Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Corneliu Coposu despre falsificarea alegerilor parlamentare din 19 noiembrie 1946

Corneliu Coposu despre falsificarea alegerilor parlamentare  din 19 noiembrie 1946

Noiembrie 2016

Pe data de 19 noiembrie 2016 se împlinesc 70 de ani de la cea mai mare fraudă electorală din istoria vieţii politice româneşti. Alegerile parlamentare din România, organizate de guvernul Groza, au fost câştigate de Partidul Naţional Ţărănesc, condus de Iuliu Maniu şi Partidul Naţional Liberal, condus de Constantin I.C. Brătianu, cu un procentaj de aproape 80%, dar rezultatul alegerilor a fost pur şi simplu inversat de către comunişti, care se aflau la putere.
Falsificarea grosolană a alegerilor parlamentare din anul 1946 a reprezentat drama întregii naţiuni române, deoarece nu s-a ţinut cont de opţiunea sa, de a continua drumul firesc în Europa. Electoratul românesc a respins categoric coaliţia formată în jurul PCR şi s-a pronunţat pentru un regim constituţional, pluripartidic, în cadrul căruia să fie garantate şi respectate drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. Respectarea acestor drepturi fundamentale erau garantate, după cum s-a pronunţat, pe bună dreptate, electoratul românesc, de monarhia constituţională şi partidele tradiţionale româneşti, PNŢ-Maniu, PNL-Brătianu şi PSD-Titel Petrescu, cu toate imperfecţiunile lor. Electoratul şi-a dat repede seama, după instaurarea guvernului procomunist condus de Petru Groza, că aceste drepturi nu puteau fi garantate de către slugile obediente ale Moscovei, grupate în jurul minusculei formaţiuni politice, filială a Kominternului, după cum îi spunea şi denumirea, Partidul Comunist din România.  
Am considerat că avem datoria morală de a reabilita memoria celor care au luptat pentru democraţie şi adevăr în acele vremuri tulburi, împotriva „ciumei roşii”, a colosului sovietic, care, din păcate, a reuşit să-şi impună un guvern servil şi la noi în ţară, instaurând un regim totalitar comunist.
În acest context istoric, anul 1946 a fost unul crucial pentru ţara noastră, deoarece de rezultatul alegerilor parlamentare depindea viitorul ţării pentru câteva decenii. Guvernul procomunist condus de Petru Groza, instaurat cu ajutorul tancurilor sovietice, lipsit de popularitate în rândul electoratului, trebuia să câştige alegerile cu orice preţ, pentru a se legitima pe plan internaţional. De acest lucru era conştient şi marele om politic sălăjean, Iuliu Maniu, devenit simbolul opoziţiei democratice din România. 
Referitor la importanţa acestor alegeri liderul opoziţiei democratice, Iuliu Maniu, la şedinţa Delegaţiei Permanente a P.N.Ţ. din data de 3 ianuarie 1946, în care s-au purtat discuţii privind acceptarea sau nu a hotărârilor Conferinţei de la Moscova, spunea următoarele: „Acceptând hotărârea va trebui să intrăm într-o luptă politică şi electorală de mare importanţă, care va avea efecte pe zeci de ani înainte. Ne angajăm la o luptă foarte grea dar frumoasă şi avem conştiinţa că suntem reprezentanţii celor mai înalte idealuri ale poporului român”1.
La rândul lui, tânărul jurnalist şi om politic Corneliu Coposu are o premoniție atunci când publică în ziarul Dreptatea articolul „De vorbă cu un comunist”2, în speţă un pamflet politic pentru care a avut de suferit mai târziu, după arestarea sa. Este vorba de o discuție pe care o întreține cu un comunist ilegalist, cu vechi state în Partidul Comunist din România, care recunoștea că nu au nici o șansă la alegerile parlamentare, dar că, prin diferite mijloace ilegale, vor câștiga. Așa s-a și întâmplat, alegerile din 19 noiembrie 1946, la care a candidat și Corneliu Coposu, au constituit cea mai mare fraudă electorală din istoria României3.
La alegerile din data de 19 noiembrie 1946, Corneliu Coposu a candidat pentru un mandat de deputat al judeţului Sălaj. Iată care erau candidaţii listei P.N.Ţ. - Maniu, de fapt a întregii opoziţii democratice, pentru aceste alegeri, la judeţul Sălaj: 1) Zaharia Boilă; 2) Ion V. Pop; 3) Corneliu Coposu; 4) Vasile Cherecheşiu; 5) Iulian Domşa; 6) Gavril Moldovan; 7) Iuliu Coroianu; 8) Gheorghe Cristureanu; 9) Sever Filip4.
