Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Cerul unui ocnaș

Cerul unui ocnaș

Noiembrie 2016

- Fragmente -

15
Cum?

Vara nu-şi făcuse mutaţie definitivă la noi, chiar dacă primise câteva invitaţii solare de nerefuzat.
Era destul ca un vânt nervos (uşor-încruntat la început!) să coboare spre noi, că ne şi repezeam să ne protejăm cât mai bine. Aşa se face că n-am stat mult pe gânduri când am văzut pe manechinul din vitrină un sacou (of!) atractiv, bej, bine croit („Dacă îmi şi vine bine, dar... şi preţul...!”), aşa că... 
A fost un moment... istoric – îmi cumpăram haine doar când n-aveam vreo... variantă salvatoare – şi m-am şi mirat că studiourile de televiziune, de radio, publicaţiile scrise, altele asemenea au rămas insensibile şi indiferente calculat!... Să te mai miri că există atâtea cataclisme care... ?!...
- Feriţi-vă copiii, oameni buni!
Vocea creştea în intensitate şi am şi văzut maşina miliţiei, din care se răspândea înfiorătorul avertisment.
- Nu vă lăsaţi copiii nesupravegheaţi!... Părinţi, noi ştim că copiii, pentru dumnevostre („Curat murdar!” ar zice „colegul vostru!”, am strigat în gând), pentru toţi sunt ochii din cap!... Feriţi-i de monstrul care umblă prin oraşul nostru („A scăpat de la grădina zoologică şi încă nu l-au prins, am remarcat eu, apoi m-am revoltat, dar numai... în gând... În oraşul nostru nu este grădină zoologică şi...”). 
Trecătorii se opreau, schimbau replici între ei, gesticulau.
 - Tineri şi adolescenţi, sunteţi în pericol!... Vieţile vostre este în pericol (,,Co-rect spus!”, am şfichiuit), pericol, pericol, pericol, pericol, pericol...
S-a oprit maşina. 
A coborât un miliţian – înalt, subţire, brunet, caschetă uriaşă, fără veston, cămaşa transpirată – a lovit cu putere difuzorul de deasupra şi „pericolul” a... dispărut.
- Criminalul e încă liber („As-ta e-ra deci!”) şi poate să vă ucideze copiii („Corect” e prea puţin spus!”, am remarcat iar)... Nu i-au ajuns doar – reţineţi, oameni buni! – doi... crimi...ăăă...cadavre („Trebuie sesizată Academia, să ofere mai repede premiul ei anual... nu să tot amâne până nu ştiu când; iată... candidatul!”).
Am înţeles că miliţianul nu citea în faţa microfonului din maşină, ci... vorbea la microfon.
- Suntem pe urmele lui şi doar puţine zile, ore puţine minuturi puţine („Şi... bere?!” am adăugat eu), secunduri chiar (,,Supercorectissim, ce mai...!”) până vom avea criminalul în cătuşe!... Feriţi-vă, oameni buni, feriţi-vă şi fiţi vigilenzi (,,Da!... Da!... Da!”)... Nu-l putem ierta pentru cele două cadavre şi... şi... şi...
Ecoul însoţea maşina miliţiei, care ducea mai departe crudul avertisment.
