Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Părerea mea*

Părerea mea*

Decembrie 2016

Dacă ne-am întreba ce fel de spirit e Daniel Săuca, răspunsul ar fi: cu siguranţă, unul dubitativ. Fără îndoială, muzicienii ar considera că suntem în faţa unui autentic contrapunct. Filosofic vorbind, am certitudinea că e o reprezentare „cu faţă umană” a dialecticii. 
 Destul de probabil că, dacă voi continua în felul acesta, voi scrie, din nou, „Polifonii interioare în tempo wordissimo”, mai ales că autorul e tot „La centru, prin nord-vest”. Text actual, chiar dacă „vremurile” şi textele lui Daniel Săuca sunt altele. Sau doar textele. Ba şi pre-textele.
Înclinăm să credem că actual e şi un titlu precum „România mea nu mai există”. Poate (şi) din acest motiv editorialistul nu crede până nu cercetează. Ba chiar şi atunci când crede, cercetează. Cercetează „ce vrem” şi „ce ni se întâmplă”.
Propunând o formulă inedită de editorial, textele publicate de Daniel Săuca în perioada 7 ianuarie 2014 - 26 octombrie 2016 conturează o radiografie a omului postmodern, o micromonografie a societăţii actuale. A României, a Sălajului, a Zalăului de lângă noi. Sau „de lângă drum”? Probabil chiar o „radiografie a disoluţiei moderne”, „o mărturie despre stupizenia postmodernă”, un „Big brother al postmodernităţii, căci obsesia vizualului, a vizibilităţii, a individualităţii e evidentă”, după cum afirma Daniel Hoblea într-o şedinţă de cenaclu „Silvania”.
Poate nu e lipsit de importanţă că, de cele mai multe ori, e vizibilă încercarea de a nu rămâne la nivelul efectului, al schimbării, ci „se caută” cauze şi, mai mult, consecinţe ale efectului. Astfel, deşi mostre de realitate, editorialele figurează deopotrivă „trecutul vinovat” şi „viitorul suferind” în încercarea de a găsi „Explicaţii. Posibile explicaţii”. Nu de puţine ori, identificăm fărâme de jurnal. Dacă nu chiar un „Jurnal în fărâme”. Nu cădeţi în capcana de a crede că e un demers neprofesionalist, lipsit de deontologie. La Daniel Săuca, o abordare aşa-zis personală e, în mod paradoxal (cum paradoxale sunt multe dintre „românisme”), mai obiectivă, mai imparţială decât una asumat impersonală. Iar reţeta, formula expozitivă e, de fiecare dată, alta. Destul de probabil, condimentele rămân aceleaşi: jovialitatea alternată cu ironia, râsu-plânsu cu grotescul, ba chiar „persiflarea cu autopersiflarea” (cum sublinia Ion Piţoiu-Dragomir) sau „ludicul cu solemnul” (cum afirma Marcel Lucaciu). Consecinţa? Editorialele lasă ba impresia unor texte-Matrioskă, ba a unor texte-cal troian, ba a unor producţii cinematografice „cu final neaşteptat”. Pare-se că, asemenea unui bun prestidigitator, autorul mută luminile „scenei” când pe o realitate, când pe un fapt divers, ajungând ca, la final, să surprindă spectatorul prin magica imagine de ansamblu sau prin devoalarea trucurilor marilor „prestidigitatori”, „luminişti” ai ţării.
Bănuim că vă întrebaţi dacă temele abordate în acest volum sunt noi, dat fiind faptul că publicarea editorialelor e o „recidivă” binevenită. Autorul v-ar răspunde, cu siguranţă: „Voi ce credeţi?” România lui Daniel Săuca (şi a noastră, evident) e una previzibilă. Eternele probleme ies la iveală parcă într-un ciclu cosmic, imperturbabil: descentralizarea, „proiectul de ţară”, crizele de toate stirpele, „paranoia colectivă”, manipularea maselor, mass-media, cultura, biserica, cinematografia, învăţământul, literatura, patriotismul. Nu e posibil să uităm „cireaşa de pe tort”, ba mai bine „bomboana de pe colivă”: politica. Şi uite-aşa, cu intenţia de a zugrăvi o realitate crudă, cruntă şi… curbă, autorul ajunge, din posibil creator de frescă, vajnic portretist. În ordinea numerelor de pe tricou, intră în scena-stadion: portretul de ţară, portretul de popor, apoi de politician, de autor, de ziarist. Uneori de om de cultură sau de eveniment, în adevăratul (şi onestul) sens al cuvântului. 
