Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Seniorul - jurnalist

Seniorul - jurnalist

Noiembrie 2016

Acest interviu își propune să surprindă viziunea dr. Marin Pop, cercetător științific în cadrul Muzeului Județean de Istorie și Artă Zalău, asupra operei jurnalistice a Seniorului Corneliu Coposu, din perioada de debut ca ziarist, la ziarul clujean „România Nouă”. În cadrul aceluiași interviu, o atenție sporită va fi acordată pamfletelor pe care tânărul ziarist le-a semnat la ziarul amintit. 
Ioana Gale: Din cercetările dumneavoastră și din discuțiile pe care le-ați avut până acum cu surorile Coposu și apropiații familiei Coposu, cunoașteți să fi avut Corneliu Coposu un mentor care să-l inspire în cariera jurnalistică, la fel cum pentru cariera politică îl avea ca mentor pe Iuliu Maniu?
Marin Pop: Din interviurile pe care am avut şansa de a le realiza cu distinsele surori ale Seniorului, Flavia şi Rodica Coposu, am aflat că după absolvirea cursurilor Facultăţii de Drept ale Universităţii „Ferdinand I” din Cluj, cum se numea prestigioasa instituție de învățământ în perioada interbelică, în anul 1934, Corneliu Coposu a primit o ofertă din partea lui Zaharia Boilă, reputat jurnalist, căsătorit cu una dintre nepoatele lui Iuliu Maniu. El a fost director al ziarului „Patria”, oficiosul ardelean al PNȚ, iar acum se găsea pe aceeași funcție la ziarul „România Nouă”, ziar-platformă politică al marelui om politic Iuliu Maniu. După ce se retrage la Bădăcin, în anul 1933, în urma conflictului cu regele Carol al II-lea și metresa acestuia, Elena Lupescu, Iuliu Maniu va purta un război personal cu Camarila Regală, din care, în cele din urmă, va ieși învingător, în urma abdicării lui Carol al II-lea, în septembrie 1940. Pentru a nu implica partidul în acest război, Iuliu Maniu a înființat un ziar nou, care va purta numele de „România Nouă”, condus de Zaharia Boilă sau „Zochi”, cum îi spuneau cei apropiați. Așadar, credem că Zaharia Boilă a avut o contribuție însemnată în formarea tânărului jurnalist, Corneliu Coposu.
I.G.: Jurnalismul se construiește pe actualitate, iar istoria pe fapte deja petrecute. Cât de actuale pot fi scrierile/pamfletele lui Corneliu Coposu pentru un istoric?
M.P.: Articolele scrise de Corneliu Coposu, la fel ca alte articole de presă, pot oferi o radiografie a societății, la un moment dat. Este vorba de istoria care se desfăşoară sub ochii noştri, consemnată de către jurnalişti. Desigur, că aici intervine şi subiectivismul jurnalistului, la fel ca în cazul memoriilor diferitelor personalităţi. Însă, coroborate cu documentele de arhivă, informaţiile obţinute din presa vremii reprezintă adevărate izvoare istorice. La rândul lui, Corneliu Coposu era angajat politic în cadrul PNŢ. Iuliu Maniu îl cunoştea de mic, familiile lor fiind înrudite printr-o mătuşă comună, Elena Bărnuţiu. Desigur că articolele scrise de Corneliu Coposu reprezintă o importantă sursă istorică, însă ele trebuie trecute prin filtrul obiectiv al istoricului. Trebuie să ţinem cont şi să înţelegem pasiunile politice ale vremii şi ale autorului, în cadrul fragilei democraţii interbelice.
I.G.: În ce măsură am putea considera presa o rampă de lansare în politică pentru Corneliu Coposu?