Când m-am apropiat de „Dyamm Bank International”, forfota pietonilor devenea vacarm.
M-am trezit în furtuna din interior.
- Luaţi-i pe cei care coboară pe scara rulantă „C”!... Arestaţi-i imediat!
Subordonaţii lui s-au şi repezit într-acolo.
Mă apăram furibund – insectele simţiseră aer proaspăt în hainele mele – mâinile îmi deveniseră palete în viteză, cu mişcări mai ales rotative („Ochii!”, strigam şi îmi ocroteam în primul rând faţa).
Am căzut în genunchi.
Ştiam că trebuie să mă ridic imediat, dacă vreau să mai exist. 
- Prindeţi-i pe cei cu sacourile bej!
Bănuiam că indivizii le... subtilizau; intenţionând să iasă, ei mascau, de fapt, nepreţuita lor pradă, nu sacourile acelea interesante... Altfel... („Eu nu l-am furat pe al meu!”, am strigat în gând) ...
- Luaţi casetele de la ei!...
- Părinte, cred că atunci nu mai exista – deloc! – timp... Noi toţi poate că nici nu eram fiinţe... materiale sau... poate... legile fizicii „funcţionau” altfel: toate mişcările noastre erau atipice, desigur dictate numai şi numai de instinctul de conservare...
Ocnaşul priveşte în jur.
Realizează, cu stupoare, că este... singur... („Eu vorbesc acum... doar... cu mine?!”)
Călugărul se aşază, apoi, din nou („Din perete?... Din plafon...?”, se întrebă vieţaşul).
- Atunci, mai ales, mi-a fulgerat gândul despre ce... nu sunt eu... O secundă, întrucât eram cu toţii... animale turbate!...
Rămaşi fără haine, mulţi nu realizau deloc acest lucru... Ochii deveniseră corpurile noastre exclusive... Dacă ei supravieţuiau, noi mai existam în continuare; dacă nu...
Ca o fiară m-am repezit şi mi-am recuperat sacoul, dar, în clipa aceea, totul...
Am apucat să-l îmbrac, însă...
- Mai este un individ cu sacou bej! a răcnit şeful grupului de intervenţie.
M-au înşfăcat doi...
În astfel de situaţii, părinte („Dar... tot singur vorbesc?!... Unde a dispărut?... A... devenit – şi el! – rocă de sare?... Este, acum – şi el! – vieţaş?!”), în durere realizezi ce... nu eşti, mult mai repede înţelegi, parcă ai vedea totul într-o oglindă.
În faţa lui, monahul privea în jos ascultând uşor încruntat („Înseamnă că eu...!”).
Nu ai timp să vezi ce este de prisos la fiinţa ta – Brâncuşi privea blocul de marmură, de piatră, buşteanul, până când, în el, pulsa „fiinţa” sculpturii viitoare, apoi, simplu (!!!), înlătura materialul care... era în plus.
Aşa şi noi: vrem să devenim „sculptura” Celui-de-Sus.
Ne hotărâm, dar „cioplirea materialului” este trudă sisifică.
Cerem ajutorul Lui şi iniţiem demersul.
Ştim bine Ce să facem!... „Am văzut” Opera interioară (în „marmură, piatră, buşteanul” din noi)...
Rămâne să răspundem la o... simplă(?!) întrebare: Cum cioplim?...