În ziarul Dreptatea se sublinia faptul că în Ardeal, în fruntea candidaturilor se găseau „oameni cari în timpul ocupaţiei horthyste au rămas acolo, au luptat contra urgiei hitleristo-maghiare, înfruntând riscurile cu propria lor persoană. Ei făceau în Ardealul cedat operă de rezistenţă, de care istoria va trebui să ţină seama”. La Sălaj erau date exemplele lui Ion V. Pop şi protopopului Trufaşiu. Pe lângă aceştia şi-au mai depus candidatura „o serie de gazetari luptători, foşti refugiaţi, militând neîncetat şi fără frică pentru repararea unei flagrante nedreptăţi. Aceşti condeieri au avut toată vremea privirile aţintite la trista soartă a fraţilor lor din robia horthystă”. La Sălaj, candidau Zaharia Boilă, directorul ziarului România Nouă şi Corneliu Coposu, jurnalist şi membru în Consiliul de administraţie al ziarului Dreptatea, oficiosul central al PNŢ5. 
După cum reiese şi din contestaţia introdusă pe data de 18 noiembrie, deci cu o zi înainte de alegeri, de către Corneliu Coposu, Zaharia Boilă şi Iuliu Coroianu, candidaţi pe lista P.N.Ţ. la Sălaj, s-au produs şi în acest judeţ o serie de ilegalităţi.
De la început semnatarii contestaţiei subliniau faptul că nu fac referire la „toate abuzurile săvârşite de autorităţile administrative, în materie de propagandă deşi Marile Puteri Aliate au hotărât la Moscova, ca propaganda pentru alegeri să fie complet liberă”. Aceste abuzuri urmau să facă obiectul unei alte contestaţii, care urma să fie înaintată Parlamentului.     
Corneliu Coposu şi colegii săi de partid contestau, în primul rând, modul cum au fost întocmite registrele electorale. Conform legii, trebuiau întocmite de către magistraţi, şi numai în cazuri excepţionale de către primari. Dar registrele au fost întocmite numai de către primari, care erau oamenii noii puteri, cei de dinainte de instalarea guvernului Groza fiind epuraţi. De asemenea, listele electorale nu au fost afişate, pentru eventuale revizuiri, după cum stipula legea electorală. Din această cauză, semnatarii contestaţiei afirmă faptul că în Sălaj au fost privaţi de dreptul de vot cel puţin 7.500 de alegători. Tot legea spunea că certificatele de alegători trebuiau să fie distribuite de către magistraţi. În schimb, ele au fost distribuite numai prin primării. Şi prin această metodă au fost privaţi de dreptul de a vota alţi aproximativ 7.200 de alegători.
Biroul electoral judeţean a funcţionat defectuos. Astfel, adeverinţele pentru delegaţi au fost date abia în data de 15 noiembrie, orele 12 deşi ele trebuiau distribuite până în data de 14 noiembrie. Având în vedere faptul că organele administrative au arestat ilegal numeroşi fruntaşi ai organizaţiei P.N.Ţ. din Sălaj şi i-au adus la Zalău, aceasta a făcut imposibilă distribuirea adeverinţelor. Mulţi dintre aceştia au fost eliberaţi în momentul când nu au mai putut să ajungă la secţiile de votare unde erau delegaţi. Iată lista celor arestaţi: Dr. Fărcaş Victor, Zaharia Pamfil, Botiş Ioan, Govor Tiberiu, Sava Ioan, Pop Vasile, Duca Alexandru, Dr. Iustin Buzilă, Chioreanu Ion, Nădişan Ioan, Sumălean Dumitru. Şi adeverinţele pentru candidaţi au fost eliberate abia pe data de 18 noiembrie.
