Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Note despre hăituirea zmeilor celibatari

Note despre hăituirea zmeilor celibatari

Noiembrie 2016

Maria este minionă, blonducă şi somnoroasă. Se răsuceşte în aşternut, înghesuind plapuma într-un fel de giulgiu lipit de trup şi adoarme imediat. Nu seamănă deloc cu vreuna dintre iubirile livreşti, reîntâlnite în răstimpuri pe stradă – fetişoare cucerite cu două vorbe bine ţintite şi un bilet de cinema pentru un loc de pe ultimul rând de scaune, la un film cu supereroi timizi şi fotogenici, părăsite apoi în dimineţi fără orizont, cum zici că va fi cea de mâine. Ba nu, chiar azi, iartă-mi greşeala, scribule, deşteptătorul de pe scaunul acesta cu vopseaua scorojită şi fără spetează, alăturat patului, îşi roteşte pentru a doua oară minutarul în noua zi. L-am pus să sune la cinci, trenul ar trebui să pornească la şase şi un sfert – împreună cu mine. Maria nu mă va conduce la gară – s-a împăcat greu cu ideea de a privi, cocoţată în capul patului, cum închid uşa după mine. Ca s-o conving, m-ai pus să mint puţin.
Şterge ultimul cuvânt.
A trebuit să mint.
Nu ezita, şterge şi scrie tot, chiar dacă va suna imposibil, crud, cinic, autoflagelator, neiertător.
Tu zici că fiecare dintre noi am minţit cândva în dragoste – ne-am amăgit pe noi înşine (cumplită vină!). Îmi adun greşelile şi-mi făuresc o oglindă – precum vezi, o poartă de cleştar argintat, atent şlefuită. Înfipt în memoria trecătorilor, după mine n-ar trebui să rămână decât păcatele mele, o anecdotică scabroasă şi vulgară. Să ştii, scribule, că se vor găsi oameni şcoliţi (analfabetismul a dobândit o nouă accepţie, cea culturală) care nu te vor citi, dar vor afirma răutăţi, mă vor bârfi, vor răspândi tot felul de idioţenii despre mine, vor spune că am fost un beţivan sadea, îmi vor persifla orgoliul şi ezitările, tristeţile şi singurătăţile. Mă consolez cu ideea că niciunui personaj nu-i este dat să piară la comandă – tu te vei risipi când îţi va sosi timpul, în vreme ce eu voi rămâne un pervers nepieritor.
Ciudate gânduri, nu-i aşa? Mă nelinişteşte această oră târzie, gândul statornic că acum, chiar acum aş putea să aleg altceva, să las trenul şi să rămân în această staţie cu peronul pe stânga, de la capătul unei linii înfundate din condei.
Încerc să închid ochii şi să adorm, să mă întorc pe tărâmul zmeilor. În vis, ca-n basme, toate dorinţele ţi se împlinesc. Mi-ar place să visez o gară metropolitană, cu pasaj subteran pentru călători şi garduri între terasamente, cu chioşcuri unde se pot cumpăra suc de roşii şi ţigări fără filtru la orice oră din zi. Ai prins imaginea? Pe pavajul placat cu pătrăţele galbene de ceramică, un bătrân cu ochii lacomi să joace fotbal cu o monedă scăpată jos. Să vrea s-o ridice, dar să nu-l lase pântecul hipertrofiat. Ori artrita. Ori vertijul provocat de fluctuaţia de tensiune arterială.
Să-şi dorească inimaginabilul la ora imposibilului.
Să se mulţumească să-l şuteze cu obidă, să rostogolească banul cale de câţiva metri, niciodată înspre şine şi să-i asculte neputincios clinchetul, până când un ţăran cu palmele pline de humă va pune capăt crudului joc: va ridica discul de metal cu nevinovăţie şi-l va strecura în chimir fără nici un comentariu.
Să-i priveşti de pe o bancă, printre siluetele unor sportivi uniformizaţi de treninguri, nerăbdători să plece la munte, undeva în cantonament.