M.P.: Aşa cum subliniam mai sus, Corneliu Coposu era deja angajat politic în momentul în care îşi începea cariera jurnalistică, respectiv în anul 1935. Totuşi, odată ajuns în „lumina reflectoarelor”, el devine mult mai cunoscut şi apreciat, în special de către liderii marcanţi ai PNŢ. La fel, credem că şi mentorul său, Iuliu Maniu, urmărea cu interes progresele tânărului jurnalist, dovadă că după o perioadă relativ scurtă petrecută în presa scrisă l-a angajat ca secretar personal, în anul 1937. Ajuns în apropierea marelui om politic, Iuliu Maniu, lider al opoziţiei democratice din România şi mentorul său, a participat la evenimente istorice cruciale, în perioada 1937-1947, într-o perioadă în care la noi în ţară s-au succedat trei dictaturi (patru dacă luăm în considerare coabitarea antonesciano-legionară din perioada septembrie 1940-ianuarie 1941). 
În paralel cu cariera politică, Corneliu Coposu a rămas un om de presă şi după desfiinţarea ziarului „România Nouă” de către Carol al II-lea, în martie 1938. A fost unul dintre inițiatorii proiectului jurnalistic „Ardealul”, platforma românilor refugiați în urma Dictatului de la Viena, din 30 august 1940. La acest ziar a îndeplinit, în perioada 1941-1944, funcția de prim-editor. După 23 august 1944 a făcut parte din Consiliul de Administrație al ziarului „Dreptatea”, oficiosul PNȚ care apărea la București. 
Credem că activitatea jurnalistică a contribuit și la ascensiunea sa politică, în special după 23 august 1944, când devine șef de cabinet la Președinția Consiliului de Miniștri și propus pentru o funcție ministerială în guvernul Rădescu (dar a venit 6 martie 1945, când rușii au impus guvernul Groza). De asemenea, a fost ales ca membru al Delegației Permanente a PNȚ și secretar general adjunct la numai 32 de ani, în cadrul celui mai mare partid de mase al perioadei interbelice când, după afirmațiile lui Corneliu Coposu, partidul avea peste două milioane de membri. Însă, ascensiunea sa politică și jurnalistică a fost curmată brusc în anul 1947 când a fost arestat.
Tot datorită talentului său jurnalistic și faptului că a fost unul dintre colaboratorii apropiați ai lui Iuliu Maniu, după ieșirea din temnițele comuniste, în anul 1964, liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej i-a propus să colaboreze la ziarul „Glasul Patriei”, care încerca să demonstreze Occidentului și exilului românesc „marile realizări ale epocii”. Pentru un simplu articol ar fi primit o sumă de 800-1000 lei, aproximativ cât salariul său lunar de muncitor necalificat în construcții. A refuzat categoric acest compromis cu statul totalitar comunist și a rămas consecvent principiilor sale. În puținul timp rămas liber după 1989 s-a dedicat și jurnalisticii, în cadrul ziarului „Dreptatea”, pe care l-a reînființat.
I.G.: Vreau să ne îndreptăm atenția asupra acelor pamflete mascate pe care Corneliu Coposu le-a scris la „România Nouă”. Le-am numit în acest fel datorită faptului că nu prezentau în mod direct anumite fapte ori opinii, ci indirect, prin intermediul alegoriei. Coposu își îmbracă pamfletele în poveste, poveste ce reușește să nutrească în mintea cititorului nesiguranță vizavi de intenția autorului. Aceste povestioare dau culoare operei publicistice, în definitiv pamfletare, ale lui Corneliu Coposu. Ne referim, deci, la acele alegorii, despre care aș dori să îmi spuneți dacă ar putea fi considerate portițe de evitare a „foarfecelui cenzurii” prin care Corneliu Coposu încerca să transmită un altfel de mesaj. 
M.P.: Dacă privim mai atent articolele apărute în ziarul „România Nouă” se pot observa multe spații rămase în alb, în urma intervenției „foarfecelui” cenzurii guvernamentale. 
În articolele „Statistică”, publicat la doi ani de la apariția ziarului și „Recapitulare”, la patru ani de la apariție, Corneliu Coposu realizează un adevărat bilanț negativ al cenzurii la care a fost supus ziarului „România Nouă”. Aflăm că în cei patru ani de când apărea ziarul „România Nouă”, respectiv 1933-1937, „foarfeca regimului”, cum numește autorul cenzura, a fost deținută de nu mai puțin de zece cenzori, dintre care trei au fost magistrați militari, doi ofițeri activi și cinci funcționari din Administrație, Poliție și Siguranță. Cu toate obstacolele întâlnite, autorul subliniază că „însuflețiți de aceleași nădejdi” ca la început, ziariștii de la „România Nouă” vor merge înainte, „pe drumul credințelor noastre”.