Organizarea secţiilor de votare din Sălaj, spun semnatarii contestaţiei, „s-a făcut prin sfidarea legii şi a tuturor consideraţiilor tehnice şi de echitate îngreunând ba putem spune fără exagerare împiedecând zeci de mii de alegători să voteze”. Astfel, din cei 182.000 de alegători înscrişi pe listele electorale, ei consideră că cel puţin 30.000 urmau a fi privaţi de dreptul de a vota. Tactica aleasă de către comunişti, la scară naţională, a fost aceea a fixării secţiilor de votare la zeci de km distanţă faţă de localităţile unde se ştia că sunt fiefuri electorale ale P.N.Ţ. Altfel, nu se explică faptul cum alegătorii din Băseşti, de exemplu, treceau prin două secţii de votare şi trebuiau să se deplaseze 25 de km până la Hodod. Alegătorii din localitatea Plopiş treceau prin două secţii de votare şi trebuiau să parcurgă 35 de km până la Ip. Alegătorii din localităţile Ciumeşti, Moftinul Mic şi Ghenciu trebuiau să parcurgă nu mai puţin de 40 de km până la secţiile de votare6. Şi exemplele ar putea continua.
Chiar şi după ce a trecut prin iadul temniţelor comuniste, după anul 1964, în plin regim comunist, Corneliu Coposu nu a încetat să susţină adevărul istoric asupra alegerilor din noiembrie 1946, despre actul de la 23 august 1944, despre activitatea politică a PNŢ şi a mentorului său, Iuliu Maniu şi toate evenimentele istorice falsificate de către comunişti. Ca dovadă şi prezentul document, pe care l-am descoperit în Arhiva Colegiului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.
Din cuprinsul documentului reiese faptul că el încerca să transmită adevărul istoric şi generaţiei tinere, care învăţa la şcoală o altfel de istorie, o istorie în care doar viitorul era „sigur”, după cum spunea ironic şi Corneliu Coposu, propaganda oficială susţinând că ne îndreptăm spre o societate „multilateral dezvoltată”, spre comunism. În schimb, trecutul era mereu falsificat, în funcţie de interesele partidului unic.
Documentul redă una dintre discuţiile, devenite adevărate lecţii de istorie, pe care Corneliu Coposu le-a avut cu tânărul elev şi apoi student la istorie, Bogdan Murgescu, prieten de familie, astăzi un reputat istoric al generaţiei noastre.
Desigur că la vremea respectivă nu îşi închipuiau cât de departe mergea Securitatea în josnicia ei, pătrunzând până în cele mai intime spaţii ale vieţii private. După cum am mai arătat şi în alte împrejurări, în momentul când familia Coposu s-a mutat pe strada Mămulari, nr. 19 din Bucureşti, în anul 1975, o întreagă armată de ofiţeri şi „specialişti” ai Securităţii au implantat microfoane în casă, ascultând toate convorbirile. 
În anul 1981, pe data de 27 iulie, când Securitatea înregistrează convorbirea din care redăm mai jos discuţiile referitoare la alegerile din 1946, Bogdan Murgescu, a cărui mamă a fost colegă de facultate şi de muncă cu Rodica Coposu, era proaspăt student al Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii din Bucureşti.
Este o convorbire peste generaţii, a unui martor ocular al evenimentelor din anul 1946, candidat la alegeri, după cum am văzut mai sus, şi un tânăr care urma să aprofundeze studiile în domeniul istoriei. Este un adevărat testament moral, de restabilire a adevărului istoric, pe care Corneliu Coposu îl transmite proaspătului student.
La un moment dat al discuţiei, care avea ca subiect teme istorice, Corneliu Coposu abordează problema alegerilor în România, subliniind faptul că singurele alegeri libere au fost cele din decembrie 1928, organizate de către mentorul său politic, Iuliu Maniu, proaspăt desemnat prim-ministru de către Regenţă. S-ar putea afirma că o spune cu subiectivitate, dar în urma studiilor efectuate şi de către noi, putem afirma că avea dreptate.
Corneliu Coposu explică imperfecţiunile alegerilor parlamentare organizate în perioada interbelică (şi nu au fost puţine – 1919, 1920, 1922, 1926, 1927, 1928, 1931, 1932, 1933, 1937). A existat şi atunci violenţă, falsuri, chiar acuze de „furt al urnelor”, dar concluzionează că ele nu au influenţat în mod hotărâtor rezultatul lor şi nu au avut repercusiuni. Subliniază faptul că odată alegerile terminate, se decreta amnistierea acuzaţiilor şi se mergea mai departe.
În schimb, în cazul alegerilor parlamentare din 19 noiembrie 1946, afirmă Corneliu Coposu, „nu poate fi vorba de aşa ceva, ci pur şi simplu de o falsificare brutală a rezultatelor”.