16
Altă oglindă

- Părinte, cred că, dacă aş ajunge – vreodată! – „afară”, aş face un singur lucru... doar... un singur lucru... Văd că aţi deschis ochii şi sunteţi mai atent, cum...
Privire caldă a monahului.
Un ochi – uşor mai închis decât celălalt.
Briză de zâmbet.
- Vă spun ce aş face... Sigur vă spun (înclinare a capului; „Am răbdare... Avem timp!”, gestul călugărului), mai ales că... doar aparent este... simplu... Este un cifru acolo!...
Tunet înfiorător de zgomote căzut brusc peste cei doi din difuzoarele fixate pe plafon.
Câteva minute „salonul”, marea încăpere din ocnă, unde... totul este posibil, devine cocă neagră de zgomote metalice, strigăte paroxistice din manifestaţii totalitare, urlete animalice, înfiorător vacarm dintr-un război nevăzut, apocalipsă desăvârşită.
- Teama, frica oarbă, necruţătoarea groază, părinte; scopul lor (priveşte plafonul) este să ne strivească tot ce avem uman în noi...
Vorbeşte calm apoi.
Zâmbet amar.
- Ei văd permanent mişcările noastre – toate mişcările! – şi aud fiecare sunet pe care îl rostim!... Echipe întregi de supraveghetori ne urmăresc!... Notează tot, filmează tot!... Fac cercetări pe noi – suntem cobaii lor! – cum nicio minte sănătoasă nu-şi poate închipui că se poate întâmpla...
Linişte.
Linişte neagră.
Linişte sugrumată...
- La jumătatea lui octombrie, în fiecare an, vizitam pădurea – n-am greşit spunând „vizitam”!, totdeauna am tratat-o ca pe o... aristocrată – şi ea, ca o augustă rafinată, mă trata cum nu se poate mai bine.
În nicio altă perioadă nu întâlneşti atâtea culori, buchete de miresme inconfundabile, lumina însăşi devenind polifonică, într-un fel...
Nicicând nu se întâmplă ca, într-un punct – cristalin! – să se topească undele unei nostalgii în-fiorate, plină de vibraţii rare de încântec şi – celălalt „fir” tulburător – un optimism catifelat ca un susur tonic pentru suflet...
Parcă în niciun loc fiinţa noastră nu mulţumeşte – atât! – lui Dumnezeu pentru darurile Sale!...
Doar atunci şi acolo se poate înţelege perfect mesajul divin: „Celui ce însetează Eu în dar îi voi da să bea din izvorul apei vieţii!” (Ap.21:6)
Să-ţi umpli cămara inimii cu senin ţine de „setea” ce îţi dă curajul nu numai de a aştepta de Sus această apă a vieţii, ci şi de a merge spre izvorul unde s-o afli.
Dacă ţi s-a îngăduit să faci mai mult (gânduri ce înalţă, cuvinte curate, fapte bune), te şi obligi, într-un fel, să nu te opreşti din drumul tău, să crezi permanent că şi pentru cupa sufletului tău există acel izvor minunat!...
Nu este uşoară calea – ştiu! – şi nu se poate parcurge într-un timp scurt, însă trebuie să vrei, să faci cât mai mult pentru a înainta, să te ridici după fiecare cădere, convins că lumina a fost creată şi pentru tine!...
Dacă... aş ajunge – vreodată! – „afară”, aş face un singur lucru, doar... un singur lucru, „Sunteţi – „suntem”, aş corecta! – suntem orbi!... Suntem orbi!... Suntem orbi!... Suntem striviţi!... Suntem sfâşiaţi!... Morţi suntem, cât timp nu zărim Lumina roditoare în tot şi... în toate!... Încă nu este totul pierdut!... Suntem veşnici chiar şi prin... moartea noastră, mai ales prin... moartea noastră!”, „cealaltă vreme a vieţii noastre” aş striga – nu, corectez: aş urla ca o fiară – să mă audă toţi, şi fiecare în parte.
Să fie „afară” şi să nu vadă minunile din jurul lor nu este dovada zdrobitoare că oamenii sunt, mai ales, orbi... orbi... orbi?!...
Numai gândind aşa, doar trăind cu ochii mari, mari, mari, larg deschişi, feeria la jumătatea lui octombrie a pădurii va picura linişti în sufletul nostru – eu, oricum, voi fi... învelit în sare! – doar văzând „izvorul apei vii”, orice s-ar întâmpla, primeşti Semnalul că nu eşti... niciodată... sigur!...


