Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Regăsirea

Regăsirea

Noiembrie 2016

(scurte conversații la răspântii de timp
cu generalul în rezervă Alexandru Grecu)

„Am fost în slujba patriei şi a drapelului armatei 
române, nu a conducătorilor politici”. 

Pe Sandu Grecu l-am revăzut după mai bine de 50 de ani. O întâmplare aparent banală a provocat regăsirea. Călătoream cu trenul spre capitala ţării în acelaşi compartiment cu o doamnă între două vârste. Am legat o conversaţie banală, cum se obişnuieşte în asemenea împrejurări. Aflând că sunt din Jibou, mi-a mărturisit că mergea la Bucureşti invitată la nunta fiicei unui domn general, Alexandru Grecu, originar din orăşelul sălăjean. Un val de căldură mă inundase brusc. Fireşte că-l cunosc, m-am entuziasmat. Şi, pentru că aveam la mine câteva exemplare din „Elegia civis Transilvaniae”, am extras unul din bagaj, am scris un mesaj-autograf pe foaia de titlu şi am rugat-o să i-l remită, însoţit de cartea mea de vizită. După circa o săptămână, un apel telefonic îmi aduse în timpane vocea, străină pentru moment, a lui Sandu, aşa cum şi-a declinat identitatea. După câteva „formule de identificare”, mi-a propus să ne întâlnim atunci când voi mai veni prin capitală (îi  dezvăluisem în timpul conversației că vizitam destul de frecvent metropola de vreo doi ani). De acord...
Îl pomenisem de mai multe ori de-a lungul timpului în discuţiile cu prieteni din copilărie, rememorând această perioadă tulbure, însă splendidă, din viaţa majorităţii celor născuţi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi în primii șase, șapte ani de după. Ne constituisem într-o ceată de prieteni de vârste diferite. Nota bene: pe vremea aceea nu prea cunoșteam cuvântul „gaşcă” și ce fel de conotații are. 
Tatăl său era pantofar cu un simţ ascuţit al umorului subtil şi o memorie uluitoare; era suficient să citească o poezie de cinci până la zece strofe o singură dată pentru ca s-o poată apoi recita în întregime. Ca să-l punem la încercare, noi, prietenii fiului său, îi aduceam cărţi de poezii şi-i alegeam la întâmplare textul pe care se angaja să ni-l recite după o lectură lentă cu voce scăzută. La sfârșitul acestui test sui generis izbucneam în exclamații admirative însoțite de aplauze. Se înclina în dreapta și-n stânga ceremonios stârnind bună dispoziție. Erau generoşi părinţii lui Sandu. Când în jurul locuinţei lor, amplasată într-o aripă a castelului Wesselényi, începea să miroasă a plăcintă caldă, şi eram prin preajmă, ieşeau în cadrul uşii dinspre pridvor şi ne striga, apoi ne serveau cu prea-plinul traiului lor modest. 
Părea că n-o să se termine vreodată copilăria. 
Semnele timpului apar și dispar, nu-i așa, marcate surprinzător de noile realităţi, odată ce devenim părinţi şi, dacă suntem norocoşi, bunici. Cu toate acestea, diferenţa de vârstă începuse să-şi arate „colţii” încă de la intrarea mea în etapa a doua a adolescenţei. După absolvirea studiilor medii, am fost încorporat şi trimis la Ploieşti să-mi încep stagiul militar obligatoriu pentru doi ani. Penultima promoţie cu stagiu de doi ani de militărie. Pe Sandu, Mircea, Costel, George şi ceilalţi îi lăsasem elevi în ultimul an al studiilor gimnaziale. Când m-am liberat (expresie vetustă, necunoscută tinerilor din zilele acestea), am aflat că prietenul nostru optase definitiv pentru viața de ostaș. O dovedește anii de studii la Școala de ofițeri, la Academia Militară... 
Din timp în timp, aflam veşti, în conversaţii aleatorii, despre ataşatul militar român Alexandru Grecu pe lângă ambasadele ţării noastre din diferite alte state.
În pragul sărbătorilor de iarnă 2013 şi al trecerii spre Anul cel Nou, între urările primite prin SMS de la rude şi prieteni, unul m-a impresionat prin ineditul său. Expeditorul îmi sugera parcă iminenţa întâlnirii pe care o aşteptasem parcă de mai multă vreme cu o irepresibilă doză de emoţie. L-am sunat şi, după schimbul de amabilităţi şi urări, l-am prevenit că între 7 şi 18 ianuarie 2014 voi fi „prins” la fizioterapie la Spitalul Universitar „Carol Davilla” din Bucureşti, împreună cu soţia mea. A răspuns că va încerca să mă caute, dacă îi va permite timpul sau îndeletnicirile cotidiene.
Într-adevăr, în una dintre zile, mă apelă să verifice dacă ajunsesem la terapie. După aproximativ o oră, un bărbat de statură mijlocie, dezinvolt, de-o eleganță vestimentară mai degrabă sobră apăru în cadrul ușii salonului de hidro-terapie, precedat de asistentă. L-am recunoscut din prima clipă, nu pentru că își anunțase telefonic intenția, fără a preciza și reperele temporale ale întâlnirii. 
Liniile esențiale ale chipului, forma gurii, bărbia, ochii, nasul erau ale unui vechi și drag prieten pe care nu-l mai văzusem din anii primei etape a adolescenței. Dacă-mi aduc bine aminte, l-am mai întâlnit și am dialogat în prima jumătate a lunii septembrie 1963, oarecum în treacăt, în chiar ziua plecării sale la școală pentru anul al doilea de studii. Purta mândru frumoasa uniformă de elev-militar. Eram și eu în uniforma de ostaș. Venisem acasă într-o permisie pentru a susține examenul de admitere la facultate. 
Ne-am îmbrățișat scurt, ne-am privit cu zâmbetul pe buze, eu am scăpat două lacrimi de bucurie nostalgică și, încet-încet, am trecut de la prezentul succint la cronica vastei copilării și adolescențe, cum ni s-a părut a fi pe vremea aceea, cine mai trăiește, cine nu, și din nou la prezent cu necazurile și bucuriile sale. Îi zgândărisem amintirea părinților, pentru care păstrează onorabil imagini ideale, cu toate greutățile generate de turbulențele vieții. Este mulțumit până în proximitatea mândriei oneste de parcursul carierei sale. A perceput realitatea de la noi și din alte părți ale Terrei cu ochii profesionistului, dar și cu cei ai sufletului. I-am încrâncenat replica întrebându-l dacă regretă în vreun fel faptul că a servit sub jurământ un regim politic dictatorial. Mi-a plăcut această atitudine verticală: „Am fost în slujba patriei și a drapelului armatei române, și nu a conducătorilor politici”. Pe chip i se citea mândria nedisimulată. 
Am rămas și suntem prieteni. Sandu mă sună din timp în timp să mă întrebe ce mai fac, ce se mai întâmplă pe la noi și, atenție!, să-mi divulge care sunt evenimentele de top, sau cele picante, din județul și orașul copilăriei noastre. I-am destăinuit intenția de a-l prinde cu un interviu. „Lasă, că va veni și ziua aceea!”
Îi intuiesc zâmbetul. Doamne ajută!     

Autor: Viorel Tăutan