Ba nu, n-aş dori să te întâlnesc în vis. Ţi-aş reproşa supărat:
- Încetează cu prostiile şi lasă experimentele literare pentru diletanţi. Ceea ce faci reprezintă o modalitate forţată de a comite proză. Mă arunci în patul unde iubirea vieţii mele tocmai a aţipit şi începi să fabulezi, să scrii despre fapte neîntâmplate, căutând să obţii aparenţa veridicităţii dintr-un colaj de iluzii derizorii. Mai bine reinventează trama, înşfacă tăriile sufletului, dă cu ele de pământ şi spune-mi povestea unei poveşti adevărate...
- Să încep cu „a fost odată ca niciodată”?
- Începe cu „acum”.
„Sunt aici şi acum...” – te-a trezit cândva Dana, studenta de la ştiinţe economice, întâlnită pe plaja unei veri cât un bilet de tabără la Costineşti.
Insist:
- „Sunt acum...”
- Sunt acum, ca-ntotdeauna, un zmeu rutinat. Un leu paraleu, grozav şi derbedeu. Joc popa-prostul cu Ileana Cosânzeana, mezina împăratului Roşu al XIV-lea. Fermecător bătrânel, individul. Şi-a măritat celelalte fiice de multişor, fără ajutorul meu. Fata de împărat îl aşteaptă pe Făt-Frumos, iar eu să primesc mandatul poştal. L-am prevenit pe agitatul Clipici (aşa l-au poreclit supuşii de când a introdus semafoare în intersecţiile târgurilor) să fie punctual, altfel mă voi vedea nevoit să nesocotesc prevederile contractului. Am făgăduit, negru pe alb, să nu mă ating de preacurata-i odraslă. Între noi fie vorba, nici n-aş avea motive s-o fac. Pacea casei, înainte de toate! Nu-l are pe „vino-ncoace” şi se poate mândri cu o gândire mai plată decât un fund de sertăraş dintr-o noptieră oarecare. N-a învăţat-o nimeni cum să gătească şi mi-a inundat baia cu prima ocazie, imediat după sosire, când a dorit să spele praful adunat pe drum. Acum trişează fără să clipească şi crede că nu bag de seamă. Treacă de la mine.
Am o meserie ingrată. Viaţa în doi este mai interesantă. Adică ar fi, dacă n-ar trebui să pierd luni şi ani aşteptând. Se găseşte tot mai rar câte un flăcău dispus să-şi scoată pielea la vânzare îndărătul unei lănci. De la o vreme încoace, sunt în vogă mezalianţele, spre bucuria Cenuşăreselor. Bătrânii crai cu multe fete de măritat nu se bucură defel văzând conjunctura. Au încercat mai întâi să le ferească de ispită cu forţa şi le-au încuiat cu şapte lacăte în foişoare socotite ca inaccesibile. Parcă poţi să te pui cu mintea muierească! Ca să evite pătăraniile nedorite, taţii au apelat în cele din urmă la serviciile noastre. Afacerea merge bine, am strâns o avere frumuşică. Uneori, cu două-trei zile înainte ca voinicul să-şi cabreze bidiviul în faţa palatului, primesc o înştiinţare şi o sumă de bani. Dacă sacul cu galbeni e cam fleşcăit, înseamnă că Maiestatea Sa Tătânele încă nu-şi propune să devină socru-mic şi-i îndeplinesc voia. Nu regret nici atunci când trebuie să mă dau bătut. Dincolo de avantajele materiale mult mai consistente, trăiesc un sentiment inedit, ceva asemănător emoţiei simţite de un preot sau un ofiţer de stare civilă în faţa unei perechi de tineri fermecători.
Prin aer, vâjâie un buzdugan şi izbeşte bum-bum! în tăblia mesei, împrăştiind cărţile de joc. Domniţa tresare, apoi fuge să se-nfrumuseţeze. O aud fredonând cu nasul în oglindă: „One day my prince will come...” – prinţul hărăzit va sosi într-o bună zi, de ce n-ar fi aceasta chiar astăzi?
