Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Atracţie

Atracţie

Noiembrie 2016

Mă plimbam pe acel vârf de deal, privind din când în când în vale. Temătoare parcă, stăteam în expectativă. Deocamdată nu eram sigură de ceea ce urmează să se întâmple, dar simțeam că va fi ceva. Parcă într-o altă lume, un cort mare se ridicase la poalele dealului. O mulțime de oameni se mișcau aproape haotic în jurul cortului. Mi-am dat o șuviță de pe ochi în momentul în care un vânt cam rece, tomnatic, a început să adie. Privirea mi-a fost atrasă de cerul fără nori, pe care soarele se înălța și cobora cu repeziciune. Părea că au trecut ani de când stăteam acolo, așteptând ceva. Dar nu mă deranja; asta îmi era menirea. Trebuia să stau și să aștept să apară ceva. În tot acest timp, îmi analizam gândurile, îmi structuram acțiunile în minte, încercând să fiu pregătită pentru ce va urma. Viteza cu care soarele se deplasa nu îmi era deloc străină, din contră, era ceva aproape normal. Se întâmpla adeseori între două etape importante. Acum stăteam liniștită, consumând toată acea energie pe care o simțeam în interiorul meu. Inima îmi bătea puternic, iar corpul meu răspundea la toate simțurile prin care treceam. Simțeam nevoia să mă așez, să simt apropierea naturii, să îmi las capul și părul în iarba deasă, curată, de un verde tomnatic. Nările mi se delectau cu mirosul dulceag al ierbii, mai puternic pe alocuri, probabil datorită animalelor care o mâncau, lăsând firicele rupte și oferindu-mi acel miros inconfundabil. Îmi aducea aminte de un alt miros pe care niciodată nu l-aș putea uita, acel miros specific unei ape curgătoare. Apa aducea cu ea o combinație unică de miros de pește, de apă stătută și de nămol. Ambele au făcut atâta timp parte din viața mea și în ambele mă refugiam atunci când aveam nevoie să evadez. Mă aruncam goală în apele învolburate, luptându-mă cu valurile, cu vârtejurile și cu acele creaturi alunecoase din adâncuri. O dată am simțit trecând pe lângă picioare un pește lung, mare și plin de mucus. Pentru moment am crezut că era un buștean, dar când am scos picioarele și le-am văzut pline de un dezgustător mucus, ce mi se întindea la atingere, și care purta cu el mirosul oribil al peștelui, mi-am dat seama cât de norocoasă eram că am scăpat. Mai aveam un loc doar al meu, o poieniță în care îmi plăcea să mă răsfăț atunci când aveam nevoie de singurătate. Mă duceam acolo și îmi așezam capul pe o rădăcină acoperită de mușchi. Era un peisaj feeric, parcă scos din basme, în care îmi era teamă să șoptesc vreun cuvânt, pentru a nu deranja spiritele care trăiau acolo. Într-o dimineață, am alergat înspre poieniță, bucuroasă că am toată ziua la dispoziție pentru mine. M-am oprit fascinată de imaginea pe care o vedeam în fața mea, parcă un tablou pictat de un impresionist. Totul în jurul meu era plin de rouă, fiecare fir de mușchi verde-deschis era umed, captând razele soarelui, care străbăteau prin frunzișul pădurii. Adierea vântului făcea plantele să se miște, iar reflexia razelor soarelui dădea impresia că totul în jurul meu a prins viață, totul tremurând într-un dans de neconceput. Am privit fascinată până când soarele se afla deja deasupra mea, spunându-mi că a venit și momentul meu. 