17
Trebuie!

- Să trec dealul ăsta nenorocit („Oare Sisif mai rostogoleşte bolovanul acela?!”, mă întrebam), să ajung la pod, că, apoi, drumul până la...
Nici nu mi-am terminat gândul.
Ce vedeam era o imagine răscolitoare.
Ştiam că plouase de atâtea zile fără întrerupere, auzisem că unele case mai vechi s-au prăbuşit, că dramele umane nu aveau egal în toată istoria oraşului nostru – cu şaizeci de ani în urmă abia se ieşea, timid, pas cu pas, dintr-un timp arhaic. Ce vedeam era destrămarea însăşi, în fâşii de durere, a firescului.
Pe malul râului sute de oameni îşi duseseră lucrurile „salvate”, să le cureţe, să le spele, să...
Viitura de aproape doi metri luase animale, păsări, trei copii, coteţe, părţi din case, trei copii, adăposturile improvizate, trei copii, sufletele oamenilor destrămaţi de durere, o biserică veche, trei copii, lacrimile celor care – acum – icneau arid!...
Se vorbea în şoaptă.
Din loc în loc, ţinând în mână o cruce de lemn, câte un preot încerca să aline strigătele mute ale oamenilor.
Unii dintre locuitori pierduseră totul.
Îngheţaseră pe feţele lor întrebări nerostite.
Privirile deveniseră cuvinte.
Preoţii rosteau rugăciuni cu jumătate de voce.
Şi s-a arcuit peste ei, încet, curcubeul, ca un zâmbet al lui Dumnezeu!
Dintr-odată toţi oamenii au căzut în genunchi.
Pietre vii.
Stânci privitoare.
- Doamneeeee!
Strigătul lor a zguduit împrejurimile.
Minute în şir.
Descătuşare prelungă.
Timp spintecat...
Răvăşit de un gând, am băgat mâna în buzunar şi m-am liniştit, „Este la locul lui!” m-am asigurat.
Priveam malul dezastrului, cu oameni mistuiţi de suferinţă fără seamăn („O astfel de imagine vor să vadă... Ei?!... „Aici” vor să se ajungă şi, apoi, să vină şi să...!” mă răscolea furtuna din întreaga mea fiinţă).
Am scos plicul din buzunar („Ei pot să mă vadă – acum! – prin satelit?!”) şi am recitit pentru a zecea oară combinaţia de litere şi de cifre de sub timbrul hexagonal, combinaţie din care nu înţelegeam nimic.
Ştiam atât: este un plic special pentru cineva care...
Realizam că plicul acesta, cu adresă încifrată – data de pe timbru era în relief, cu litere în alfabetul Braille – era de o importanţă crucială.
Ştiam că, dacă îl deschid, chiar viaţa mea ar fi fost...
Poate că în el este vreun dispozitiv datorită căruia, acum, sunt „văzut”, urmărit şi doar o chestiune de timp – bine calculat! – ar fi până...
Oricum, o hotărâre trebuie să iau şi... urgent chiar!...
Tot hotărâre a fost şi în cuvântul Mântuitorului, când a rostit către Zaheu (Lc.19:1-10): „astăzi trebuie să rămân în casa ta”.
Ne impresionează direct „să rămân” şi ne imaginăm cât de fericit a fost vameşul că... în casa lui... va rămâne Iisus Hristos.
Era pentru el o plută salvatoare într-o furtună (reputaţia lui era, oricum, ştirbită, îl înconjurau „prădători” ca el, mulţimea forma o „apă tulbure”, dispreţul tuturor îi afecta şubreda lui imagine).
Dumnezeu – ştim asta! – nu vrea moartea păcătosului, ci... să se întoarcă [la cele bune!] şi să fie viu.
Iisus Hristos era convins că mântuirea oricui – chiar şi a unui vameş! – începe cu „întoarcerea” lui şi S-a hotărât să... rămână în casa lui... Nu să privească, nu să treacă pe acolo, ci... să rămână („Doamne, eşti cu noi!”, strigă adevăraţii credincioşi).
- Dar... „trebuie”...?
- Da, părinte, despre „trebuie” aş fi „ars” câteva cuvinte... Acest cuvânt suna ca un imperativ... Dar... cred că el a fost rostit... mai ales pentru cei din jur, pentru mulţimi – asemeni tuturor cuvintelor Sale luminoase – cu fermitate... blândă.
- Şi... pentru noi a vorbit, pentru fiecare... pentru că (privire aşezată – lin! – lângă flacăra lumânării) el, acest cuvânt, printre puţinele de acest fel – îşi trece suspinul prin noi, ca... o funie de lumină binefăcătoare!... De har mântuitor...


