Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Cutia cu poezii

Cutia cu poezii

Noiembrie 2016

Un debut, în volum, târziu, dar nu tardiv. La mai bine de 30 de ani după publicarea primelor poezii în Suplimentul Literar al ziarului „Scânteia”. Apoi, pauză. Deşi acum vedem că, de fapt, în tot acest timp, atelierul de creaţie al poetului nu a fost închis, deşi nu a mai publicat absolut nimic. 
Maria Pop Ujică recompune, prin volumul „Sub imperiul clipei”, apărut la Editura Charmides, atmosfera tumultoasă a vieţii omului aşezată în şase capitole şi ca un bonus, la final, 102 haiku-uri pe care le intitulează „Stenograme lirice”. Un jurnal în versuri. Pentru cartea apărută cu sprijinul Centrului Judeţean pentru Cultură Bistriţa-Năsăud, poeta are o „reţetă” de necontestat: editor Gavril Ţărmure, grafică Marcel Lupşe, traducerea în franceză Florin Avram (trei nume reprezentative pentru Bistriţa).
Merită încă de la început evidenţiată coperta semnată de Delia Ujică Neuwirth, ce surprinde un far din care parcă se veghează timpul asupra căruia se va pune stăpânire prin vers. Dar, de ce a ales poeta ca titlu „Sub imperiul clipei”? Ştim că imperiile au fost state monarhice cu tendinţe expansioniste, conduse de renumiţi împăraţi şi ţari ai vremurilor trecute. Am mai găsit o denumire asemănătoare şi în titlul cărţii semnate de Costel Domniţescu – „Imperiul privirii”. Putem vorbi despre un imperiu al clipei, despre un imperiu al privirii, despre stăpânirea nu doar a pământului ci şi a timpului? Prin poeziile ei, Maria Pop Ujică ne arată că clipa poate fi cucerită, iar mai apoi închisă într-o „cutie” prin intermediul poeziilor. 
Pornind de la „Antoine de Saint-Exupery”, „De unde sunt eu?/ Sunt din copilăria mea/ Sunt din copilăria mea ca dintr-o ţară”, poeta aduce, în capitolul I, copilăria cu tot farmecul ei: „Un câmp dezmărginit/ şi miez de mai/ cu luna în primul pătrat/ să fi fost/ când tata şi mama/ negreşit s-au iubit/ ca eu să mă nasc/ în cumpăna zodiilor/ după Gerar”. Copilăria, ştim cu toţii, cea mai frumoasă etapă a vieţii, se derulează în acest volum printre stele şi planete: „A fugit copilul desculţ/ din câmpul cu rouă/ spre amiază cu soare”. Sinceritatea vârstei vine nu doar prin zâmbete, ci şi prin vorbele spuse „peste lucruri şi lume”.
Un cântec precum ploaia veacului ne reaminteşte de momentele în care copiii alergau veseli pe dealurile satului, însă poetul priveşte acum dintr-un alt unghi, cel al maturităţii acestei vremi: „mult mă doare, Doamne doare/ soarele ce nu e soare/ ploaia veacului arsura/ ce topeşte sub armura/ verde abia copac porumbul/ smogul lumii doare, plumbul”.
Capitolul II ne aduce în faţă iubirea adolescentină prelungită într-un cântec al pădurii: „Te-am căutat codană/ la hotarul numai de noi ştiut/ unde ploile se logodesc cu lumina/ în uverturile verzi ale frunzelor”. Poemul în proză „Inefabila poveste” este o punte fragilă aşezată între doi îndrăgostiţi – fata Nurlie şi necunoscutul Mirador – amintindu-ne oarecum de Luceafărul eminescian. Concluzia iubirii neîmplinite este că „unii oameni sunt chiar mai frumoşi atunci când sunt trişti”. Aşteptarea este, până la urmă, cea care dă putere dragostei: „Te-am aşteptat/ până când prin sufletul lumii/ s-au rotit anotimpuri”. Poate cea mai frumoasă descriere a stărilor adolescentine atinse „când îngerii ating cu aripile fiinţa magnoliei” este în poezia „Abons etendeurs, Salut!”: „eşti tânăr,/ dezmeticit abia/ din capriciile adolescenţei/ ţi se poate întâmpla/ să iubeşti, orbeşte să iubeşti/ pe cineva nefiresc de mult/ mai mult decât pe tine/ inevitabil apoi/ nu mai vezi pădurea din cauza copacilor”. Toate aceste stări aflate şi pe harta destinului poetei nu fac decât să aducă mai aproape de noi sentimente care, dacă nu erau aşezate în versuri, dispăreau poate odată cu fiorii dragostei: „mâna celuilalt să-ţi fie atât de prietenoasă/ încât abia să-i simţi apăsarea/ atât de apropiată/ încât singurătatea să-şi uite numele”. Totul se învârte în jurul sărbătorii: „A sărbătoare se mută câmpul în Sânziene/ din ele cununi împleti-vom/ şi-n cristelniţe de grâu botezate/ le vom arunca mai apoi/ peste casă, nu mai departe”. 
Poezia Mariei Ujică este dătătoare nu doar de speranţă, ci şi promotoare a riturilor aşezate într-o altă formă în versurile ei.