Sărăcuţa, n-are nici un motiv să se bucure. Un singur individ îşi anunţă astfel sosirea, bătând de două ori şi acela este vărul meu, poştaşul.
- Încerci să schimbi vechea poveste, scribule. Nu m-ai convins. Stă în firea poveştii ca, după diferitele încercări, Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana să se căsătorească şi să trăiască fericiţi până la adânci bătrâneţi, să-şi crească netulburaţi progeniturile, să lase în seama slujnicelor cumpărăturile şi spălatul rufelor, mersul la serviciu, prepararea bucatelor, curăţenia şi cititul romanelor „roz”, de fix o sută douăzeci şi opt de pagini. Totul va deveni atât de şters în viaţa lor încât basmul îşi pune singur punctul final în toiul nunţii: „Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea mea, dar acum ţuşti! la culcare, că mâine în zori trebuie să mulg vaca şi să vă peticesc nădragii, pui de lele ce sunteţi!”
Desigur, poţi să speculezi figura confuză a zmeului, Antivoinicul de neînţeles de pe celălalt tărâm, Sburătorul răpitor de fete, un simbol care adună laolaltă teama de necunoscut, imensa presiune generată de dorinţele interzise şi isteria patologică provocată de neîmplinirea erotică.
Poţi să te ascunzi în tine, cunoşti atât de bine traiul zmeilor, căci tu însuţi eşti unul dintre ei, săraca rudă prin plăsmuire. Te-am urât cândva, căci bărbaţii din tine au fost cândva primii iubiţi din viaţa tuturor fetelor cuminţi, precum Maria şi nu eu, întârziatul, omul pe pieptul căruia a plâns pentru prima oară femeia. Notează, scribule, nu dori să ştii cum am aflat, nu-mi cere dovezi de prezentat în instanţă. Eu sunt glasul conştiinţei tale, murmurul curat al frământărilor care mă vor face să pierd trenul de dimineaţă.
Veghea îmi rânduieşte gândurile. Scribule, simţi nevoia unui reper? Poate doreşti să afli, de exemplu, ce indică acele ceasornicului. Te asigur că n-are nici o importanţă. Se grăbeşte. Întotdeauna merge înainte cu cel puţin zece minute înainte. Am numit acest interval „coeficient de trândăveală”.
Maria a aprobat iniţiativa. Nu-i stă în obicei să sară din pat la zornăitul deşteptătorului, ci se răsuceşte alene, se întinde dintr-o margine în cealaltă ca o pisicuţă dornică de răsfăţ. Mişcarea curge dintr-o bucată, mâinile alunecă înainte, deschide palmele ca şi cum s-ar pregăti să arunce ceva, faţa i se pierde în pernă, călcâiele răvăşesc sacul de dormit transformat în plăpumioară. Şi, pentru câteva momente, dispare de lângă mine.
Apoi se adună pe neştiute şi se ghemuieşte cu capul, cu mâinile, cu sufletul pe pieptul, umărul şi braţul meu. Mi-a interzis să-i tulbur aceste clipe matinale când îşi răsfiră amintirile şi le perindă pe după geana hotarului dintre existenţă şi iluzie. Pot doar să-i cuprind trupul şi să-i aştept întoarcerea din celălalt tărâm. Visează cu ochii deschişi. În lumea din colţul dimineţii rotunjite ca o pită coaptă într-un cuptor de la ţară, prinţesa Maria hăituieşte zmeii celibatari. Jocul – căci vânătoarea porneşte dintr-o pornire ludică de nestăpânit – n-are reguli precis stabilite, nici învingători sau învinşi. Scopul este confuz, iar miza necunoscută. În linii mari, trebuie să intuieşti şi să îndepărtezi ezitările oponentului.