În continuare, enumeră principalele „tehnici” şi „tactici” folosite de către guvernul Groza, condus de către comunişti, care completează „panoplia” celor expuse în cadrul memoriului înaintat în calitate de candidat, în anul 1946. 
Relevantă pentru întreaga discuţie, înregistrată pe bandă de magnetofon de un ofiţer al Securităţii, ni se pare adnotarea de pe marginea documentului. Corneliu Coposu subliniază faptul că guvernele ţărilor democratice occidentale nu au recunoscut multă vreme alegerile parlamentare din 19 noiembrie 1946, în urma memoriilor de protest înaintate de către reprezentanţii partidelor istorice. Pe marginea documentului, Securitatea adnotează ironic: „Şi ce dacă”. Credem că atitudinea arogantă a Securităţii exprimă modul în care erau văzute şi respectate drepturile şi libertăţile cetăţeneşti de către regimul totalitar comunist.
Odată ce convorbirea a ajuns la „urechile Securităţii”, s-a lăsat şi cu urmări. Bodgan Murgescu a fost chemat la Securitate şi forţat să dea o declaraţie despre cele discutate cu „reacţionarul” Corneliu Coposu, incomod pentru regim. A fost avertizat să nu-l mai viziteze pe Corneliu Coposu, care, în opinia lor spunea neadevăruri istorice, pe când lucrurile stăteau tocmai invers: adevărata istorie era cea povestită de Corneliu Coposu7.
Corneliu Coposu a continuat să fie „invitat” la sediul Securităţii şi să fie trezit cu noaptea în cap, în cazul numeroaselor percheziţii, până în decembrie 1989.
La final, redăm documentul descoperit de noi în arhiva CNSAS, el venind, după părerea noastră, în completarea memoriului de protest înaintat de către Corneliu Coposu şi colegii săi de partid, în noiembrie 1946. De asemenea, aşa cum am afirmat mai sus, documentul evidenţiază atitudinea verticală şi încercarea disperată a lui Corneliu Coposu de a restabili adevărul istoric şi a-l transmite generaţiilor viitoare, deşi ne găseam în plin regim comunist, când risca să fie întemniţat din nou. 

Note:
1. România. Viaţa politică în documente. 1946. Arhivele Statului din România, Bucureşti, 1996, doc. nr. 6.
2. Dreptatea, nr. 91, 26 mai 1946.
3. Vezi, pe larg, Virgiliu Țârău, Alegeri fără opțiune. Primele scrutinuri parlamentare din centrul și Estul Europei după cel de-al Doilea Război Mondial, Cluj, 2005.
4. Dreptatea, nr. 229, 12 noiembrie 1946.
5. Idem, nr. 230, 13 noiembrie 1946.
6. C. Grad, D.E. Goron, Alegerile parlamentare din noiembrie 1946 în Sălaj. Pregătire, desfăşurare, rezultate, în Sovietizarea nord-vestului României. 1944-1950, Ed. Muzeului Sătmărean, Satu Mare, 1996, pp. 157-163. 
7. Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, fond Informativ, dosar I 149087, vol. 9, ff. 9-10.
Anexă documentară:
În jurul orei 11,00 a venit Bogdan Murgescu şi se aud discutând probleme legate de examenul de admitere la istorie pe care l-a luat în această sesiune (…).
Se discută apoi de alegeri şi „C” apreciază că alegeri cu adevărat libere au fost cele din 1928 (când PNŢ ajunge la guvernare şi organizează aceste alegeri – nota M. Pop). În afară de acelea toate celelalte sufereau o presiune a guvernului care denaturau oarecum rezultatul. „C” adaugă că nu întotdeauna această presiune a guvernului era şi decisivă şi afară de aceasta nu anihila posibilitatea de evidenţiere a opoziţiei şi aceasta, chiar redusă numeric, care intra în Parlament asigura un control destul de eficace a actelor de guvernământ. Precizează că dacă numărul opozanţilor era mai mic decât acela care putea asigura răsturnarea guvernului totuşi vocea lor se făcea auzită şi era o chezăşie certă a… unor abuzuri pe care le putea… (face – nota M.P.) guvernul.
„C” vorbind despre alegeri spune că datorită analfabetismului şi laşităţii caracteristice cetăţeanului neinformat şi needucat politiceşte exista acea posibilitate ca oricine era la guvern să beneficieze de cca. 20 la sută din sufragii, deoarece respectivii votau întotdeauna cu guvernul indiferent cine era.