Corneliu Coposu consideră că cenzura era un „instrument de guvernare pentru incapabili și hoți”. Mai mult, este „ca o instituție umilitoare, provocatoare și odioasă”. Pe Gheorghe Tătărescu, prim-ministrul care a introdus starea excepțională și cenzura îl consideră „fruntașul batalionului de păpuși și dictatorul de aparență, cu glas de bariton”. Totuși, își exprimă speranța că „povestea cenzurii” va înceta și „va rămâne un capitol trist în istoria politicii de după război”. 
Pentru a induce în eroare cenzura guvernului, Corneliu Coposu a făcut apel la aceste alegorii cu subînţeles, prin care evita „foarfecele cenzurii”. Mai mult ca sigur că și cenzura „se prindea” asupra înțelesului real al acestor alegorii, însă nefiind pomenite nume concrete nu putea să le mutileze sau refuze. Un astfel de articol era cu aluzie directă la prim-ministrul Gheorghe Tătărescu, pe care îl considera o marionetă a regelui Carol al II-lea, metresei sale, Elena Lupescu și Camarilei formate în jurul acestora. Redăm, pe scurt, acest pamflet, din care transpare umorul fin și condeiul ascuțit al autorului. Articolul se intitulează „Povestea cu căciula”. În satele românești exista tradiția ca cel care purta căciulă se bucura de o „mare importanță și considerațiune deosebită”. Explicând sensul cuvântului, atât în sensul lui adevărat, tradițional, cât și cel figurat, de putere, Corneliu Coposu transformă articolul într-un pamflet politic remarcabil la adresa lui Tătărescu. Arătând sensul tradiției, care spune că la nuntă mirele trebuia să poarte căciula tot timpul, ca semn al puterii bărbatului în familie, îl ironizează pe Gheorghe Tătărescu, subliniind că la „nunta lui cu puterea”, proaspătul premier „nu și-a putut pune căciula pe cap, ca să-și impună de bunăvoie autoritatea”. Mai târziu, spune el, s-a trezit chiar fără căciulă și, conform proverbului ardelean, în țară a început să cânte găina cocoșește, deoarece „umerii bărbatului” Tătărescu erau „prea slabi”. Deși se subînțelegea că cel care purta cu adevărat căciula lui Tătărescu erau Carol al II-lea și Elena Lupescu, autorul subliniază că nu dorea să dea „de lucru foarfecilor”, așadar cenzurii.
Nici „fratele Alexandru”, adică Alexandru Vaida Voevod, rudenie și cu Corneliu Coposu, nu scapă „nepedepsit”, după ce s-a lăsat influențat de regele Carol al II-lea și a „dat cu piciorul” unei prietenii de peste 40 de ani cu Iuliu Maniu. Articolul, intitulat „Moș Crăciun cu plete dalbe” ne amintește atmosfera emoționantă din preajma Sărbătorilor Nașterii Domnului, de copilărie și cadourile primite de copii. Autorul face o paralelă subtilă cu prezentul în care trăia, subliniind că Moșul a rămas profund îndurerat văzând soarta tragică a copiilor dintre Nistru și Tisa, în special a celor din Basarabia, unde „a întâlnit copilași flămânzi ce se usucă pe picioare și a văzut spectrul hidos al foamei rânjind în provincia secătuită”. Face, apoi, referire la Alexandru Vaida Voevod și Iuliu Maniu, „doi prieteni nedespărțiți pe cari îi cerceta și încărca cu daruri, acum cincizeci și mai bine de ani”. Căutându-le „cazierul personal”, Moșul constată cu durere că „povestea unei vieți de muncă și jertfă” a lui Vaida se încheia brusc în anul 1934, adică anul în care s-a despărțit de Iuliu Maniu și PNȚ, înființându-și propria formațiune politică, sub denumirea de „Frontul Românesc”. În schimb, poposind în Dealul Țarinii de la Bădăcin, Moșul l-a „îmbrățișat” pe Iuliu Maniu, „idolul poporului românesc și i-a oferit daruri multe, onoruri, bogății ce i-le destinase”. Dar modestul Sfinx de la Bădăcin le-a refuzat și i-a spus Moșului: „Împărțește-le țării”, ceea ce l-a impresionat până la lacrimi pe Moș. Iată talentul scriitoricesc al autorului, care dintr-un eveniment cu semnificație deosebită pentru copii reușește să regizeze un pamflet politic în care atacă guvernarea liberală, pe Vaida Voevod și, în același timp, să omagieze modestia și virtuțile mentorului său, Iuliu Maniu.
