Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Melosul singurătăţii

Melosul singurătăţii

Decembrie 2016

Ca frunza-n vânt este un roman sub semnătura Doinei Popa, apărut la Editura Junimea, Iaşi, 2016. Autoarea debutează editorial cu romanul Apelul de seară, 1985, continuând în 1998 cu volumul Sfântă tinereţe, iar în 2001 cu Dragostea vine de-a valma. Pentru Himera cu sfetnic aprins, autoarea a fost recompensată cu premiul „Dumitru Pricop”, oferit de Asociaţia „Renaşterea Râmniceană” şi Editura Rafet din Buzău, în 2013. Doina Popa readuce în prim-plan romanul analitic de factură psihologică, experimentat în perioada interbelică de Hortensia Papadat-Bengescu şi reconstituie perioada anilor 1980, remarcându-se printr-o vitalitate a ritmului, prin redarea autentică a unor stări şi prin pulsul vieţii. Ceea ce atrage atenţie este geometria scriiturii, care glisează cu dezinvoltură pe paliere distincte şi în viaţa de familie a unor cupluri surprinse cu propriile lor frământări: familia profesorului Alexe şi a Ninei, familia Carminei şi a Sidoniei, dar şi cea a Fanei. Autoarea dezvăluie ritmuri şi raporturi dintre personaje într-un discurs narativ heterodiegetic, iar realismul introspectiv, perspectiva de adâncime, de asemenea devoalarea universului lăuntric a unor personaje au inevitabil un ascendent în proza din perioada interbelică. Roman atent şi riguros construit se distinge printr-o muzicalitate interioară ce rezidă în compoziţie, în reluarea motivelor, în interferenţa planurilor. Doina Popa creează personaje statice ale căror destine rămân fixate într-o paradigmă, iar lipsa comunicării devine pretextul unor ratări. 
Titlul face trimitere la o existenţă incertă, protagonista se lasă sedusă de reveriile vârstei, de frenezia simţurilor şi de înfăţişările unei lumi menite a-i trăda aspiraţiile. Carmina este personajul principal al naraţiunii, un personaj interogativ devenit expresia unor raporturi complicate, cu un spaţiu interior indefinit, cu o diagramă a sentimentelor într-o permanentă oscilaţie. De la adolescenţa sub semnul vitalismului, a aspiraţiilor la căsnicia eşuată se conturează o traiectorie a stărilor, cu surprize dublate de întâmplări neaşteptate. Lipsa comunicării devine liantul naraţiunii şi cauza eşuării personajelor. Lumea opacă, închisă în rigori tradiţionale determină aventura unor personaje dornice de a se elibera. Relaţia defectuoasă părinţi-copii o constrânge pe Elena, sora Carminei să fugă de acasă pentru a se căsători, iar suferinţa tatălui trădat, care se recunoaşte învins va avea repercusiuni asupra protagonistei. Elementul balzacian este recognoscibil atât în platitudinea unor destine cât şi în descrierea minuţioasă a mediilor. Metamorfoza Elenei după căsătorie este examinată de un narator lucid: „Ca o mică vietate adaptabilă ce era, Elena căpătase culoarea mediului în care trăia, nu mai păstra nimic, nimic din ceea ce fusese cândva, aruncase totul cu uşurinţă, insensibilă la goana copleşitoare a timpului”. 
Romanul este aproape mozaical şi urmăreşte minuţios destinul mai multor personaje. Analiza nu devine sterilă, mecanismul analitic îşi menţine vitalitatea pe tot parcursul discursului epic. Oamenii pozează, devine dificil să pătrunzi în sufletul acestora, iar Carmina cade pradă unor asemenea conjuncturi. Avalanşa patimilor şi a dorinţelor, exasperarea simţurilor, lumea conturată într-o permanentă agonie, frământare şi înfruntare sunt principalele coordonate ale prozei Doinei Popa. Atracţia spre stările interioare, spre analiză se remarcă într-o naraţiune în care destinele parcurg un traseu interior convulsiv. Odată cu eşecul admiterii la facultate, neînţelegerea din partea familiei, Carmina acumulează frustrări, nelinişti şi va fi condamnată la o existenţă crispată, contradictorie. Încătuşată în propriile emoţii, îşi va consuma întreaga existenţă în interior, vânată de neputinţa eliberării. 