18
Ful-ger de crini

Mai auzisem câte ceva despre unele ciudăţenii din oraşul nostru, dar asta depăşea orice măsură.
Chiar am fost atenţionat că ea are un loc precis, de la cinematograf până la fântâna arteziană, apare în şapte zile ale fiecărei luni: unele în care „cinci” şi „nouă” au o... oarecare „proiecţie“ în câteva numere corespunzătoare datelor; chiar ora de începere este imuabilă: 13.13.
- Şi nu l-ai avertizat deloc?... Nu se cade să...
- Pe cine să avertizez?... Cum?... Ce... nu se cade să...?
- Şi el... nu este oricine în oraşul nostru... Ba, aş putea să spun – argumentat – că...
- Mişună toată media pe la noi şi – culmea! – tu nu ştii nimic... nu auzi nimic... nu vezi ni-mic!... Sau...?
- Poa-te nu ve-de unde..., interveni al treilea.
- Poate ve-de şi... nu ve-de cum...
- Poate nu ve-de şi ve-de ce nu...
- Îl „împuşcaţi” degeaba; lăsaţi omul în pace!, a venit sentinţa... salvatoare (!)... Mai sunt cinci secunde... patru, trei, două, una...
În sfârşit, i-am aprobat pe toţi, când am văzut că...
Le-am înţeles toate frământările.
Chiar le-am dat dreptate, într-un fel. 
- Priviţi!, am auzit strigându-se lângă mine. 
Până şi soarele şi-a luat ochelarii şi privea înmărmurit.
Noi – stane de piatră, nu alta!
Prietenul meu îşi târa umbra pe stradă şi am realizat imediat – nu ne întâlnisem în timpul din urmă, câteva luni bune – prompt am înţeles de ce privirile lui făceau slalom vinovat printre oameni („Să te creadă lumea nebun nu este puţin lucru, deşi...!”, am reflectat eu).
Am făcut, apoi, tot ce am putut, ca să rămânem doar amândoi.
- De-atâtea ori m-am făcut de ruşine, a început el fără nicio pregătire, pe atâţia i-am dezamăgit, încât îmi venea să iau drumul pădurii!
- Poate că..., am încercat eu să-l liniştesc – era prietenul meu, totuşi.
- Niciun „Poate că...”, mi-a replicat el, sunt vinovat şi... gata!
- Explică-te, omule, şi nu-ţi mai rugini clipele...
Nu mi-a dat niciun răspuns, ci m-a îndemnat, printr-un gest, să-i privesc umbra pe caldarâm...
Mai întâi i-am zărit urma lăsată, care se pierdea – nu puteam eu s-o mai identific! – după zeci de metri, sângele uscat făcând masă cu drumul, într-un fel... intrând pe tărâmul celălalt, ca în basmul cu steaua de aur...