Iată doar câteva exemple care credem că dovedesc cu prisosință talentul jurnalistic al Seniorului, Corneliu Coposu și modul cum a reușit să „dribleze” cenzura vremii.
I.G.: Dintre o știre, marcă a genului informativ, unde aveam de-a face cu obiectivitatea, și un pamflet, marcă a genului de opinie, unde pășim pe un tărâm al subiectivității, care vă e mai utilă în demersul dvs. de cercetare ca istoric? După cum știm, aceste două genuri de opoziție din punct de vedere al implicării jurnalistului vin cu limitele lor. 
M.P.: Pentru un istoric, ca izvor de informație, cred că este mai utilă știrea brută, care consemnează evenimentul, deoarece așa cum bine spune marele istoric Ioan Scurtu, pe care am avut onoarea de a-l avea în comisia de doctorat, istoricul constată, nu dă verdicte. Totuși, în lipsa documentelor de arhivă, trecute, așa cum am mai spus, prin filtrul obiectivității, pamfletele pot constitui, la rândul lor, izvoare istorice. Ele redau o anumită pată de culoare și „parfumul” epocii.
I.G.: Ați întâlnit vreun element inedit în pamfletele lui Corneliu Coposu care să vă fie util din punct de vedere istoric?
M.P.: Desigur că sunt multe informații inedite și prețioase care apar în articolele semnate de către Corneliu Coposu. Eu aș dori  să mă refer la importanța câtorva articole dedicate mentorului său politic, Iuliu Maniu. Lui Iuliu Maniu i-a dedicat chiar o lucrare biografică, intitulată „Istoria unui tribun”, confiscată de către Securitate și pe care nu am regăsit-o în cele 38 de volume consistente de Urmărire Informativă a lui Corneliu Coposu, existente în arhiva Colegiului Național pentru Studierea Arhivelor Securității. Din fericire, în coloanele ziarului „România Nouă” avem câteva fragmente din prima variantă a lucrării, intitulată simplu „Iuliu Maniu – portret” (este vorba de articolele „Oratorul” și „Adversarii lui Iuliu Maniu). În luna ianuarie 1938, în ziarul amintit se anunța că lucrarea urma să vadă lumina tiparului, ceea ce, din păcate, din cauza vremurilor tulburi ce au urmat, nu s-a mai întâmplat.
Crescut de mic în „spiritul Bădăcinului” era și firesc ca mentorului său, Iuliu Maniu, să-i dedice o mare parte din articolele sale. Este de înțeles, deoarece, după cum povestește distinsa soră a lui Corneliu Coposu, Flavia, Iuliu Maniu a fost, după tatăl său, bărbatul pe care l-a venerat și l-a iubit cel mai mult în viață. Avea pentru el un adevărat cult. Iuliu Maniu impresiona nu numai prin activitatea politică deosebită, ci și prin modestia sa. Avea o privire blândă, dar ochii lui albaștri erau pătrunzători ca oțelul: „O apă liniștită, domoală de șes – spunea Corneliu Coposu - dar cu adâncimi nebănuite”.