Solitudinea, ruptura ce se înregistrează la nivelul raportului dintre fiinţe, însingurarea şi alienarea, lipsa comunicării, de asemenea deteriorarea legăturilor sunt câteva din reperele urmărite în roman, în care obiectivul este fixat înăuntrul lucrurilor, în esenţa lor. Toţi cei care populează acest univers sunt fiinţe singure, conştiinţe frământate, care caută şi se caută necontenit. Sidonia, avocată şi mamă a doi copii, face eforturi de a o apropia pe Carmina de fiul ei Ovidiu, după ce eşuează în a-şi ghida fiica, pe Fana în a cărei fericire nu crede: „ce rău e să fii mamă şi să nu poţi vorbi aceeaşi limbă cu copilul tău”. Prozatoarea realizează admirabile portrete atât exterioare cât şi interioare. Sidonia Trofin, o fişă morală compromisă, este un simbol al femeii independente, al mamei vanitoase şi posesive, un Pygmalion modern, care intervine în cele mai mici detalii în viaţa copiilor ei. Soţul, „era o cantitate neglijabilă, el nu conta în ecuaţie, cu el nu trebuia să împartă nimic”, de aceea cochetează fără scrupule cu viitorul soţ al fiicei. 
După o căsnicie tensionată pe parcursul a şase ani, cei doi, Carmina şi Ovidiu se despart, el căsătorindu-se cu o mai veche iubită, Larisa, fiica unor medici. Personaj bovaric, visător, Carmina încearcă să-şi depăşească suferinţa interioară, să se detaşeze, să uite. Dar şi despărţirea va fi un intermezzo cu amăgiri, reveniri, frământări şi dubitaţii: „Cât oare va mai dura tâmpenia asta, Ovidiu? Cât timp o să ne mai tocim unul altuia nervii? Cât?” În ciuda divorţului, Ovidiu are pretenţia fidelităţii, o urmăreşte şi are sentimentul posesiunii oarbe. Când o vede în compania altui bărbat se simte trădat şi cu orgoliul rănit: „Mă îngrozesc la gândul că ai deveni o femeiuşcă aşa ca celelalte, care nu lasă să-i scape nicio ocazie. (...) Nu-ţi dai seama că, după atâţia ani petrecuţi împreună, între noi nu se mai poate instala acest soi de indiferenţă? Că eu nu accept să devii un personaj pe care l-aş detesta?”
Se poate observa în proza Doinei Popa o subtilă şi suavă muzică a vocilor, a introspecţiei, o muzică a sensibilităţii trăirilor şi a receptării unor stări, bine orchestrate şi atent urmărite epic. Ca frunza-n vânt reprezintă un repertoriu al frământărilor, un melos al trăirilor crispate şi al unui subconştient bulversat, aflat sub incidenţa constrângerii. Romanul este construit mozaical, un mozaic al sentimentelor contradictorii, acompaniate de o muzică meditativă şi introspectivă, de tonuri izvorâte din interiorul unor fiinţe surprinse în raporturi inextricabile. Superficialitate, bovarism, frământare şi sfâşietoare curmare a unor idealuri, toate sunt coagulate într-o scriere care se remarcă printr-o autenticitate a trăirii şi a rostirii. Doina Popa ne oferă spre lectură un scenariu complex, cu tipuri conturate în detaliu, cu situaţii tensionate, consumate în lungi reflectări şi în sterile discuţii, în esenţă o fină analiză psihologică a unor personaje dubitative creionate într-un scenariu de actualitate. Cititorul este călăuzit în spaţiul unor conştiinţe pe care autoarea le urmăreşte cu minuţiozitatea unui fin analist, dovedindu-se o cunoscătoare a sufletului feminin și, deopotrivă, a celui masculin. 

Autor: Imelda Chinţa