Acum stau cu capul pe iarba verde, proaspătă, și privesc în albastrul infinit al cerului. După niciun minut am fost nevoită să îmi îndrept privirea înspre un punct tangibil, terestru, deoarece cerul devenise un tot fără dimensiune. Mi-am îndreptat puțin atenția spre agitația de jos, din vale. Cortul ridicat sporise interesul trecătorilor, în jurul lui apărând o mulțime de scene și corturi mai micuțe. Părea a fi un festival de muzică, unul dintre acelea care țineau zile în șir. Îmi plac aceste festivaluri pentru că îmi oferă oportunitatea perfectă de a găsi persoana căutată. Se adunau mii de oameni la un festival de muzică, oameni din toate zonele, oameni diferiți, tineri sau în vârstă, frumoși sau urâți. Acum vedeam acolo numeroase tarabe în care se vindea turtă dulce, în toate culorile pământului, tarabe unde se confecționau baghete magice și tarabe de unde răsunau sunetele calde ale muzicii. Am închis pentru câteva clipe ochii, pentru a asculta acele sunete care îmi încălzeau sufletul, permițându-mi să îmi conserv energia. Când i-am redeschis era deja o altă zi, soarele fugind la fel de rapid în înaltul cerului. Am decis că e timpul să mă îndrept spre festival. Trebuia să observ și să găsesc motivul pentru care sunt aici, acum. Cu cât mă apropiam mai mult de cort, cu atât zgomotul ambiental era tot mai puternic. Zarva oamenilor era acoperită doar de cuvintele trâmbițate de către un domn îmbrăcat într-un costum de epocă, purtând pe cap un joben, și care își chema publicul printr-o pâlnie veche. Am trecut pe lângă el, simțindu-i privirile avide urmărindu-mă. S-a oprit din strigat pentru a-mi urmări mișcările. M-a petrecut cu ochii, până când am dispărut după o tarabă plină de eșarfe colorate, mișcătoare, parcă vii. Apoi sunetul vocii lui s-a făcut din nou auzit. Trebuia să găsesc ceva acolo. Trebuia să existe un motiv pentru care mă aflam în acel loc. De nicăieri a apărut în fața mea băiatul pe care îl căutam. „Deci el este motivul!” Când privirile ni s-au întâlnit, în jurul nostru totul a înghețat. Nu se mai auzea niciun zgomot, nicio răsuflare, nici păsărelele nu mai zburau. Totul s-a oprit, inclusiv soarele pe cer și-a încetinit mișcarea. Îi vedeam ochii de un verde-deschis, înspre auriu, privindu-mă surprins, plăcut surprins. Pe chipul lui se citea mirarea și un ușor zâmbet începuse să își facă apariția în colțul gurii. M-am apropiat de el, pentru a-l vedea mai bine, pentru a-l studia. Pe lângă toți ceilalți, încremeniți în jurul lui, ieșea în evidență fără să facă nici cel mai mic efort. Cu siguranță că el era conștient de acest lucru. Pe măsură ce mă apropiam de el, puteam să îi observ hainele, bluza de in subțire și pantalonii tăiați în câteva locuri. Părul îi era dat pe spate într-un mod cât se poate de rebel, încercând să arate o atitudine de nepăsare față de felul în care arăta. Dar ceva nu era în regulă cu el. Simțeam ceva în stomac, niște furnicături care îmi stârneau curiozitatea, care mă făceau să mă apropii de el, să îl adulmec, să îl ating, să mă asigur că este real. M-am învârtit de câteva ori în jurul lui, observând fiecare cută, fiecare detaliu, indiferent cât de mic ar fi fost. Liniștea din jurul meu, toate acele ființe care își opriseră mișcarea, înghețaseră în poziția în care se aflau când ochii mei i-au întâlnit pe ai lui, dându-mi o stare de bine, de beatitudine. Nu înțelegeam ce se întâmplă cu mine și ce înseamnă toate acele trăiri. Băiatul stătea nemișcat, hipnotizat, așteptând eliberarea. 
M-am retras spre locul în care mă aflam, când totul a înghețat în jurul meu. O ultimă privire aruncată înspre acel băiat și, apoi, agitația și zarva au cuprins întregul loc. Doar el a rămas neclintit, uitându-se la mine. Părea cumva contrariat, nesigur de ceea ce urmează. Părea că nu are puterea necesară pentru a veni spre mine, ceea ce m-a îndemnat să fac eu primii pași. 
- Cred că pe tine te caut, am spus subit, fără introduceri.
Chipul mirat al băiatului m-a făcut să înțeleg că vorbele mele nu aveau nicio noimă pentru el. Dar nu voiam să îi explic nimic. Simțeam doar nevoia acută de a fi alături de el, de a rămâne în apropierea lui. Îi puteam vedea energiile cum vibrează în jurul lui, formând o aură de culoare albă. Știam că albul în aura unui om însemna că acea persoană era foarte deosebită, înzestrată cu calități excepționale. Și băiatul acesta avea aura albă. În mintea mea, lucrurile începeau să capete o semnificație. Și ultima persoană a avut aceeași aură. Și cel de dinainte la fel. 