Lângă noi umbra lui arăta ca o piele de căprior braconat. Ea respira din greu. 
Efortul îi marcase genunchii – acum plini de răni.
Sângera abundent.
Pe toată strada se întindea o impresionantă oglindă roşie.
În ea, uneori, soarele îşi vedea chipul uluit, transfigurat; peste atâtea trecuse, atâtea văzuse în drumul său, dar, acum...
Privirea, însă, îi era plină de foc... Cine a mai văzut vreodată o umbră cu atâtea răni, din care sângele şiroia şi se aşeza oglindă pe tot caldarâmul?!...
Atunci mi-am adus aminte că, mai demult, cineva îmi citise dintr-o cărticică – „o bijuterie pentru bibliofili”, spuneam cu admiraţie – cum însoţise el o turmă de elefanţi pe parcursul a treizeci de ani...
„Din cauza unei clime cum nu se mai întâlnise de mulţi ani – şi aşa zona este secetoasă! – rămăsese doar un ochi de apă.
Oricine ar înţelege lupta animalelor pentru fiecare strop.
Un tânăr elefant ajunsese ceva mai târziu la baltă, a băut în grabă, dar o numeroasă haită a leilor l-a izolat şi... finalul îl bănuieşte oricine («Nu te mira!, a strigat însoţitorul meu... Rar, dar se întâmplă uneori că şi... un elefant – chiar un elefant! – este devorat de lei! »).
Turma s-a întors, însă...
Unii elefanţi au rămas lângă rămăşiţele calde încă...
Ceilalţi s-au năpustit spre haita leilor.
Câteva feline au fost strivite. 
Eu rămăsesem dincolo de lei şi, în retragerea lor, eram cea mai uşoară pradă.
Nu ştiu cum s-a întâmplat – eu îmi rosteam o scurtă rugăciune de trecere Dincolo! – dar lângă mine, aproape trăgându-mă cu trompa, nu lângă el, ci... în el!, un elefant...
M-a însoţit până aproape de turma care... plângea («Priviţi lacrimile elefanţilor!», mi-a şoptit însoţitorul); plângeau toţi, în tăcere, cu pioşenie... umană!
Aveau capetele plecate... omeneşte.
Plângeau cu toţii.
Mama tânărului elefant şi-a mai privit o dată fiul.
Plângea.
O lacrimă a ei a căzut pe ochiul stins al fiului.
Plângeau cu toţii.
Mama elefantului ucis a ridicat capul şi – lacrimi umane, plâns... omenesc – cu plânsul ei, încremenind cerul...
Ţipătul de mamă a despicat catapeteasma văzduhului...
Pe iarbă – o impresionantă oglindă roşie.
În ea soarele îşi vedea chipul uluit, transfigurat.
Peste atâtea trecuse, atâtea văzuse în drumul său, dar, acum...”