În toate cazurile, Daniel Săuca face dovada că (între)vede direcţia, iar constatările sale se materializează în autentice „silogisme ale amărăciunii”, mai ales când vine/aduce vorba despre cultură. Şi despre politică şi presă (greu de trecut în acelaşi enunţ cu termenul „cultură”). Vorbind despre „cărţi de 3 (sau mai mulţi) lei”, despre beneficiile lecturii, despre nevoia de cultură, legea presei, statutul jurnalistului, destinul criticii literare (actualmente) sau despre o mass-media „atacată de consumism”, autorul sesizează tendinţa de demonetizare a valorilor, ineficienţa şi elitismul, eludarea regulilor şi abandonarea misiunii, în fond, lipsa deontologiei în mai toate domeniile fundamentale. Datele, statisticile, studiile, sondajele îi susţin sau îi alimentează, de fiecare dată, în mod susţinut, convingerile.
Nu e imposibil ca autorul să-şi fi premeditat acordarea instrumentului critic, a formei discursului la tematică abordată, căci e evidentă atenţia acordată stilului. Înlănţuirile ideatice sunt construite ba pe principiul contrastului, al antagoniei, ba pe cel al similarităţilor, evidenţiate prin ample sau eliptice interogaţii, care năvălesc foc cu foc. De multe ori, chiar prin titlurile (lui şi ale altora) care parafrazează sau intrigă/ instigă/ incită „din cauză de” lapidaritate. Câteva mo(n)stre: „Responsabilitatea Colectiv(ă)”, „1 Aprilie sărbătoresc”, „Potaia de pază”, „Suspendacii”, „Da cu presa tipărită ce aveţi?”, „Vă mulţămim!”„Normalitatea. Faza derbedeilor”. 
„Pastilele” politice ilustrează fie dezgustătoarea pastişare, fie „gargara politicianistă”, plină de edulcoranţi, mai ales când vine vorba de utopice promisiuni (Mă scuzaţi, minciuni!) electorale. Atent observate sunt „campaniile electorale lăsate de Cei de sus”, sondaje şi afişaje electorale, dar şi afişări ale „înţeleptelor animale politice” sau ale unui „decolteu (cu minuni) al d-nei Udrea”. Nu putem spune că e (doar) răutăcios, ci de-a dreptul amuzant când lasă impresia unui autor de „îndreptar de sensuri”, vorbind despre atribuţiile unui preşedinte sau despre deontologie, în tonalităţi când grave, când… agravante, ba degajat, ba degajant.
Şi dacă textele lui Daniel Săuca nu sunt decât lucide exerciţii de „trezire” a naţiei? Şi dacă fiecare „aşa este” nu face decât să ne împingă spre un „aşa ar trebui să fie”? Şi dacă ceea ce pare a fi culoare locală nu e decât alb-negrul existenţei noastre? Şi dacă, expunând nemulţumiri personale şi frustrări colective, naţionale, adevăruri dureroase, spaime ancestrale sau utopii, ziaristul-poet nu face decât să rostească o pledoarie pentru normalitate, seriozitate, discreţie şi echilibru?
N-aş zice, asemenea autorului, că România lui nu mai există. Aş zice că ar fi bine să existe România lui. Părerea mea!
P.S.: Această scurtă (aruncătură de) privire nu e un pamflet. Ne-am permis să „împrumutăm” termeni şi sintagme recurente în discursul autorului. Sunt marcate cu italice. Că doar avem origini latine! Ne-am dorit să „recreăm” o atmosferă. Înclinăm să credem că nu va fi „cu bănat”.

* Prefață la volumul lui Daniel Săuca, Un bou în anul maimuței, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2016.

Autor: Carmen Ardelean