De exemplu, mai exista o situaţie, se cunoştea din statistici că anumite regiuni sunt în masă cu anumite vederi şi atunci se proceda la contaminarea acestora. Se declara regiunea respectivă contaminată de una din bolile care circulau şi cetăţenii nu aveau voie să iasă din localităţile respective şi deci nu puteau vota contra guvernului. Mai exista situaţia că jandarmii să exercite presiuni abuzive asupra unor persoane care erau împotriva guvernului.
Un alt atu în mâna guvernului îl constituia furtul de urnă, care se făcea numai cu ajutorul unor magistraţi corupţi.
„C” repetă că aceste maşinaţii nu erau totuşi hotărâtoare, nicidecum nu era complet înăbuşită opinia publică.
Cam acestea, concretizează „C” erau racilele de care sufereau alegerile pe vremuri dar la sfârşitul alegerilor, printr-un decret special de amnistie, erau iertate toate abuzurile şi nu se mai urmăreau.
Bogdan trage concluzia că n-au existat consecinţe şi „C” răspunde afirmativ.
„C” continuă ideea despre alegeri şi spune că la alegerile din 1946 nu poate fi vorba de aşa ceva, ci pur şi simplu de o falsificare brutală a rezultatelor în sensul că s-au primit dispoziţii ca populaţia să fie lăsată să voteze liniştit, dar rezultatele să fie comunicate invers şi anume ce primea opoziţia să fie trecut la guvern şi invers.
Precizează că toţi şefii de comisii primiseră aceste ordine. Bogdan întreabă dacă şefii de comisii de votare erau de acord.
„C” răspunde că toţi şefii secţiilor de votare erau membri de partid (PCR), numiţi şi aici a fost porcăria legii electorale. Continuă spunând că, înainte, prezidarea secţiilor de votare se făcea de magistraţi care poate erau corupţi, dar oricum un procent infim, deoarece, în general, magistratura românească, înainte de 1944 era onestă şi numărul magistraţilor care se pretau la falsuri şi servicii ilicite aduse guvernului era destul de mic.
În toată cariera magistraţilor români nu s-au sesizat decât aproximativ şapte cazuri de magistraţi dovediţi incorecţi care au fost convocaţi la Ministerul de Justiţie şi obligaţi să demisioneze pentru a nu da loc la scandal. Deci, spune „C”, dacă într-o tradiţie de 100 de ani s-au ales aşa de puţini magistraţi corupţi se poate trage concluzia că numărul lor era foarte limitat.
Prin legea electorală făcută de comunişti în 1946, s-au deschis porţile largi ale abuzului.
În primul rând au trucat sistemul de alegere a semnelor electorale şi anume înainte partidele îşi aveau semnele lor tradiţionale care deveniseră un fel de proprietate şi erau deja popularizate în rândul alegătorilor.
Acum, în 1946 s-a dat voie oricărei grupări, în ordinea opţiunii să aleagă ce semn vroiau. S-a procedat astfel pentru a se crea confuzie în opinia publică.
Ordinea opţiunii era în conformitate cu data înregistrării cererii.
Primul abuz a fost că la comisia electorală se stabilise acordarea semnelor pentru a doua zi la ora şapte dimineaţa şi între şapte şi nouă agenţii puterii executive au împiedecat accesul tuturor formaţiilor până când formaţiile politice guvernamentale au ales semnele pe care le-au dorit ele şi abea după aceea au avut acces partidele din opoziţie.
Apoi au schimbat prezidarea secţiilor de către magistraţi şi ministrul justiţiei numea din rândul apropiaţilor sau al membrilor cu trecut democratic şi prestigiu din regiunea respectivă, pe preşedinţii secţiilor electorale.
De formă, au fost numiţi şi magistraţi, dar cei mai mulţi erau oameni devotaţi Partidului Comunist. 
În alt mod au intervenit pentru modificarea legii electorale printr-o dispoziţie care spunea că, teoretic, fiecare listă are dreptul la doi delegaţi şi doi asistenţi care să supravegheze procedura de la secţiile de votare, dar că listele cartelate au dreptul pentru fiecare membru al cartelului la câte doi inşi şi astfel, guvernul s-a prezentat cu un cartel făcut din zece sau douăsprezece formaţii politice existente sau fanteziste şi deci lista guvernului avea dreptul la 12 candidaţi, 24 de asistenţi care, să se ocupe în sala de votare şi după posibilităţi să împiedice pe „ăia” (asistenţii desemnaţi de opoziţie – nota M.P.) să-şi facă datoria. Datorită acestui fapt în unele secţii de votare reprezentanţii opoziţiei n-au avut acces, iar dacă au intrat (în secţiile de votare – nota M.P.) au fost bătuţi etc. 