La fel ca mulți alți contemporani (vezi, printre altele, constatările lui Constantin Xeni), Corneliu Coposu a rămas profund impresionat de arta oratorică a mentorului său. C. Xeni afirma că în momentul în care Iuliu Maniu cobora de la tribună, senzația era că doar atunci urma să-și înceapă discursul, ceea ce credem că spune totul despre modul cum evolua un discurs al marelui om politic, care deși dura uneori mai multe ore nu-l obosea. Corneliu Coposu descrie, cu lux de amănunte, trăirile, gesturile, mimica, tonalitatea și argumentele logice din timpul unui discurs al mentorului său, subliniind că cine dorea să-l cunoască cu adevărat pe Maniu trebuia „neapărat” să-i asculte un discurs politic. El rămâne impresionat de „logica argumentației strânse și claritatea luminoasă a expunerii”. În oratoria lui Iuliu Maniu stăpânea „naturaleța”. Ceea ce-i trăda însă sentimentele era că în „privirea lui de ghiață” se aprindeau scântei atunci când vorbea „de idealurile ce-l călăuzesc”, de idealurile naționale. În acele momente, susține autorul, Iuliu Maniu îi electriza pe cei din jur. Pe aderenți, „îi fanatizează, se joacă cu voia lor, cu puterea lor de acțiune”. Dar, Iuliu Maniu îi electriza și „prin tăcere”, o tactică inventată de Maniu, tăcere pe care Corneliu Coposu o consideră „adevărata lui oratorie”. Iuliu Maniu vorbea puțin și scria și mai puțin, susține autorul, dar tăcerea lui nu era un semn bun pentru adversarii politici. Tăcerea era „cultul favorit” al lui Maniu, iar „arma lui cea mai primejdioasă” era virtutea.
I.G.: Am identificat 45 de pamflete din cele aproximativ 200 de materiale scrise de Corneliu Coposu în cei trei ani de activitate jurnalistică la ziarul clujean „România Nouă”.  Firul roșu al pamfletelor este atacul la adresa puterii. Ce spun aceste pamflete despre omul politic Corneliu Coposu de mai târziu? 
M.P.: La fel ca mentorul său politic, Iuliu Maniu, Corneliu Coposu s-a remarcat ca un intransigent lider al opoziției democratice din România. Aceasta și datorită conjuncturii politice și istorice, în care PNȚ s-a aflat în opoziție. Cu toate că era un om politic incomod pentru puterea de după 1990, Corneliu Coposu nu a fost doar atât. Să nu uităm că datorită lui a luat ființă Convenția Democratică din România, a cărui prim președinte a fost, alianță politică ce încerca să grupeze toate partidele de dreapta și centru-dreapta din România. Să nu uităm, de asemenea, contribuția fundamentală la promovarea țării noastre în Occident pentru a reveni în marea familie europeană. Dacă noi suntem astăzi în structurile euro-atlantice, acest lucru se datorează, în primul rând lobby-ului făcut de către Majestatea Sa, Regele Mihai I al României și Seniorului Corneliu Coposu, „președintele moral al României”, cum a fost denumit de către presa occidentală. Nu i-a fost ușor să explice liderilor partidelor creștin-democrate ale Europei, de exemplu, cum noi ne întorceam în evul mediu, în timpul mineriadelor. Cu tactul său binecunoscut le-a explicat că nu trebuie să confunde un guvern trecător, cu țara, care este eternă.
Desigur că experiența sa ca jurnalist și-a pus amprenta asupra carierei și viziunii sale politice. Practic, evenimentele care se petreceau în anii `90 la noi în țară erau o reeditare a celor din 1944-`47, când comuniștii încercau, și din păcate au și reușit cu ajutorul tancurilor sovietice, să cucerească puterea în stat. Faptul că în 1996 România revenea la alternanța democratică la putere i se datorează în mare măsură lui Corneliu Coposu. Conștient de acest adevăr istoric, Corneliu Coposu a continuat lupta atât pe plan politic, cât și jurnalistic, până în ultimul moment al vieții sale. Să nu uităm că avea de dus la îndeplinire un testament politic lăsat lui de către Iuliu Maniu, la ultima lor întâlnire din închisoare, în vara anului 1947.