19
Dresorul de spini 

- V-am invitat („Chiar…?”, gestul meu – ochi mari, apoi micşoraţi brusc, uşor-ironici) să...
Se opreşte dintr-odată.
Pare contrariat.
- Nu pot să vă garantez – oricum, nu despre asta este vorba!... Vă rog să mă credeţi că... este... o... in-vi-ta-ţi-e!...
- Acum este o invitaţie, vă asigurăm!, intervine al doilea interlocutor.
- Fie, răspund eu conciliant („Mă grăbesc!”, adaug în gând).
- Vreau – „Vrem”, se corectează – să intrăm direct în subiect, cum se spune („De acord!”, gândesc) şi vă rog să ne spuneţi – pe îndelete! – ce ştiţi despre... „filmul” cu aluminiul.
- N-am văzut filmul „Aluminiul”.
A tăcut.
Îl privea pe celălalt cu înţeles. 
Aştepta un răspuns.
Nu-l primea şi se vedea că... fierbe.
Scrâşnet abia stăpânit.
Zâmbet de câlţi.
- Nu aţi văzut filmul „Aluminiul”, pentru că nici nu există un film cu acest nume şi...
Zgomot asurzitor.
Uşa aproape este scoasă din balamale.
- Destul!
Cei doi sar în picioare instantaneu şi iau poziţia „Drepţi!”
- Afarăăă!, urlă intrusul... Întâi şoferul!!
Abia atunci am observat că îl trăgea după el, aproape – speriat, galben la faţă – pe şoferul care...
- Destul de târziu am aflat ce a urmat... Oricum, odată cu „melodiile” vieţii – sunete, dar şi... zgomote – sunt vii şi „portativele” ce le găzduiesc („Părinte, parcă astăzi aveţi un surâs... tainic, altfel decât până acum!”).
Reţinem, în primul rând, sensurile proprii ale cuvintelor.
Iată de ce nu m-ar mira deloc dacă ar sări până în firida cerului cineva auzind că susţin sinonimia între „furtună” şi... „linişte”... Aţi tresărit, părinte, însă vă rog să mă ascultaţi în continuare („Avem timp!”, gestul călugărului).
Şi mă gândesc, mai ales, la o singură linişte, cea care precedă furtuna, nu alt fel de linişte...
În forul nostru interior vom găsi zbaterile care smulg din rădăcini „arborii” ce ne fixaseră atâtea idei considerate fără cusur, aflăm frământarea „valurilor” unde ne înviorasem aşteptările pline de speranţe, suntem uimiţi cum se prăbuşesc „edificiile” salvându-ne totdeauna de fulgere.
„Furtunile” ce aveau să vină nu mai puteau să distrugă, pentru că zdrobirea se produsese în... suflet!...
Paradigma asta poate să fie translatată şi la fenomenele atmosferice, pentru că, în bună măsură, se trăiesc – mental şi chiar... fizic! – înainte ca ele să bulverseze natura şi ceea ce au clădit oamenii în timp.
Trăirea dinainte a tuturor furtunilor, numită – convenţional – „linişte” ţine de capacitatea noastră de previziune, cum ne imaginăm dezastrele, poate chiar cum... aşteptăm sfârşiturile stihiale şi, de ce nu?, cât ne pregătim pentru ele.
Suntem aprioric învinşi, dacă nu apreciem liniştea prefurtunală ca pe o luptă ce va fi câştigată, o adevărată antecameră de unde e bine să ieşim cu o mână pe spadă, iar cu cealaltă strângând cu putere... scutul!
- Pentru că tot ai vorbit acum despre cuvinte...
Vocea monahului mângâia flacăra lumânării.
Pereţii de sare şi plafonul răspundeau cu mii de luminiţe.
Cer cuvântător...
Ocnaşul priveşte agitat.
E singur („A intrat în rocă?... A devenit lumină tainică?!”, strigă în sine vieţaşul).
- ...De aceea este foarte important ce vorbim („Cred că mi-am pierdut vederea, asta e!... Îl văd pe părintele şi... nu-l văd nici când intră în rocă şi nici când iese – altă explicaţie nu există!...”)... Sunt orb, asta e. Adesea cuvintele sunt adevărate sicrie!...
Tac amândoi.
Harică sârmă ghimpată trece prin ei şi le pune în suflete adevăruri imuabile.
- Părinte, nu uit privirea şoferului de care vorbeam - Doamne, câtă dreptate aveţi! – cât de speriat era... ce faţă cadaverică avea!...
- Ştii ce s-a întâmplat cu el?
- Priviţi! 
Pe un ecran virtual, un tulburător text...


