfânt,
vegheat de El, foșnind ca o mătase,
în lira mea, să fie-al Tău Cuvânt.

Tăcute gânduri prinde-vor viu glas,
Tu să-mi vorbești, iar eu să Te ascult,
că nu-s rătăcitor și de pripas
și am acum cu Tine legământ.

Pe buze, vorbe sfinte să-mi așezi,
din harul Tău, să curgă, ca o miere
culeasă primăvara din livezi,
în inimă cântări de Înviere.

Doar voia Ta să-mi răspândești în casă
ca o mireasmă de salcâmi în floare
când taina lumii noaptea se revarsă
peste tăceri și-ntinderi selenare.

Autor: Viorel Tăutan