Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Despre un proiect de estetizare a lumii

Despre un proiect de estetizare a lumii

Decembrie 2016

Anul aniversar Coşbuc, 2016, marcând 30 de luştri de la naşterea poetului, a fost prilej de reeditare a câtorva dintre studiile ce i-au fost consacrate în ultima jumătate de secol. Între acestea, un loc privilegiat îl ocupă cartea lui Andrei Bodiu, George Coşbuc, monografie, antologie, receptare critică, ediţia a II-a, cuvânt înainte de Adrian Lăcătuş, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016. Publicată iniţial la Editura Aula, 2002, cu titlul George Coşbuc – monografie, lucrarea e parte dintr-o serie de studii monografice consacrate de autor unor poeţi ilustrând modernismul (Ion Barbu – monografie, Editura Aula, 2005) şi postmodernismul (Mircea Cărtărescu – monografie, Editura Aula, 2000). Cele trei cercetări dovedesc nu numai o bogată disponibilitate spre receptarea diverselor formule poetice, ci chiar intenţia autorului de a radiografia în diacronie poezia română şi dialogul dintre poeţii reprezentativi. Urmând structura statornicită de colecţia „canon” de la Editura Aula, cartea lui Andrei Bodiu se compune dintr-o suită de şase studii critice, iar ca anexe, un text teoretic al autorului, antologie de poezie, dosar de receptare critică, date biobibliografice şi bibliografie. Tocmai pornind de la formula didactic orientată a monografiei coşbuciene, în Cuvânt înainte la ediţia a doua, Adrian Lăcătuş identifică raţiunea reeditării: „Prezenta monografie continuă deschiderea realizată de cea a lui Petru Poantă, pe care o recunoaşte ca decisivă, şi urmăreşte scoaterea lui Coşbuc de sub influenţa interpretărilor naţionaliste şi aşezarea lui într-o perspectivă culturală şi estetică. De altfel, utilitatea acestei formule monografice care lucrează la vedere (în anexe) cu textele literare şi cu o selecţie a celor mai importante texte critice despre autor, într-o receptare sintetică echilibrată, şi totodată critică, este maximă” (p. 6).
 În Introducere, Andrei Bodiu zăboveşte asupra Notelor la Fire de tort, text teoretic al lui Coşbuc, reţinut şi în sumarul monografiei de faţă. Două idei fundamentale extrage criticul dintr-o secvenţă a Notelor, anume, aceea referitoare la intenţia de a crea o epopee naţională şi concepţia privind componenta livrescă a scrisului coşbucian. Mărturisirea dorinţei poetului de a realiza o epopee a fost valorificată de toată exegeza de profil, începând cu C. Dobrogeanu-Gherea, iar Andrei Bodiu nu face decât să ia act de felul cum un lung şir de critici s-au poziţionat faţă de ea. Mult mai pregnantă i se pare lui cealaltă idee, din care, de altfel, îşi va extrage şi tema centrală a studiului său, referitoare la estetizarea lumii la Coşbuc: „Mult citatul proiect al epopeii e, în ansamblul Notelor la Fire de tort, un subiect secundar, cu semnificaţii secundare în opera autorului. Semnificativă e în primul rând ideea că ne aflăm în faţa unui poet explicit livresc, care preţuieşte meseria aleasă, cea de poet şi, în termeni mai largi, de scriitor” (p. 14). Situarea poetului între cele două imagini consacrate în timp, cea de „poet al ţărănimii”, fixată de C. Dobrogeanu-Gherea şi atributul de „spirit citadin”, datorat lui Vladimir Streinu, nu mai este convenabilă pentru Andrei Bodiu. Văzut ca o sinteză de curente literare asimilate organic, de la clasicismul greco-latin, la romantismul Biedermeier şi, apoi, la simbolism, Coşbuc e poetul care, în diversitatea lui tematică, are principală ţintă frumosul, adică estetizarea lumii, pe care o poate atinge numai graţie temperamentului său iscoditor: „Estetizarea lumii se naşte, ca deziderat, din impactul lecturilor pe care, la liceul din Năsăud şi apoi la Universitatea din Cluj, tânărul Coşbuc le are” (p. 17). După cum putem observa, contribuţia esenţială a lui Andrei Bodiu la exegeza coşbuciană prinde contur încă din acest studiu introductiv. 