În concluzie, Legea electorală votată atunci nu avea alt scop decât să asigure facilităţi celor interesaţi. 
„C” continuă să expună modul cum s-au făcut alegerile în 1946 şi spune că în unele localităţi cum a fost Botoşani, un liberal fanatic, Pilat Costache a respectat instrucţiunile date de opoziţie ca să se publice numărătorile imediat ce se termină. Bineînţeles că acest lucru nu s-a putut face decât acolo unde au putut să ameninţe şi să facă presiuni asupra preşedinţilor secţiilor de votare, care, mai slabi, de frică să nu-i supere au acceptat să comunice rezultatele imediat. Acestea, care au fost comunicate n-au mai putut fi modificate şi la centru au ieşit aşa cum s-au anunţat.
Falsificarea centrală a alegerilor a fost făcută de un fost coleg al său (fost coleg de facultate al lui Corneliu Coposu – nota M.P.) care trecuse la comunişti şi, fiind funcţionar superior la Ministerul de Interne s-a angajat într-o şedinţă confidenţială cu Teohari Georgescu, să se ocupe de această problemă. Precizează că respectivul se numeşte doctor Victor Onişor.
Bogdan întreabă dacă mai trăieşte şi „C” confirmă (se pare că Bogdan îşi notează unele date).
Bogdan întreabă unde s-a făcut acea inversare de voturi, la care centre.
„C” răspunde că s-a făcut la centrele judeţene, după care s-a centralizat la Ministerul de Interne.
Pentru faptul că nu la toate centrele de votare s-au putut măslui voturile, au intrat în Parlament cca. treizeci, treizeci şi ceva de deputaţi opoziţionişti, faţă de treisute şi ceva pe care i-au declarat aleşi din partea formaţiunilor guvernamentale.
În legătură cu abuzurile de la alegeri, opoziţia şi în special Maniu, a făcut o conferinţă de presă cu gazetarii străini în care le-au arătat cu probe concrete cum s-au falsificat alegerile, cu geamantane întregi de documente. 
Bogdan vrea să cunoască dacă această conferinţă de presă a putut fi publicată.
„C” răspunde că în România n-a putut fi publicată, dar în străinătate da.
Bogdan cunoaşte că sunt unele restricţii în legătură cu publicarea unor ştiri, chiar în străinătate.
„C” răspunde că pe vremuri nu exista aşa ceva şi de fapt nu este cazul să se numească restricţii, ci un fel de compromis care exista.
„C” adaugă apoi că ziarele străine ale vremii au publicat foarte multe articole în legătură cu alegerile din România. De fapt, guvernele ţărilor respective foarte multă vreme n-au recunoscut alegerile (la care, pe marginea documentului Securitatea adnotează ironic: Şi ce dacă – nota M.P.) şi aceasta s-a petrecut mult mai târziu tot printr-un compromis.
Bogdan intervine şi spune că n-au recunoscut alegerile, dar au semnat repede tratatul de pace.
„C” răspunde că tratatul de pace l-au semnat, după „Moscova”, în momentul când ei au recunoscut guvernul şi când delegaţii englezi şi americani înfricoşaţi de perspectiva continuării ofensivei sovietice spre Occident, au semnat.
„C” face o paranteză spunând că ruşii, la ora aceea erau extrem de dotaţi din punct de vedere al armamentului, deoarece aceştia, falsificându-şi statistica pierderilor au luat armament tot timpul de la americani, cu mult peste nevoile lor astfel că sfârşitul războiului i-a găsit înarmaţi până-n dinţi şi deci periculoşi.
De fapt şi occidentalii erau descoperiţi în faţa ruşilor, făcând o serie de abuzuri printre care capturarea aurului şi a obiectelor de valoare din Germania.
Deci, în această fază de compromis, când occidentalii, descoperiţi de ruşi care aveau agenţi foarte buni, au acceptat unele lucruri care a însemnat nenorocirea acestor state mici printre care şi ţara noastră.
Cu aceasta, „C” încheie problema cu alegerile din 1946.

Cota: ACNSAS, fond Informativ, dosar I 149.087, vol. 38, ff. 182, 186-191.

Autor: Marin Pop