Capitolul III îl putem numi „Rodul dragostei” deoarece aduce în faţa noastră poezii ce surprind împlinirea ca mamă, ca părinte: „Lângă mine/ umplându-mi fericit viaţa/ pruncii mei semănau cu zorile/ făptura lor o aveau – erau florile”. Cântecul de leagăn ne-a înfrumuseţat copilăria şi nu avea cum să nu fie prezent şi în poezia Mariei Ujică: „Culcă-te mic/ te scoală voinic/ luna a urcat/ în coarne a luat/ caierul lui/ al cerului/ lui şi lui/ al mamei pui”. Cerul senin din ochii copiilor rămâne peste timp, chiar dacă aceştia cresc, părinţii veghindu-i indiferent de vârstă. În acest caz, grăitoare este şi scrisoarea neterminată adresată fiului plecat peste hotare pentru a-şi găsi un rost, în care, probabil, se regăsesc atâtea mame rămase acasă: „Dragul meu fiu/ să te supăr n-aş vrea/ dar îţi spun că mă încurc uneori/ neştiind când la noi cade noaptea/ la tine or fi zori?.../ Când ţie şi lumii de aiurea ni-i greu/ să nu îngenunchezi!/ Mă rog de când ai plecat/ să nu-ţi faci icoană/ din bancnotele verzi/ ci limpede gândul să-l ai/ şi chipul curat”. Cine a reuşit, oare, să scrie, până la Maria Pop Ujică, versuri dedicate poeţilor care, în căutarea muzei, îşi stâmpără setea cu vin? O adevărată baladă dedicată acestora este „In vino veritas”: „Unii poeţi recunosc nonşalant/ sau cu înduioşătoare sinceritate/ că sunt imbatabili degustători de vin/ ritualic, pe tăcute/ îi descifrează acestuia/ podgoria mamă/ gustul, aroma/ culoarea, buchetul/.../ licoarea pierdută peste papilele gustative/ e ridicată pe cerul gurii/ ca o liană pe un arc gotic/ până devine poem/ după chipul şi asemănarea poetului”.
În Capitolul IV găsim maturitatea deplină, clipa trecând meleagurile imperiului întru aşteptarea eternităţii: „O, Doamne, ce ierburi amare/ câte cărări, amintiri, scai, urme de lup/ fulgerate culine port în lacrima sare/ vis şi cuvânt strepezi ca dinţii de lapte-n hurlupii”. Găsim aici nu doar poeme ale vieţii, ci şi ale pragului ritualic al trecerii pe alt tărâm: „Trecem cu toţii pe rând/ dintr-o taină în alta mai mare/ viaţa-i o cărare spinoasă/ pe care păşim până când/ devenim fir de iarbă sub coasă”. 
Pentru Maria Ujică, moartea nu este decât un prag al trecerii spre veşnicie, iar drumul spre morminte un loc al readucerii aminte a clipelor ce nu trebuie trecute sub tăcere: „În cimitir, numai aici/ pietrele au o nelumească memorie/ şi o tulburătoare linişte”.
Capitolul V este ca un bilanţ al pelerinului pe drumul vieţii: „obosiţi ca nişte paznici de far/ uităm să ne păzim efemerul imperiu/ al clipei./ Viaţa-i cât clipa/ o jucăm deseori fără miză cu-n zar/ până când îngerul blând îşi strânge aripa”. Călător pe drumul vieţii, tristul călător îşi face „contabilizarea” clipelor petrecute: „Brumate toamne, câte or fi/ le-oi număra în gând pe toate/ dar retrăită primăvară/ nu se mai poate, nu se mai poate”. Conştientă că anotimpurile vieţii omului trec şi nu mai vin, poeta aduce cuvânt de laudă icoanei din veşnicii, singura care a sfidat până acum moartea: „Ce noapte bogată/ la plecarea Lui s-a lăsat/ flori de tei, de salcâm/ de-a pururi iubitori or să adune/ demiurgic cuvânt/ niciun ceas dezlegat/ sub mantia veşnicei singurătăţi/ purtând al său nume”. 
Nu lipsesc poeziile patriotice dedicate eroilor din Revoluţia din decembrie 1989, precum şi ostaşilor români căzuţi la Cotul Donului în 1942.
Capitolul VI aduce în faţa noastră înţelepciunea omului trecut prin viaţă, care a acumulat, privind prin ferestre imense, clipe ce îi rămân, precum fotografiile, imprimate pe suflet: „Nu ştiam că imperiul clipei/ şi-a statornicit hotarele/ după cum vrut-au anotimpurile/ să se întâmple, nu eu”. Surprinzător, odată cu cunoaşterea parcă timpul devine netimp, iar universul devine una cu propria fiinţă: „S-a întâmplat într-un miez de iunie/ să-ndrăznesc a-mi ridica braţele/ deasupra fiinţei mele/ şi să cred că îmbrăţişez tot universul/ aşa cum ai îmbrăţişa prima iubire/ ivită pe neaşteptate/ nu mi-a rămas timp/ din infinitul timp – ce paradox/ decât să privesc înaltul/ răsturnat peste timpul amiezii”. Poetul devine parte a cărărilor printre anotimpuri, întoarcerea spre ieri făcându-se doar prin clipa versului. 
Cele 102 haiku-uri de la finalul cărţii descriu stări ale sufletului aşezate în lumina fixă a acestui gen poetic, în care „cântă un greier/ săgeţi de lumină înrourată/ din arcul lumii”.
O carte care aduce în faţa noastră un poet sensibil care îşi adânceşte cuvintele în poezii ce, aflate „sub imperiul clipei”, surprind ca-ntr-un tablou viaţa acestuia. Maria Ujică ar trebui, să fie însă un pic mai îndrăzneaţă. 

Autor: Menuţ Maximinian