Capitolul intitulat Estetizarea naturii vine să mai atenueze senzaţia, oarecum indusă artificial, a lirismului pur obiectiv. Bazându-se pe intuiţiile excepţionale ale lui I. Negoiţescu, Andrei Bodiu va identifica, la Coşbuc, câteva dintre căile de estetizare a peisajului, caracteristice mai degrabă poeziei lirice subiective. Se poate observa aici o contaminare a limbajului critic cu acela din codul artelor plastice. Astfel, într-un pastel ca Noapte de vară, criticul notifică amalgamarea diurnului cu nocturnul ca ipostază a sublimării cadrului fizic. De-acum, nu mai e decât un pas, în planul receptării artistice, până la a proclama unicitatea peisajului, considerat fără termen de comparaţie. Elementul spectaculos din Iarna pe uliţă, extras după monografia lui Petru Poantă, îl determină pe Andrei Bodiu să rişte o apropiere de tablourile lui Breugel. E o nouă ancorare în tărâmul livresc în demersul demonstrativ al criticului: „În plus, nu e nici un fel de conflict în acest decor care aminteşte picturile lui Breugel. Nu ştim dacă Breugel l-a inspirat pe Coşbuc, dar ştim, din consideraţiile poetului, că, frecvent, poeziile sale pornesc de la un mediator cultural, fie că e vorba de o poezie sau de o «ilustraţiune»” (pp. 28-29). Armonizarea deplină a naturalului cu umanul, eliminarea oricăror stări conflictuale între natură şi om, conduc spre o senzaţie de nefiresc, spre ideea de scenă regizată artificial. Oarecum, compensatoriu, „Antropomorfizarea naturii e parte integrantă a tendinţei de estetizare a ei” (p. 31). Sunt avute în vedere în această propoziţie critică puzderia de personificări ale mai tuturor fenomenelor din natură şi aşezarea eului poetizant în mijlocul lor. Oricum, natura la Coşbuc e un artefact, o construcţie a imaginaţiei poetului, mai ales vizuală. Sunt pe placul criticului, din receptarea modernă a poetului, cu predilecţie, nucleele unui imaginar poetic expresionist, de-a dreptul traklian, decelate tot de I. Negoiţescu, în poezia Pe dealul Plevnei.
Altă entitate tematică, iubirea, atrage în discuţie o nouă specie poetică, de un rafinament ce topeşte laolaltă gustul naturii şi instinctul erotic, încă de la grecii antici şi scriptorii veterotestamentari. E vorba despre idilă, cultivată de Coşbuc dintr-o „disponibilitate remarcabilă pentru livresc” (p. 44). Stări precum nedumerirea, neliniştea, ruşinea, supărarea protagoniştilor, cauzate uneori de greşeli în dragoste, converg spre o suferinţă moderată, proprie idilei, după convingerea lui Andrei Bodiu. Moartea e clamată mai rar şi numai ca simplu joc istoric, imprimând o notă de dramatizare idilei. Culisând înspre o receptare cvasisociologică, criticul ajunge la concluzii revelatoare: „În paranteză fie spus, succesul de public al poeziei lui Coşbuc se explică şi prin presupusele finaluri fericite ale creaţiilor sale. Finalul fericit e, dacă nu explicit, atunci perceptibil, previzibil. Iar fericirea presupusă face parte din acelaşi mare scenariu, al estetizării lumii, pe care-l pune la cale poetul” (p. 50). Poemul exemplar care ilustrează ideea acestui capitol e Nunta Zamfirei. În feericul descrierilor şi în homerismul petrecerii, criticul vede căutarea frumosului absolut. Alte remarcabile poeme, precum Crăiasa zânelor, cu o lume de basm imaginată de Coşbuc, ori Duşmancele, ilustrând suferinţa dulce şi furia descărcată în vorbe, pot oricând transforma cititorul în spectator, după o convenţie identificată de critici la acest poet.