În concluzie, credem că a urmat linia politică a mentorului său, față de care avea un adevărat cult. După cum reiese și din înregistrările fostei Securități, pe care le realiza cu microfoane instalate în casa de pe Mămulari nr. 19 și din notele informative ale delatorilor, practic nu era o zi în care să nu amintească, în diferite împrejurări, numele mentorului său.
I.G.: Presa reprezintă „câinele de pază al democrației”. Prin pamfletele pe care le-a scris, Corneliu Coposu și-a arătat incisivii și aș vrea să înțeleg dacă există o relație de cauzalitate între atacurile jurnalistice la adresa unor oameni politici și anii grei de închisoare care au urmat. 
M.P.: Adversarii politici ai „Sfinxului de la Bădăcin” nu au scăpat de săgețile ascuțite și pamfletele ironice ale jurnalistului Corneliu Coposu căci, parafrazând titlul unui articol al său „Cine mușcă din Papa moare”.
Rând pe rând, marele nostru istoric Nicolae Iorga, Octavian Goga, primul ministru Gheorghe Tătărescu, dar și Vaida Voevod sunt atacați fără menajamente și cu argumente solide de tânărul jurnalist. De exemplu, în articolul „Două lumi”, analizează problema refuzului lui Iuliu Maniu de a fi omagiat la împlinirea a 30 de ani de carieră parlamentară, respectiv de la momentul în care era ales ca deputat al cercului electoral Vințul de Jos în Parlamentul de la Budapesta. Refuzul lui este interpretat de „apostolul nostru de la Văleni”, Nicolae Iorga, ca fiind o „șmecherie măruntă” și o „reclamă în stil american”. Așa judeca, după părerea lui Corneliu Coposu, „lumea celor săraci cu duhul, lumea stârpiturilor noastre politice, lumea lingăilor, lumea lichelelor, lumea cățeilor cari latră răgușit”. El consideră că, având în vedere situația economică dificilă prin care trecea țara, nu era momentul de sărbătorit, iar Iuliu Maniu, după cum personal afirma, nu umblase niciodată „după onoruri” și nu l-au „ispitit averile, nici situațiile înalte”. A avut „o singură pasiune în viață: lupta pentru ideea națională”. 
De condeiul ascuțit al jurnalistului nu vor scăpa nici parlamentarii PNȚ și ai opoziției, în general, după cum reiese și din articolul „114 contra 2”. Pentru a treia oară guvernul liberal prelungea stările excepționale, legiferând proiectul de lege în Parlament, „fără prea mare zarvă”, pe data de 11 martie 1937. S-au perindat la tribuna parlamentului și au luat cuvântul reprezentanții opoziției, printre care s-au numărat Virgil Madgearu, secretarul general al PNȚ, Octavian Goga, președintele Partidului Național-Creștin sau Gheorghe Brătianu, președintele grupării liberale dizidente. Toți au combătut vehement proiectul de lege. Marea surpriză a fost însă la numărarea voturilor (se vota tot cu bile albe și negre – n.n.). Au votat pentru 114 deputați și doar 2 contra. Dacă deputații majorității au votat conștiincios, respectiv 113 plus un traseist de la partidul lui Goga, Corneliu Coposu se întreba unde erau voturile celor 87 de reprezentanți ai opoziției. Se întreabă retoric unde au fost acești deputați, care era semnificația ciudatului scrutin și, în definitiv, dacă era inutilă lupta parlamentară.
Într-adevăr, pentru unele articole de presă, Corneliu Coposu a avut de suferit din partea regimurilor politice care au urmat anului 1938, atât în timpul dictaturii regale şi antonesciene, când a fost închis pentru scurte perioade de timp, dar mai ales în timpul regimului totalitar comunist. După ce a fost deţinut opt ani în temniţele comuniste fără a fi judecat, în anul 1955, în timpul procesului, mai multe articole de presă au constituit capete de acuzare la adresa lui, în special cele scrise după 23 august 1944 în ziarul „Dreptatea”, unde regăsim iarăși foarte mule pamflete politice la adresa noilor parveniți ai puterii comuniste.

