Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Texte inutile

Texte inutile

Noiembrie 2016

Nu toate generaţiile trăiesc la fel impactul progresului tehnic, intensitatea avîntului lui. Nu cred că mai există generaţii care să poată trăi obsolescenţa şi condensarea lui temporală, mutaţiile înregistrate de cei care au evoluat de la opincă şi coada vacii la telecomandă, computer şi telefon mobil. Nici chiar cei care vor zbura pe Marte nu vor arde etapele temporale ale unui asemenea impact. Numai că acest progres tehnic se face cu preţul regresului uman. (Faptul hazliu că pe tastatura unui computer poate bate şi o maimuţă, reuşind chiar închegarea aleatorie a unor cuvinte, ţine indubitabil de discrepanţa dintre nivelul inuman al tehnicii actuale şi progresul insignifiant făcut în umanitatea omului). Cunoaşterea are sens doar pe seama unei necunoaşteri curioase, perpetue, care îmbogăţeşte progresiv umanul. Căci a şti nu înseamnă a şti totul, ci a înţelege tot mai mult din puţinul posibil. Tehnica de astăzi ne ajută să ştim multe, uneori prea multe, în detrimentul cunoaşterii. Ştim cu exactitate ce este un drum, toate detaliile lui structurale, dar nu prea pricepem unde duce. Ştim cu precizie ştiinţifică ce este omul, dar nu îi înţelegem rostul existenţial. Deschidem largi autostrăzi informaţionale care ne deturnează în căutarea sinelui, în loc să folosim micile poteci ale înţelepciunii. Ne ratăm într-un entuziasm al banalităţii indispensabile, risipind micile bucurii ale interogării gratuite. Mai bine să fim „colegi de ignoranţă”, rătăcitori ai adevărului şi frumosului aproximativ decît scientişti exacţi, fără îndoieli şi dileme. Cultura, filosofia, literatura, artele îşi imaginează ceea ce tehnica nu poate înţelege. Faptul de a deveni coşmarul a ceea ce ştim.
*
Scrisul unora e doar desţelenirea terenului ideatic în aşteptarea adevăratului scris. Animă puţin cuvintele, le pregătesc pentru adevărata rostire. În poezie, pre-poetizează, trezesc din somn muzele, le duc în faţa oglinzii. În filozofie, cheamă la raport noţiunile şi conceptele, deschid larg ferestrele realităţii, deretică prin anticamera ideilor. Pregătesc gîndirea pentru adevărata întîlnire cu ea însăşi. Scrisul se poate învăţa doar în măsura în care nu devine simplă învăţătură. El se hrăneşte continuu cu de-ne-ştiutul nostru comprehensiv. Caracterul infect al unui om răzbate şi în scris. Chiar dacă imoralii şi veleitarii pot produce întîmplător idei interesante şi formulări reuşite, ele nu au, à la longue, suportul şi forţa credibilităţii, nici constanţa înălţimii ideatice. Printre fisurile stilistice ies la suprafaţă artificialitatea şi neautenticul. Căci e greu să scrii constant peste ceea ce eşti. Ceva din maniera, intransigenţa şi profunzimea scrisului trebuie să treacă şi în comportamentul auctorial. Nu poţi fi absolut serafic în scris şi total netrebnic în viaţă, fără o contagiune toxică a celor două. Căci nu putem scrie autentic din afara vieţii în care trăim, la fel cum nu ne putem potenţa viaţa cu un scris contrafăcut. Scriem din ceea ce putem trăi peste nivelul obişnuit al vieţii. Scrisul arată temperatura unei trăiri, punctul de fuziune al apolinicului cu dionisiacul, al eticului cu esteticul. Scrisul se scrie cu toate iluziile vieţilor pe care le putem concretiza, după cum viaţa se trăieşte cu toată concreteţea iluzorie a scrisului. Scriem direct cu cerneala psihedelică a vieţii.
*
Lumea mai există încă pentru că omul nu o poate stăpîni total. Cînd o va putea face, va stăpîni un pustiu. Doar slăbiciunea şi ignoranţa omului mai dau o speranţă lumii. Naivitatea lui o poate înfrumuseţa. Sătulă de atonia şi evoluţia lui, la un moment dat natura ar putea să renunţe la om, pentru că e singura vieţuitoare care nu-şi justifică investiţia. În secret, cred că natura lucrează la un nou prototip de om. „Omul este ceva ce trebuie depăşit”, cu un imperativ nietzschean. Omul golit de om, de orice strategie a fiinţei – proiectul de rezervă al naturii.
*
Multora, sufletul nu le mai poate duce trupul în braţe. Îl abandonează în vacuitatea primei clipe disponibile. La naştere, unora le moare sufletul în favoarea trupului. Apoi vieţuiesc fericiţi într-un trup gol. Doar moartea, generoasă, le împrumută propriul neant. Nu „mi-e ruşine să mor”, după cum spunea un sceptic, ci mi-e o imensă silă. Sila de a îngrăşa nişte viermi, de a macula pămîntul cu cîteva oase, de a compromite încă o iluzie a nemuririi. Măcar să îmi trăiesc moartea acolo unde nu mi-am putut muri, zi de zi, viaţa – în rămăşiţele onirice ale copilăriei.
*
Este smintitoare pentru noi coincidenţa perfectă a elementelor răului şi non-coincidenţa celor ale binelui. Toate coincidenţele lucrează pentru a se produce răul şi toate non-coincidenţele pentru a evita binele. Răul se hrăneşte din neconcordanţele binelui. În rău, sîntem cu toţii profeţi, în bine, amatori şi mefienţi lamentabili. „În locul binelui avem utilul, în locul frumosului, folositorul, în locul adevărului, împrejurările, în locul simpatiei, lucrativul, în loc de unitatea armonioasă, spiritul pragmatic” (S. Kierkegaard).

 

Autor: Ioan F.Pop