Ajungând la capitolul despre eroismul estetic, ne dumirim deplin că Andrei Bodiu abordează poezia lui Coşbuc cu aceleaşi instrumente critice cu care scrie şi despre Cărtărescu, despre Ion Barbu sau despre „direcţia optzeci în poezia română”. El valorifică la maxim toată exegeza modernă a lui Coşbuc, fără a neglija nici primele studii, cele dintâi perspective critice, cea gheristă şi cea maioresciană. Procedeul prin care poetul preschimbă lumea în obiect estetic, la care apelează cel mai des, este împrumutat din arta dramatică: „Să ne reamintim de dubla convenţie pe care o identificăm în comentariul idilei. Poetul devine actor, iar actorul îşi asumă rolul personajului pe care-l reprezintă. La fel, cititorul poeziei devine spectator, asistă la spectacolul pus în scenă de poetul-actor-personaj” (p. 62). Sunt aduse exemple, spre a ilustra acest chip al estetizării eroicului, din Lupta vieţii, Regina ostrogoţilor, Decebal către popor. În termeni lipsiţi de echivoc şi remarcabili, criticul îşi lămureşte că, la Coşbuc, subiectele istorice sunt alese aleatoriu, că personajele pot fi uneori invenţii, că nu realismul faptelor e avut în vedere, ci reprezentarea eroicului ca un mare spectacol. Nicio clipă nu are vreun complex în faţa celor care văd în Coşbuc doar o mumie istorică, aşezată sub un sarcofag de beton. Andrei Bodiu simte pulsul unor latenţe pe care cultura clasică a poetului le-a putut aşeza la temelia operei sale: „«Ţăranul» lui Coşbuc are viziuni de o adâncime poetică ce aminteşte tragedia greacă şi prefigurează expresionismul” (p. 68). Pe urmele acestor critici, exploratorul de-acum al poeziei coşbuciene identifică şi o eficientă pedagogie a patriotului, în Paşa Hassan sau în poemele şi prozele inspirate din Războiul de Independenţă.
Strâns legat de toate capitolele care îl precedă, cel rezervat estetizării morţii se dezvoltă în jurul fastului funerar din Moartea lui Fulger. Reţinem, ca o contribuţie notabilă a lui Andrei Bodiu, ideea de „poetică a gesturilor ultime”, urmărită detaliat aici, dar şi într-un alt mare poem, cum este Moartea lui Gelu. O poezie a „agoniei frumoase” identifică monograful în această baladă, păşind astfel, împreună cu Coşbuc, spre ţărmurile modernităţii din veacul XX. Dacă nu cel mai important capitol, atunci cel mai necesar pentru primenirea perspectivei critice şi pentru lecturarea printr-o nouă lentilă a poeziei lui Coşbuc, este ultimul, Oglinzile poeziei: pastişa şi parodia. Aici intuieşte criticul germenii modernităţii unui poet care, întâi s-a „construit”, apoi s-a „deconstruit”, ca un mare „poeta faber”: „Efortul de a deconstrui structurile propriei poezii, punându-le ideatica sub semnul întrebării şi arătând cititorului mecanismele creaţiei, inclusiv ale propriei creaţii, ne dezvăluie, din nou, un excepţional profesionist al scrisului. Nunta în codru a fost citită de Petru Poantă ca «replică» a poeziei Nunta Zamfirei. Am putea spune că Nunta în codru e o «pastişă», o «autopastişă»” (p. 88). Noţiunile de „parodie” şi „autoparodie”, având subsecvent umorul, se aplică poemului Un pipăruş modern, care ia în răspăr mai vechile poeme eroice. Atmosfera de aici, amestecat onirică, îl prevesteşte pe Dimov. De altfel, e meritul lui Andrei Bodiu de-a fi sesizat şi, pe alocuri, adâncit corespondenţa, mai cu seamă tehnică, dintre cei doi mari poeţi: „Aglomerarea de detalii dovedeşte o disponibilitate excepţională de explorare a lexicului. Nu întâmplător am asemănat deja verva lingvistică a lui Coşbuc cu poezia lui Dimov. Apropierea are ca rădăcină tocmai această surprinzătoare deschidere către zone dintre cele mai diverse ale limbajului, localizat aici în gama de ustensile ale gospodăriei” (p. 93). Ideea finală, cea de umanizare a eroicului, derivă din poema Cetatea Neamţului, unde sunt identificate şi semne de estetizare a eroicomicului. 
Prezenţa unui text precum Note la Fire de tort, în anexa volumului, are rolul, printre altele, să ne dezvăluie caracterul unitar al viziunii poetice, ideea de carte unică a întregii creaţii a lui Coşbuc, pe care se întemeiază în bună parte şi teza lui Andrei Bodiu. Antologia poetică e „croită” cam după gustul cititorului de azi, conţinând un număr de pagini echivalent cu o apariţie editorială pe care el o aşteaptă. Un „dosar de receptare critică” se limitează şi el la numai 12 surse exegetice, din care se excerptează eşantioane edificatoare pentru poziţiile critice din diferite momente istorice. Trei pagini de date biobibliografice sunt axate strict pe activitatea literară, de la creaţie la traduceri şi la ipostaza de redactor la periodicele vremii. O monografie critică, scrisă cu siguranţa unui degustător rafinat de poezie, în pragul unui centenar de posteritate a lui Coşbuc.

Autor: Viorel Mureşan