I.G.:  Pe final, nu pot să nu vă provoc la o descriere a pamfletului lui Corneliu Coposu și a pamfletarului Corneliu Coposu. 
M.P.: Aş dori să mă refer aici la întreaga operă jurnalistică a lui Corneliu Coposu şi, în mod special, la cea care a văzut lumina tiparului în ziarul clujean „România Nouă”, pe care le-am publicat în volumul „Din cele trecute vremi”. În urma studierii operei scrise a lui Corneliu Coposu (publicistică, în volume și cea existentă la arhivele C.N.S.A.S.,) credem că putem împărți activitatea lui pe acest tărâm în șase perioade distincte: 1) perioada 1935-1938 – jurnalist la ziarul „România Nouă” din Cluj; 2) perioada 1940-1944, în care îi apare, la Zalău, volumul „Ungaria ne cere pământul” și îl găsim, apoi, ca primredactor la ziarul „Ardealul”; 3) perioada 1944-1947 – jurnalist la ziarul „Dreptatea”, oficiosul PNȚ și membru în Consiliul de administrație; 4) perioada 1947-1964 – perioada pușcăriilor, în care nu a văzut creion și hârtie, dar a compus mental sute de poezii, a rezolvat probleme de matematică, legislație etc., pentru a-și menține intelectul în activitate; 5) perioada 1964-1989, în care un loc predominant îl ocupă preocupările istorice; 6) perioada 1990-1995, în care predomină articole politice, doctrinare și unele scrieri istorice.
Am considerat că perioada clujeană, cea de redactor la ziarul „România Nouă”, cuprinsă între anii 1935-1938, este o perioadă distinctă din cariera jurnalistică a lui Corneliu Coposu. Este perioada de debut, dar și cea mai prolifică. Între 17 octombrie 1935 și 19 aprilie 1938 a reușit să publice în coloanele ziarului clujean aproximativ 200 de articole, fără a deveni un jurnalist de duzină. Așadar, Corneliu Coposu își începe cariera profesională ca jurnalist. Debutează în coloanele ziarului amintit cu articolul „Știri din Sălaj”, în numărul din 17 octombrie 1935. Până la sfârșitul anului 1935 a publicat 14 articole. Problematica subiectelor abordate se diversifică. Un an deosebit din punct de vedere al activității sale ca jurnalist îl constituie anul 1936, când publică 114 articole, în ziarul amintit. În anul 1937 a publicat 52 de articole, iar în anul 1938 doar 14. Scăderea numărului de articole în anul 1937 se explică prin faptul că din acel an devine secretarul lui Iuliu Maniu, iar în 1938, odată cu instaurarea regimului autoritar al regelui Carol al II-lea, ziarul este interzis.
    Tematica articolelor publicate în această perioadă (1935-1938) cuprinde probleme de natură politică, în care face un aspru rechizitoriu al guvernării liberale, probleme sociale, economice, situația internațională, dar şi probleme culturale sau sportive. Le-am împărțit pe următoarele subcapitole: 1) „Din cele trecute vremi”; 2) „Cenzura, eterna poveste”; 3) „Vorbește Maniu”; 4) „Spiritul Blajului”; 5) „Sălajul grăiește țării”; 6) Cultură-artă-religie; 7) Socio–economice și politice; 8) „Clișee clujene”; 9) Portrete; 10) Externe; 11) „De Sâmbătă”.
După un articol al autorului, am intitulat capitolul al II-lea al volumului  și anume „Cenzura, eterna poveste”. Este un capitol în care am grupat toate articolele care au ca temă cenzura presei și libertatea de exprimare. De asemenea, Corneliu Coposu redă, pe larg, procesul de presă al colegului său Nicolae Buta, din care reiese formațiunea sa de jurist.
