Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Zbor descătușat

Zbor descătușat

Noiembrie 2016

Într-o lume a formelor şi plat-formelor, a normelor seci şi rigide (uneori, goale de conţinut) supravieţuiesc, tot mai greu, libertatea artistului şi, implicit, libertatea spiritului pe care nici vremea şi nici vremurile nu le-au putut, vreodată, încorseta.
Argeşean de origine (născut pe 24 februarie 1943, la Arefu, judeţul Argeş), dar cucerit şi imediat adoptat de Clujul marilor maeştri ai Filologiei de altădată (Mircea Zaciu, D.D. Draşoveanu, Ion Vlad, Octavian Şchiau, Dumitru Pop ş.a.), Horia Bădescu este un artist al condeiului, impetuos, consecvent şi pasionat de mai toate genurile literare. Palmaresul său este impresionant şi cuprinde peste treizeci de volume publicate, în ţară şi în străinătate, dintre care amintim: Marile Eleusii, Cântece de viscol, Recurs la singurătate, Apărarea lui Socrate, Anotimpurile, Lieduri, Ronsete, Ziua cenuşii, E toamnă nebun de frumoasă la Cluj, Cărţile vieţuirii (volume de poezii); Magda Isanos. Drumul spre Eleusis, Meşterul Manole sau imanenţa tragicului, Memoria Fiinţei – Poezia şi Sacrul, Dacă Orfeu (volume de eseuri); Joia patimilor, Zborul gâştei sălbatice, O noapte cât o mie şi una de nopţi (romane).
Apărut, mai întâi, la Editura Eminescu (Bucureşti, 1989) şi reeditat la Editura Şcoala Ardeleană (Cluj-Napoca, 2015), romanul Zborul gâştei sălbatice se constituie, voluntar sau involuntar, într-o replică la celebrul Munte vrăjit al scriitorului Thomas Mann. Regăsim, oarecum, acelaşi timp monoton, aceeaşi lume vegetativă, parcă abandonată plictisului, cu pacienţi diferiţi ca statut social şi ţinută intelectuală ce rememorează întâmplări de mult apuse ori se lansează în dezbateri polemice, savuroase şi pline de nerv. 
În centrul naraţiunii fluente, seducătoare şi de o acurateţe impecabilă se află două mari simboluri menite să creeze falsa impresie de atemporalitate (pentru că ele aparţin, totuşi, regimului totalitar): Pavilionul şi Fazaneria. Izolat la poalele unui deal, undeva, la marginea unui sat în care se ajunge doar cu Hodoroaga (un autobuz vechi, „scuturându-se din toate încheieturile”), Pavilionul este un sanatoriu destul de şubred („un preventoriu pentru lumea cu parale puţine”) ce fusese odinioară cazarmă sau, în opinia unor localnici, o „casă ofiţerească”. Dimpotrivă, situată pe cealaltă parte a dealului, Fazaneria e un spaţiu misterios şi inaccesibil, împrejmuit cu garduri din sârmă ghimpată şi straşnic păzit de oameni înarmaţi. În pofida secetei devastatoare, ea rămâne paradisul vegetaţiei luxuriante şi se crede că aici sunt fazani, chiar dacă nimeni nu i-a văzut. Cele două spaţii închise glisează, permanent, aşa cum glisează, de pildă, realul şi fabulosul, luciditatea şi onirismul, pe tot parcursul celor douăzeci de capitole ale romanului.
Între zidurile bizarei clădiri, în care veghează precum Cerberul sora Matilda „cu faţa ei prelungă, cabalină, cu ochii ei apoşi”, petrece o vară toridă şi protagonistul cărţii, geologul Matei, ajuns, aici, după anevoioasele drumuri pe munte, căutând „o linişte cu oameni” şi fiind mai degrabă atras de „rodul acelui nume atât de insolit în onomastica sanitară: Pavilionul”. Prin faţa ochilor lui Matei se perindă o galerie umană, fiecare fiinţă solitară având o poveste de viaţă şi, mai ales, fiecare aşteptând, cu înfrigurare, „ceasul” său: doctorul Polizu, pensionarul Manicea (fostul achizitor), pictorul Marchidaş, profesorul Tilea, coana Serafina, plutonierul Costică (miliţianul) etc. Aşteptarea devine, prin urmare, laitmotivul acestei proze substanţiale şi chiar un modus vivendi al multora dintre personaje, aşa cum este el conturat de orbul Alexian, fost căpitan de aviaţie: „Acolo sus, cine nu ştie să aştepte piere! Ca şi cel care nu ştie când nu trebuie să mai aştepte. Să rezişti şi să aştepţi e prima lege a cerului! Să nu faci din aşteptare un viciu – e cea de a doua! Pe prima o ştiu puţini. Pe cea de a doua, câţiva. Primii sunt eroii, ceilalţi – supravieţuitorii!” Mai este, apoi, aşteptarea marii descoperiri pe care entomologul Tilea o face, plătind cu viaţa: Merula Agava Alciste („un fluture enorm cu aripile acoperite de culori şi desene cum nu mai văzuseră niciodată”). Nu în ultimul rând, e aşteptarea întâlnirii cu adevărata Iubire sau „ceasul” contopirii celor două „jumătăţi,” cândva înstrăinate, în cazul personajelor Maria şi Matei. 
Importante, în construcţia arborescentă a romanului, sunt ţesătura inteligentă a firelor narative ce se întrepătrund ori se desfăşoară, în paralel, descrierile minuţioase, de natură balzaciană (descrierea odăii lui Polizu) şi alura eseistică a multora dintre pagini. Astfel, în amintirile coanei Serafina se strecoară şi imaginea lui Krikor Zambaccian, un ilustru colecţionar şi critic de artă, familiarizat cu atelierele şi tablourile pictorilor români, în faţa cărora se lasă cuprins de entuziasm: „Uită-te bine, domnişoară, cum cade lumina! Priveşte cum se îmbrăţişează culorile, cum se iubesc! Uite ce viaţă e în florile astea!”
De asemenea, pe lângă fina analiză psihologică, preponderentă atunci când vizează eternul feminin, se remarcă nota lirică autentică („ceasornicele spălau nisipul zilei”; „se auzea orga ceasurilor murmurând strania fugă a clipelor”; „tăcerea începuse să se îmbrace în pielea luminii”), provenienţa mitologică a unora dintre personaje (în esenţă, Matei este un alt Deucalion) şi formulările aforistice memorabile („Viaţa are preţul ei şi în afara conştiinţei”; „Nebunia lumii nu e în nesfârşirea ei, ci în faptul că există”).
În numeroasele însemnări critice, pe marginea acestei cărţi minunate, poate că s-a insistat prea mult asupra frumoasei poveşti de dragoste (aceea a lui Matei şi a Mariei), în detrimentul unui elogiu subtil al prieteniei, al legăturii strânse între oameni care sunt „bolnavi” fie de arta, fie de profesia lor (Marchidaş şi Tilea, spre exemplu). Altfel spus, proza lui Horia Bădescu este una extrem de complexă şi nu trebuie comentată unidirecţional.
Scris cu sensibilitatea unui poet, dar şi cu profunzimea gândirii unui filozof, alegoric, eseistic şi existenţialist, Zborul gâştei sălbatice e un roman despre condiţia artistului plecat în căutarea neîmplinirii fericite sau a fericirii neîmplinite prin intermediul artei; un artist desprins de nedreapta lume reală şi de sine însuşi, într-un zbor mereu descătuşat.

Autor: Marcel Lucaciu