20
Coroană...

- Părinte, mi-aţi răscolit toate neliniştile!... Am crezut atunci că... M-am hotărât – vreau să spun – ca niciodată să nu mai scriu... nici un rând!
Tace.
Flacăra lumânării îl priveşte cu înţeles.
Parcă îi vorbeşte.
- Nu ştiu cum au ajuns la dumneavoastră aceste pagini pe care le crezusem pierdute... Într-un fel, ele sunt rupte din mine, însă acum...
Zâmbet stins.
Ochi micşoraţi.
Privire - daltă ce trece prin roca de sare.
- Citiţi-mi, părinte, ultimele rânduri!... Oricum, ele vin din altă lume – de când eram „afară” – iar acum parcă mă descărnează cu amintirea lor...
Călugărul se apropie de lumânare.
Ea are doar câţiva centimetri, după cât a luminat în ocnă.
Se va stinge curând.
Scoate alta şi o pune într-un sfeşnic de sare.
Monahul prinde cu două degete flacăra de la cealaltă şi o aprinde pe cea nouă, printr-o mişcare calmă, preluată – sigur! – de la Cer... Privirea lui trece, apoi, prin bolta, sumbră, de sare... a mulţumire...
Ocnaşul rămâne înmărmurit...
„- N-am să mai scriu niciodată, citeşte monahul cu o intonaţie care îl face pe vieţaş totem de uimire, destul am trudit în zadar!”, strigam în faţa oglinzii din hol.
Strângeam la piept manuscrisul noului meu roman.
Personajele din carte, văzându-mă bulversat, s-au şi grăbit să evadeze din volum şi să mă înconjoare ameninţător.
- Şi noi cum vom trăi mai departe?, a întrebat protagonista ţinând la spate revolverul ce trebuia s-o ucidă în ultimul capitol... Ţi-ai pierdut răbdarea şi... acum ne părăseşti fără pic de regret, asta e!
- Ai declarat că nu vrei să mai publici nimic!, a intervenit alt personaj.
- Ba ai şi promis – dacă... asta este pro-mi-si-u-ne, cumva! – că vei arunca în foc acest roman!
Am scrâşnit privind intervenţia lor („Cine – dacă nu un nebun – ar incendia propria casă pentru a face din flăcările ei sculpturi fluide?... Cine ar face fotografii la un astfel de eveniment, urmărind ca, ulterior, să ia medaliile de aur la toate concursurile de gen?... Câţi ar înţelege că gestul nu este, în fond, decât singura variantă de coborâre în... sus?!”).
Le înţelegeam frământările, însă...
- Ascultaţi-mă, întâi, şi decideţi voi înşivă!... Ştiţi cât de mult – ani întregi – ard în mine fiecare scriere...
- Şi atunci... ?!, au strigat personajele... Noi suntem foc... nu câlţi, nu mucava, nu pleavă!... Suntem viaţă!
- Ştiţi cât mă pregătesc înainte să scriu prima pagină a unei cărţi şi că...
- Te şi rogi... asemeni unui mistic?!, a venit strigătul ca un tunet ce mistuie.
- Uneori... eu... Poate nu ca un...
- Făuritorii de săbii japoneze – ca să-ţi dau un singur exemplu – se roagă profund săptămâni la rând, merg la templu, înlătură tot ce este negru în sufletele lor, devin... alţi oameni, într-un fel, şi doar ei, aceşti alţi-oameni, încep lucrul... Este fundamental pentru ei să procedeze aşa... Mulţi au numit truda lor „religia de a făuri o sabie japoneză”!...
- Până nu vei face asemenea, toate eforturile tale vor fi zadarnice!
- Şi nu uita: aproape toate cuvintele ţin în ele câte o... sabie, dar numai câ-te-va „slefuiesc” o... sabie japoneză autentică!
- Eu cred că...
- Acum – noi! – nu mai avem răbdare, nu tu!
Frământarea personajelor părea agresiune cel puţin la nivelul tonului şi al unor gesturi.
Privirile însă...
- Revolta lor era – până la urmă – golgota mea... Era sufletul meu de... cruci!...
A tăcut din nou.
Şi-a descheiat cămaşa la piept.
A smuls-o de pe el.
Apoi, cu spatele spre lumânare...
Călugărul şi-a astupat ochii dintr-odată cu palmele.
Le apăsa acolo ca şi când ar fi vrut să le sudeze de pleoapele ce tremurau!...
Pentru totdeauna.
Încremenire.
Respiraţii alungate.
Vocea unui personaj dintre câte se revoltaseră şfichiuia aerul apăsător al ocnei, („Aici...?!“), treptat estompându-se:
- Dacă vei gândi... vreodată că scrisul unei cărţi este, oarecum, un cântec, noi, personajele tale, te o-bli-găm să reţii că în urma acestuia... rămâne... cenuşă!... Nu jăratic tulburător, nici cărbuni stinşi, trăieşte numai cenuşa mistuirii prelungi!... Doar cenuşa... cenuşa... cenuş... cenu... cen... ce...

Autor: Ioan Pițoiu-Dragomir