- Acum înțeleg de ce tu ești cel care…
Băiatul a dat din mână în semn că nu înțelege, ridicând totodată din umeri. În continuare, era atât de emoționat încât nu reușea să formeze o propoziție.
- Nu-i nimic, o să îți explic. Haide cu mine, i-am spus întinzându-i mâna. 
Primul contact al mâinilor noastre a venit cu șiroaie de impulsuri și cu un fior intens trecând prin coloană. Îmi simțeam mâinile umede, transpirate, efectul direct al emoțiilor. Dintr-odată, gura îmi era uscată, simțeam nevoia să beau puțină apă. Soarele parcă explodase deasupra noastră, razele lui încălzind mult prea tare. Nu înțelegeam de ce se comportă așa, de ce s-a oprit deasupra noastră, de ce băiatul de lângă mine mă făcea să mă simt atât de ciudat. Am început involuntar să mă gândesc în trecut, la sentimentele pe care le-am trăit alături de ceilalți. Niciodată nu au avut o asemenea intensitate. Acum totul era la superlativ, inclusiv bătăile inimii. Pentru prima dată de când mă știu, simțeam că nu pot controla situaţia, deși ceea ce se întâmpla în jurul meu spunea altceva. Dacă nu reușeam să îmi adun cât se poate de repede gândurile împrăștiate, atunci cu siguranță că urma să pierd controlul întregii situații.
Mi-am retras mâna pentru a mă liniști puțin și pentru a încerca să înțeleg ce se întâmplă cu mine.
- Ce mi-ai făcut? l-am întrebat încet, privindu-l atent, stăruind în ochii lui mari, limpezi, goi, care se uitau pierdut undeva în lateralul meu.
- Nu înțeleg, a îngăimat el primele cuvinte, nu înțeleg ce se întâmplă cu mine! spunând acestea, s-a întins înspre mâna mea, prinzând-o tandru între degetele lui. 
M-a privit în ochi, parcă știind că stomacul mi se contracta spasmodic, în picioare rămăsesem fără niciun strop de forță, iar genunchii mi se înmuiaseră. Aveam nevoie să mă sprijin de ceva, dar nu era nimic prin preajmă. M-am uitat cu disperare în jur, pentru că trebuia să stau puțin jos, să îmi trag sufletul, să mă calmez și, apoi, să încerc să gândesc la rece tot ceea ce se petrece. Trebuia să existe o explicație. Dar el a simțit slăbiciunea mea și a făcut un pas pentru a veni în ajutorul meu. Un pas care a făcut mai mult rău decât bine, pentru că emoțiile deveniseră și mai mari. Mă țineam cu o mână de stomac, în timp ce cealaltă era în continuare prinsă în strânsoarea degetelor lui. Vedeam cum se transferă energia mea înspre el, prin acel contact. Nu mai avusesem niciodată parte de asemenea trăiri. Nu știam ce se întâmplă cu mine. 
- Trebuie să stau jos, am reușit să leg și eu câteva cuvinte. Am nevoie de un pahar de apă. Ce mi-ai făcut? am întrebat încă o dată, primind de la băiat același răspuns, și anume umerii ridicați în semn de necunoaștere. 
- Când ți-am atins mâna…
- Ai simțit și tu? l-am întrebat intrigată și simțindu-mă puțin mai bine, pentru că găsisem o bucată de gard din cărămizi pe care puteam să mă așez, să mă întremez. 
În aer simțeam un miros dulce, zaharat, combinat cu puțin ars. Vântul începuse să adie ușor, aducând cu el un aer înmiresmat de mirodeniile puse în mâncărurile care se preparau la o tarabă apropiată de noi. Zidul din cărămidă era rece, reușind să îmi străpungă simțurile și să îmi potolească bătăile inimii. Picioarele mele goale se legănau în aer, iarba verde și ușor umedă mângâindu-mi tălpile. Era ceea ce aveam nevoie pentru a-mi reveni pe cât se putea din acea stare euforică, în care mă aruncase acest misterios băiat.

(Fragment din romanul Sentient de Dacian Jurj, în curs de apariție la Editura Școala Ardeleană.)

Autor: Dacian Jurj