(Isabela, văduva ţesătoare, se temea de oglinzi. N-am întrebat de ce şi n-am aflat multă vreme explicaţia. Trecerea dintre lumi seamănă cu o culme îngustă delimitată de prăpăstii adânci.)
Mă întreb câte fete ţi-au fugit dintre braţe doar ca să se mărite cu primul ideal casnic întâlnit în cale. Crezi că a venit timpul să mă ascund într-un golf, să amarez corabia cu parâme prinse de ţărm şi să încalţ papucii? Nu ţi-ar conveni, scribule. Ca să-ţi ademeneşti publicul, ai nevoie de dezmăţ, orgii, zamparalâcuri: mâini strecurate pe sub fuste, bluze descheiate, tricouri sumesite, cămăşi de noapte smulse ca un ambalaj sfâşiat cu nerăbdare, coapse lipite de şolduri, palme ce frământă sânişori pietroşi de adolescente naive – ţuguieli cu sfârc, lipsite de obolul maternităţii. Goliciuni în coliziune: zvârcoliri, gemete, extaz, îndoieli, lacrimi tamponate cu colţul pernei.
Stai în faţa foii de hârtie – albă, nemototolită, curată – şi aştepţi destăinuirile ce nu mai vin. Ai vrea să afli dacă ne dezbrăcăm pe nevăzute, dacă Maria mă muşcă atunci când se înfierbântă, dacă-mi şopteşte că a fost minunat în vreme ce-mi întoarce spatele ca să-i închei sutienul.
Rămâi în bună pace, lasă-ţi fantezia să coloreze aşteptările necititorilor – va împestriţa camerele adolescentine, tapetate cu boiuri feminine desprinse din paginile tabloidelor specializate în vânzarea de carne cipilită. Nu, scribule, dragostea nu este un obiect de dus la Consignaţie, cu preţul afişat pe o etichetă de carton. Lângă mine ticăie un deşteptător, cândva pus să ridice în picioare toată casa înainte de ivirea zorilor, acum cu soneria blocată. Trenul rezervat de tine nu mai circulă pe aici, nu există nici un peron, căile ferate au dat faliment în anii marilor hoţii, printre traverse şi şine au răsărit copăcei: în dreapta stejari şi-n stânga tei. 
Nu-mi doresc nicio nouă fugă în căutarea unei himere manevrate de tine. Stau întins lângă Maria şi-i ascult respiraţia, aş spune şoptită şi mă simt eliberat de gândurile străine pe care mi le-ai îndesat cu pana sub ţeastă. Acum pot să adorm liniştit, să mă scufund în visare, prinţesa mea străbate în continuare tărâmul oamenilor perechi. Te simt contrariat, neputincios, secătuit de vlagă – de aceea, înainte de a mă retrage din lumea imaginată de tine, voi încheia povestea aşa cum niciodată nu te-ai fi gândit s-o termini:
- Vărul meu îmi întinse pergamentul pecetluit, stropit cu rouă culeasă de pe petalele trandafirilor şi-mi transmise vestea că zmeul cel mic, frate-meu, va sosi înspre seară ca să mă schimbe. E timpul să-şi facă şi el un rost, abia aşteaptă să deprindă meseria de gardian al prinţeselor nubile. Scrisoarea mi-a trimis-o nevastă-mea. Deşi am îmbătrânit împreună, şi-a păstrat inima tânără şi-i plac gesturile exagerat de romantice. În timpul lungilor zile de veghe, am compus câteva sonete noi şi le-am pus pe note. Şi zmeii se pricep la aşa ceva şi sună bine, mai ales atunci când se acompaniază cântând la joagăr.
N-am înţeles niciodată de ce suntem prezentaţi ca ticăloşi, proşti, violenţi, urâţi şi celibatari.
Oamenii au obiceiul să-şi formeze tot felul de păreri preconcepute despre tot ceea ce nu pricep. Fără niciun pic de temei.

Autor: Györfi-Deák György