Subcapitolul pe care l-am intitulat „Vorbește Maniu” este unul aparte și este dedicat mentorului său, Iuliu Maniu, pe care Corneliu Coposu îl situează la capătul de drum al tradiţiei luptătoare a Ardealului. Despre Iuliu Maniu afirma, după 1989, că „a reprezentat spiritualitatea şi gândirea românească din secolul nostru. Aşa cum unchiul său, Simion Bărnuţiu, reprezintă în opinia mea figura cea mai importantă a secolului trecut din punct de vedere al gândirii politice şi al geniului pe care l-a dovedit în cărţile şi ideile lui, tot aşa Maniu, în secolul următor, reprezintă chintesenţa spiritualităţii româneşti”.
Crescut de mic în „spiritul Bădăcinului” era și firesc ca mentorului său, Iuliu Maniu, să-i dedice o mare parte din articolele sale. Este de înțeles, deoarece, după cum povestește distinsa soră a lui Corneliu Coposu, Flavia, Iuliu Maniu a fost, după tatăl său, bărbatul pe care l-a venerat și l-a iubit cel mai mult în viață. Avea pentru el un adevărat cult. Iuliu Maniu impresiona nu numai prin activitatea politică deosebită, ci și prin modestia sa. Avea o privire blândă, dar ochii lui albaștri erau pătrunzători ca oțelul: „O apă liniștită, domoală de șes, dar cu adâncimi nebănuite”, afirma urmașul său politic, Corneliu Coposu.
Desigur că și Blajul, locul unde a absolvit liceul, ocupă un loc aparte în scrierile sale. El rememorează cu nostalgie perioada petrecută în „Mica Romă”, creionează chipuri de dascăli și pedagogi („Badea Manoilă – Portret”) și subliniază importanța „spiritului de la Blaj” pentru nația română. De asemenea, evocă figura inconfundabilă a Vlădicii Inochentie Micu, pe care-l consideră ctitorul Blajului modern.
Corneliu Coposu era originar din Sălaj. Așadar, era și normal ca județul și localitatea de origine – Bobota – să ocupe un loc aparte în cadrul articolelor pe care le-a publicat în ziarul „România Nouă”, chiar de la debutul său. Tematica articolelor care fac referire la Țara Sălajului, cum îi mai spunea județului Sălaj, este una variată. Ea cuprinde articole politice, socio-economice, dar și culturale. Fiind un ziar de propagandă al PNȚ, în special al grupării maniste, predomină, totuși, articolele și pamfletele politice la adresa autorităților liberale, care conduceau Sălajul la vremea respectivă. 
Corneliu Coposu surprinde  și actualitatea clujeană, pe care o regăsim la rubrica „Clișee clujene”. În cadrul fiecărui articol, autorul descrie secvențe sau clișee din actualitatea clujeană, reflectate cu mare măestrie stilistică. 
Pe lângă temele de interes intern care preocupau societatea românească, jurnalistul Corneliu Coposu a publicat în coloanele ziarului „România Nouă” din Cluj și o serie de articole referitoare la situația politică internațională, precum și trecutului cultural al unor țări. Din cadrul lor reiese că autorul avea o adevărată admirație pentru cultura și civilizația Orientului Îndepărtat, în special pentru cea japoneză, dar și pentru tradiția monarhică și parlamentară a Angliei („Situația din China”, „Primejdia de la Răsărit”, „Politica Angliei”, „Spicuiri din viața rodnică a marelui Rege George al V-lea” etc.).
După cum se poate observa tematica articolelor semnate de Corneliu Coposu este foarte vastă și ea nu cuprinde doar pamflete politice. Jurnalistul Corneliu Coposu a fost, așa cum aprecia bunul său prieten și colaborator politic, academicianul Gabriel Țepelea, „un condeier de mare vervă și talent”.
La finalul acestui interviu, permiteți-mi să vă felicit pentru tema aleasă și pentru perseverența cu care de-a lungul facultății și acum în cadrul studiilor de masterat ați studiat întreaga operă jurnalistică a Seniorului Corneliu Coposu. O consider o lucrare importantă pentru istoriografia sălăjeană, în aspra și discreta muncă de cercetare și vă propunem să o continuați în cadrul unei teze de doctorat.
Vă mulțumesc!

Autor: Ioana Gale